Nu vreau să știu!

Nu vreau să știu! stă la baza refuzului cu privire la terapie în multe cazuri cu mare nevoie de terapie. Există cupluri în care relația scârțâie, iar cei apropiați de pe margine (rude, prieteni) le sugerează că ar fi bine să apeleze la un profesionist. De cele mai multe ori unul dintre parteneri își dorește acest ajutor, dar celălalt neagă nevoia.

„Suntem bine. Astea nu sunt probleme. E firesc ce ni se întâmplă. Tu ai o percepție exagerată asupra lucrurilor” spune de obicei ariciul.

Și chiar și dulăul poate ajunge să fie dezamăgit, fără energie, să i se pară că lupta de unul singur e în zadar. Că celălalt nu vrea, pentru că nu-l mai vrea… Deci nu mai are rost niciun efort.

Deseori sunt întrebată ce îi aduce pe oameni la terapie de cuplu. Ce anume îi motivează să facă pasul acesta greu. Nu ei singuri trebuie să își rezolve problemele? Vin să se plângă sau ce?

Uneori întrebarea e pusă de cei care nu prea au încredere în autoritate. Sunt cei care și-au dus mereu crucea singuri și nu prea își pot imagina ajutorul. Cei care s-ar considera slabi în postura aceasta, de a cere ajutor.

Alteori întrebarea e pusă de indecișii care știu că nu sunt ok în cuplu, că nu mai au soluții și chiar că au nevoie de consiliere maritală. Dar nu pot mișca un deget în această direcție. E dificil să recunoști că nu ți-a ieșit ceva atât de important. E chiar rușinos. Te simți fără vlagă. E ultimul lucru despre care ai vorbi. De aici lipsa de energie și inacțiunea.

E mare lucru să poți să spui: „Am epuizat toate variantele, toate resursele personale și ale cuplului. Nu știm ce să mai facem! Am citit cărți. Am alocat timp pentru noi. Am încercat să vorbim omenește. Am îndurat de dragul relației. Dar ajungem mereu în același loc. Certându-ne și urându-ne. Sau într-o liniște vecină cu moartea. Singuri nu putem n-o scoatem la capăt.”

Alții ajung și mai aproape de problema reală din spatele refuzului. „Despre ce să vorbim la terapie? Ce și de ce să scormonim?”

Pe de o parte e teama că pojghița de relație care le-a mai rămas s-ar putea destrăma de tot dacă e supusă unei analize minuțioase. Cum-necum, acum sunt împreună, nu?

Pe de altă parte, și într-o măsură mult mai mare, fobia de terapie este de fapt frica de confruntarea cu propriii demoni. Cineva care toată viața a fugit de suferință sufletească și de scandal nu are putere să se confrunte cu trecutul propriu, cu vulnerabilitățile sale, cu diferențele care creează conflictul de cuplu.

„Mai bine nu mai vorbim, să nu ne certăm!” e tot un Nu vreau să știu!.

Atunci când te-ai clădit ca individ punând preșul peste propriile frustrări, peste propriile răni, n-o să mai vrei niciodată să te uiți cu o lupă la ele. Sau la tine. Ai inventat preșul ca să te doară mai puțin. Ca să-ți pari mai puternic. E logica preșului.

Așa că atunci când unii insistă cu întrebarea „Ce îi mână pe alții să vină totuși la terapie de cuplu?” eu știu că din ei vorbește acea parte care vrea să ajungă la liman. În ciuda durerii (partea lor sensibilă). Și în ciuda părții puternice care refuză ajutorul.

Întrebarea o pune vocea acelei părți care vrea să răzbată până pe plaja iubirii. Care caută motivația interioară, pentru vindecarea relațională și personală. E partea din ei sănătoasă care n-ar renunța. Și care vrea să se inspire din motivația altora.

O întrebare pe care o pun în prima ședință de terapie de cuplu celor care reușesc să facă pasul acesta greu este: „De ce azi?” Și răspunsurile au grade diferite de conștientizare.

„Pentru că le facem rău copiilor cu problemele noastre.”

„Pentru că nu suntem un model de cuplu bun pentru ei.”

„Pentru că am înțeles că e ultima stație. Dacă nu ne oprim aici să cerem ajutor, ajungem sigur la separare.”

Oamenii nu vor asta. Își doresc să reușească în iubire. Să le arate copiilor că iubirea dintre un bărbat și o femeie este posibilă. Să-și ia din „împreună” energia de a susține creșterea acestor pui. Să se simtă într-un acasă sigur în care să-și dea voie să fie ceea ce sunt și să fie văzuți.

