De-a calul

Dragă unchiule, azi m-am trezit cu tine în gând. Vorbeam în metafore noi doi…
Imaginează-ți că eu îmi dădeam cu părerea despre ultimul model Dacia-Renault, deși nu e domeniul meu de expertiză. E al tău.

„Are un nume nou modelul ăsta, zic. L-ați făcut pe genunchi, nu am încredere.”
Și tu îmi spui: „Motorul a fost proiectat, perfecționat și produs în ultimii 10 ani. Am adus doar modificări specifice la caroserie.”
Eu o țin pe a mea: „Nu am încredere! Eu nici nu prea mă urc în autovehicule! Vreau să merg pe autostradă cu calul!”
Și tu îmi explici: „E periculos, calul ar putea să nu facă față la iureșul autostrăzii.”
Eu insist: „Eu am cal serios, nu ca alții. Am încredere în calul meu și în ce o vrea Dumnezeu.”
Și tu îmi spui: „Toate popoarele folosesc mașini pe autostradă. Și țările arabe cu văl pe cap. Toți au înțeles că e singura soluție de a face față pericolului unei autostrăzi.”
Și eu zic: „E dreptul meu să aleg cum vreau să trăiesc. Și e natural așa, cum ne-a dat Dumnezeu, cu calul. Și toți murim de ceva. Și uite că nu am pățit nimic tot ieșind în autostradă.”
Și tu știi că Dumnezeu mi-a dat și mașina, și specialiștii care o îmbunătățesc în fiecare zi. Că doar ăsta e jobul lor. Doar-doar m-oi salva cu ea.
Dar eu sfidez timpurile și autoritatea științifică.
Polițiștii spun că sunt prea multe accidente cu căruțe care ies în autostradă. Că sunt depășiți de situație.
Și eu zic: „Unii fac accidente și cu mașina!”
Și tu răspunzi: „Așa e. Dar dintre cei care mor pe autostradă, majoritatea covârșitoare e formată din cei cu căruță (90%). Cei cu mașini sunt mult mai protejați.”
România e la coada Europei. Ea are „cunoscători” care ies zilnic cu căruța cu cal pe autostradă. Apărem la știri în toată lumea. Ni se numără morții.
Și eu zic: „Nu cred în statistici. Ăștia mor de altceva și sunt trecuți în lista cu accidente pe autostradă.”
Totuși lucrătorii de la servicii funerare se plâng: „Niciodată nu am avut atâta treabă. Facem bani mulți, dar nu mai facem față stresului fizic și emoțional. Vrem să închidem afacerea asta.”
Guvernanții, medicii, rudele morților vorbesc pe toate posturile despre ce se întâmplă, implorând lumea să facă saltul la mașină. Iar mașina asta e gratuită, o plătește statul. Ca oamenii să nu mai moară!
Și eu zic: „Nu mă uit la astfel de știri toxice. De ce vă faceți voi rău cu astfel de emanații media? Unii mor de cancer și nu se face isterie din asta. Și tu ai încredere în guvernanți?”
Dar tu mai încerci: „Din cauza acestui fenomen se oprește autostrada de tot. Nu mai circulăm de fapt niciunul. Copiii nu mai au acces la școala din orașul vecin. Au pierdut ani de normalitate din anii lor de creștere.”
Și eu zic: „E vina guvernanților că ne opresc accesul pe autostradă și că închid școlile de florile mărului.”
Și tu vezi cum în alte țări acest fenomen e în scădere evidentă și că oamenii din țara ta sunt prea suspicioși, anxioși și experți în toate. Și afli în fiecare zi de unii de pe lângă tine care mor. Și îți dai seama că degeaba tu ești în mașină, că pe autostradă sunt accidente la tot pasul și nu ai cum să eviți toate ambuteiajele. Că și dacă tu îți ciocnești doar caroseria, ai putea omorî pe cineva de pe cal.
Așa că renunți la jumătate de normă ca să te duci la serviciu o dată la două zile. Să riști mai puțin. Tremuri de grijă pentru mine și pentru ceilalți oameni dragi care au de înfruntat zilnic acest haos. Și chiar pentru pielea ta, printre atâția cai care o iau razna.
„Ce e dictatura asta?, te mai întreb. Cine ești tu să hotărăști pentru viața mea?”
„Suntem împreună în asta, îmi răspunzi. De tine depinde și soarta mea. Și a copiilor mei. Și a părinților mei. Suntem rudele tale. Și-mi tremură inima de soarta ta. În fiecare zi mă întreb dacă oi fi ajuns cu bine acasă.”
„Îți mulțumesc pentru grija ta, răspund, dar sunt mare. Fiecare trăiește după cum gândește. Hai să nu ne mai rănim fără rost!”

A fost ultima mea încercare de a te ajuta să înțelegi, unchiule, ce faci. Nu te mai supăr în plus. Vreau doar să știi că nu a fost doar un vis.
Se face anul de când fratele tău a murit de Covid înainte să fi avut șansa vreunei opțiuni de vaccinare. Cum avem noi acum.
E o teribilă realitate.

Lasă un răspuns