La un nivel profund, oamenii vor de fapt să știe ceea ce le e frică să afle. Vor să se întâlnească cu adevărul despre sine și despre celălalt.

Nu-și pot imagina asta, pentru că nu au avut relații de familie în care trăirile sufletești profunde să fie spuse pe șleau, ascultate cu răbdare, validate și onorate. Nu au avut astfel de experiențe în casa părintească. Nu știu cum s-ar putea ca părerile lor, diferite de ale celuilalt, să fie tolerate și acceptate. De un părinte. De un partener.

Vor, dar nu știu cum. Și nici nu-și pot imagina „corabia”…

CINE sunt eu și DE CE am scris această carte

Mă prezint așa cum o fac de obicei în cabinet, în  fața cuplurilor venite pentru prima dată la terapie: ca om și ca profesionist.

Sunt Laura Pănăzan. Am 50 de ani. Sunt într-o relație de 29 de ani… care se reconstruiește în fiecare zi. Și am 3 copii frumoși și mari.

Ceva esențial despre mine, omul? Îmi place să pun în cuvinte scrise ceea ce simt. Mă ajută să mă clarific și să mă dau mai departe.

Sunt medic primar în Stomatologie generală.

Sunt psiholog, psihoterapeut cu dublă specializare în cuplu: în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional.

Practic cu pasiune ambele profesii, fiecare dintre ele reprezintă o parte la fel de importantă din mine, care oferă alinare durerii fizice și celei sufletești, având ca scop ultim obținerea unei stări de bine.

Eu știu că tu, clientul, și cu mine, terapeutul, semănăm. Suntem la fel de puternici și la fel de vulnerabili. Doar că tu exprimi mai mult una dintre aceste caracteristici. Înțelegerea că suntem de-o potrivă  și slabi și puternici reprezintă principiul care stă la baza empatiei mele pentru tine și care mă călăuzește să îți acord ajutorul potrivit.

În cabinet, să fiu martora efortului renașterii din cenușă a cuplurilor mă motivează și mă inspiră.

În cartea mea, Un dulău și un arici la terapie de cuplu, prezint așteptările nerealiste, prejudecățile, cu care oamenii vin la terapie sau care îi împiedică să facă acest pas atunci când au nevoie.

Prin această carte, cu acordul clienților mei, te las să tragi cu urechea și să-ți faci o idee despre ce se întâmplă în spațiul terapeutic. Mă aștept să fii un pic… curios, dar și un pic temător. Cum ești?

Avertisment

Dragă cititorule, trebuie să-ți spun ceva din capul locului. Eu, ție.
Tu ești cel care ar putea avea „așteptări nerealiste” de la terapia de cuplu sau de la această carte. Sunt sinceră cu tine de la început.

Ai putea să te simți arătat cu degetul de mine, chiar din primul paragraf. Prins de guler. Pus în postura de „client”. Revoltat, poate.

Vreau doar să te aduc mai aproape. Să mă arăt cu degetul pe mine, de fapt. Să îți spun cine sunt eu, cea exprimată prin cartea aceasta. Dar mai întâi o să îți povestesc ceva.

La prima întâlnire cu Ștefan, iubitul meu de-o viață, cu aproape 30 de ani în urmă, eu, Laura, i-am enumerat defectele mele. „Asta sunt eu. Asta nu sunt, deși s-ar putea ca tu să îți dorești să fiu.” Deschiderea mea l-a făcut să îmi prezinte și el defectele lui. De obicei îndrăgostiții își văd reciproc și își arată unul altuia doar sclipiciul. Noi am preferat să ne confruntăm cu temerile noastre cele mai mari: „Dacă într-o zi ai să descoperi ce eu știu deja despre mine, nu ar fi ca și cum azi te-am mințit, ascunzându-mă, și am să te pierd?”

Aici, la prima ta întâlnire cu mine, vreau să îți spun ce eu știu deja despre cartea aceasta.

Cartea aceasta nu te va relaxa. Nu este o lectură plăcută de weekend.

Cartea aceasta te va provoca. Te va enerva. Te va face să simți în nebănuite moduri. Nu ai cum să nu te identifici cu câte un client din povestirile mele, pentru că relația de cuplu are o miză fantastică pentru fiecare dintre noi. Chiar și atunci când alegem să trăim singuri.

Cartea aceasta nu este beletristică, deși te poartă prin cartierul meu, pe malul unei mări, prin cabinetul de psihologie, prin niște suflete.

Cartea aceasta nu este transcrierea unui blog, deși are un iz de jurnal în Pretext și pe alocuri. Enervant pentru cineva care este în căutare de informații și găsește altceva. Probabil că e ca și cum îl tot duc cu vorba înainte să îi spun marile secrete.
Este modul meu de a-ți prezenta în paralel, în ordine cronologică, povestea din spatele scrierii. De la nivelul de idee aburindă și tic-tac al inimii care deja mirosea cu sete cartea, prin suișuri și coborâșuri, când în galop, când opintit, uneori cu pletele în vânt, alteori cu calul în cârcă, până la momentul în care am avut curajul să te las să mă citești. În călătoria aceasta, în care te iau părtaș dacă vrei, m-am simțit și mare impostor, și mare scriitor. O fi aiurea să îți spun asta de la început?

Cartea aceasta croșetează în mai multe direcții. Prin viața mea, prin terapiile de cuplu pe care le susțin, prin relația dintre noi doi pe care, iată, tocmai o pornim. Prin sufletul tău, dacă te lași. Dacă mă primești. Va fi derutant și obositor uneori să te tot mut dintr-un plan în altul. O să îți par, desigur, haotică. Dar îți garantez că toate firele țes structură, că toate cercurile se închid, că puzzle-ul va fi întreg la final. Că toate detaliile și variațiunile au un sens. O intenție bine definită. Tu.

Ai putea crede că am ambiția să te cresc, aroganța să îți dau lecții. Că te împing uneori spre introspecție fără ca tu să-mi fi cerut să-ți fiu terapeut. Vreau doar să îți arăt că noi doi suntem egali. Și pentru asta va trebui să vii la întâlnirea cu mine nu doar cu mintea deschisă și curioasă. Ci să îți pui la bătaie și inima. Altfel ai să uiți în două zile ce-ai citit, oricât de interesant ți-ar fi părut.

Cartea aceasta nu este un manual, dar poți învăța multe experimentând-o. Nu vei întâlni aici profesionalismul detașat, obiectiv, pur științific și impersonal dintr-o lucrare de doctorat. Nu prezintă studii de caz, ci frânturi de suflet. Nu are pretenția că aduce inovație în domeniu. Că atinge vreun vârf. Își propune să ajungă foarte aproape de tine. Într-o văgăună.

Cartea aceasta nu te va lăsa să faci din mine un idol. Chiar dacă ai nevoie de o autoritate perfectă la care să te raportezi și ai venit să o găsești aici. Chiar dacă admirându-mă m-ai citi mai ușor, mai nerăbdător și mai încrezător.
Vreau să știi din prima că sunt un om din carne și oase. Că am uneori conflicte cu soțul sau cu copiii mei. Așa cum am și momente de incredibilă conectare cu fiecare. Mereu am să îți arăt omul din spatele expertului. Cu mască, fără mască. Îți voi dezvălui emoția mea. Adevărul. Și uneori o să ți se pară cam mult. Pentru ce atâta dezvăluire? Parcă terapeuții trebuiau să fie impersonali, nu? Tu ce zici?

Dacă ai reflexul de a împărți lumea în Superiori și Inferiori, Buni și Răi, Atotștiutori și Ignoranți, Zei și Muritori de rând, Credincioși și Păgâni, Campioni și Terminați, e mai mult ca sigur că eu te voi dezamăgi. Pentru că îți voi arăta nu doar puterea, la care te aștepți, ci și vulnerabilitatea mea. Și asta te va face să te întâlnești cu propria ta vulnerabilitate, care doare. De aceea o să te superi rău pe mine și vei da cu cartea de pereți.
Ar fi bine dacă înainte s-o faci, ai mai citi o dată acest avertisment. Nu pentru că… „Ți-am spus eu!”, ci ca să-ți amintești că toate dezvăluirile mele au un rost, că emoția ta negativă este prețul întâlnirii cu adevărul tău. Este prețul conștientizării, primul pas spre schimbare și creștere. Abia atunci ne vom întâlni pe deplin, noi doi. Acolo unde doare.

Și n-aș vrea să îți scape faptul că dincolo de conflictele mele există mereu reconectare. Mă tem că ai putea fi atât de dezamăgit că există conflictul, încât să nu reușești să fii atent la cum îl folosesc.

Mai mult ca sigur că relația mea, pe care o expun în această carte, nu va atinge standardul relației de cuplu ideale din imaginarul tău. Înțeleg că ai avea nevoie să poată face asta ca să contrabalanseze relațiile blocate pe care le prezint. Sau propria ta relație de iubire, pentru care cauți aici o gură de fericire. Există filme cu happy-end și basme cu… „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Eu cred în… „S-au ascultat, s-au sprijinit, s-au alinat reciproc. Și au făcut față vieții mai bine împreună. ”.

Cartea aceasta este despre realitate. Despre cuvinte șocante uneori, alese cu grijă alteori, cu un scop anume mereu. Despre complexitatea unui om întreg, cu un spectru larg de culori emoționale, în care coexistă binele și răul. Ca și în mine. Ca și în tine.

Cartea aceasta este despre cunoaștere de sine, acceptare a tot și autoasumare, pentru ca motivația și speranța ta să vină din interior, nu din exterior. De la tine, nu de la mine. De la Sine, sâmburele tău de divin, nu de la un „moș cu barbă” din ceruri.

Sper că o vei primi în cele din urmă ca pe un dar, ca pe o înțelegere mai cuprinzătoare și mai aproape de adevăr a naturii umane. A propriei tale ființe.

Eu nu mă „machiez”. Tu?

Când tu…

Când uiți de mine tu,
celulele mele rămase în beznă
se rătăcesc de mine
în căutarea ta.

Eu îmi fac treburile cuminte,
pe întuneric,
ele fug de acasă, debusolate,
adolescenți neascultători.

Când mă vezi tu,
ochii tăi calzi și atenți
mă adună la loc
și-mi dau lumină.

Lumea mea interioară
capătă ordine și sens,
iar eu devin
o femeie aprinsă.

M-am întors

Aveam vreo 12 ani când profesoara mea de limba română, doamna Rodica Popescu, m-a făcut să mă cred o mică scriitoare, pentru că încheia fiecare oră de Compunere cu invariabilul… „Și acum vom asculta compunerea Laurei.”

Scriam, regizam și confecționam costume din hârtie creponată pentru spectacole ținute cu fetele din fața blocului în fața părinților noștri, așezați pe bănci. Tot eu făceam invitațiile, tare muncite, pe care le puneam apoi în cutiile poștale. Dar mai ales cântam în aceste spectacole stradale.

Inventam serbări secrete și pentru doamna dirigintă, iar la sfârșit o voce îmi reproșa… „Cine împarte parte își face!”… Îmi acordasem rolul principal.

Următoarea imagine care-mi apare este de la 14 ani, cu mine într-o bancă de școală, la sute bune de kilometri de casă, începând o lucrare cu un citat din Marin Sorescu (Trebuiau să poarte un nume):

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai.
..

Câteva zile mai târziu îmi tremura inima de vinovăție într-o cabină telefonică din Poșta centrală a acelui orășel de munte. Nu reușeam să mă decid: „O anunț pe mama sau pe doamna profesoară că am obținut un Premiu special la Olimpiada națională de Limba și literatura română?” Mi s-a părut că m-a ajutat Dumnezeu când a sunat ocupat la mama și am putut să o anunț întâi pe doamna… Alesese El.

Când profesoara de română din liceu m-a întrebat „Tu faci literatură?”, m-am înroșit și am răspuns „Doar scriu.” Dar nu m-am simțit la fel de văzută ca de doamna Popescu. Alți profesori (de istorie, de biologie, de filozofie) au continuat să mă stimuleze să creez și să citesc în fața clasei eseuri, care plecau de la teme științifice, dar aveau mereu ceva din spiritul meu romantic și năbădăios.

Pe la 20 de ani, Medicina, întâlnirea cu iubirea cea mare și un mic incident au schimbat drumul meu. Fratele mai mic, într-un elan de curățenie după ce eu am plecat la facultate, mi-a aruncat „din greșeală” jurnale, poezii, piese de teatru, povești SF, compuneri de suflet, dizertații pe teme filozofice. Ceva s-a rupt în mine prin pierderea istoricului literar. Am încetat să mai scriu. În același timp mi-am creat sensuri noi legate de profesie, de soțul meu și apoi de cei trei copii ai noștri. Mi-a rămas însă un dor și un mic regret că nu am devenit scriitoarea „promisă”.

După alți 20 de ani, după ce am terminat a doua facultate, Psihologia, mă aflam într-o tabără de tip „silent retreat” când ceva a făcut click… și partea aceasta uitată a mea mi s-a prins la loc de suflet. Atunci mi-am făcut un blog și tot atunci am început să postez pe Facebook, mult și haotic. Scriam o poezie în fiecare zi, dintr-o sete fantastică de a o recupera pe adolescenta care se citea în fața clasei. Deși la vremea aceea fata mea avea 12 ani și scria poeziile ei.

Și de la momentul retrezirii au trecut mai bine de nouă ani. Azi lucrez în două cabinete, unul de stomatologie, altul de psihoterapie. De unde la început psihologia părea un hobby pentru timpul liber, azi nu știu să mai spun care este pe primul loc dintre cele două practici private. Mă lupt în continuare să îi fac loc scrisului…

Poezia s-a transformat în altceva. Un timp a fost o modalitate de căutare interioară personală, apoi un mijloc de analiză și aprofundare a psihicului uman. Niciodată nu am avut timp să fac ordine în blogul acesta, să structurez, să scot ce-i redundant, copilăresc sau superficial, pentru că mereu ardea altceva nou. Singurul criteriu de căutare a rămas cel temporal. E un jurnal al creativității mele. Și al creșterii mele.

Și totuși azi blogul pare un loc părăsit. S-a repetat pierderea de la plecarea la facultate. Fiul meu cel mare mi-a configurat un site nou și la conversie s-au șters like-urile și comentariile din urmă. A rămas ca un muzeu fără viață. Am preferat, ca și data trecută, să îmi duc toată energia spre oamenii dragi: de acasă, din cabinete.

Și totuși ceva mă face să mă tot întorc la pasiunea mea dintâi. Sunt fascinată de cuplu și de tot ce descopăr la întâlnirea dintre masculin și feminin. Din septembrie 2019 scriu și rescriu în sfârșit… o carte. Am început-o pe malul unei mări.

„Un dulău și un arici la terapie de cuplu. Așteptări nerealiste” este numele ei.

Continui să mă simt la granița dintre literatură și știință. Este o scriere prea literară ca să fie științifică și prea profesională pentru a fi considerată beletristică. Mă tem că n-au să mă accepte nici psihologii, nici literații, dar principalul meu critic va rămâne cititorul.

Și pentru că exact când demaram demersurile de editare și-a vârât coada un virus care a oprit lumea în loc, n-aș vrea să vă povestesc de a treia pierdere. Vă spun doar că editurile mari nu iau proiecte noi până la sfârșitul anului și că eu vreau să lansez corabia aceasta cu pânze scrise. Pentru că iar îmi vine să trec mai departe.

Azi, pe malul altei mări, m-am gândit la voi, prietenii mei de pe Facebook, care ați putea degusta un strop din cartea mea. Ca un mic test. Să zicem că se deschide la pagina 80 și frunzărim 3 pagini, ultimele din Capitol 8: A opta așteptare: „Nu vreau să știu!”. Și dacă o să vă placă, asta îmi va da elan să continui.

Apoi aș putea să o vând cu amănuntul, capitol cu capitol, în variantă pdf sau în variantă audio, cu vocea mea, pentru cine mai vrea, cât mai vrea.

Și dacă ați avut răbdare până aici, ați ajuns la întrebarea cea mare…

Cine vrea să pornească degustarea?

Like-urile voastre mă vor călăuzi.

Întâmplător

Aveam vreo douăzeci și unu.
Îl căutam pe acel unu
de-al cărui dor
simțeam că mor.
Și-ai apărut
întâmplător.
Și am știut din prima zi
că acel unu-aveai să fii,
din primul dans încetișor
și din sărutu-acela-n zbor,
pe care-ntâi l-am pregândit
și-ntr-o clipită a venit,
îmbrățișare cu mult dor,
mult așteptat întâmplător.

Apoi eu ți-am mărturisit
că trei copii mi-am plănuit.
Tu ai spus da și ai zâmbit,
exact ca-n visul pretrăit,
întâmplător prestabilit.

În mai puțin de-un an ne-am luat.
Timpul s-a scurs aglomerat.
Pe treize-ș-trei când am intrat
aveam o fată și-un băiat.
De planul meu aș fi uitat,
dar fata-mi cerea repetat:
„Fă-mi, mamă, bebe-adevărat!”
și dintr-o dată s-a-ntâmplat,
ea cu divinu-au complotat
și planul s-a concretizat:
avem băiat, fată, băiat.

Apoi prin viață am vâslit,
când cu elan, când obosit,
când unul singur, când în doi,
dar permanent atenți la „noi”.
N-a fost doar soare:-au fost și ploi,
a fost furtun-,a fost noroi
și-am curățat noi amândoi.

Iar dacă unu-a rătăcit,
a fost îndată oblojit,
și așteptat, și păsuit,
și cu iubire-mprejmuit,
până pe el s-a regăsit.
Dacă vreodată ne-am rănit,
din noapte zi am plăsmuit,
până pe rând ne-am auzit,
până în suflet ne-am primit,
ne-am alinat și întregit.

Acum m-apropii de cincizeci
și împreună de treizeci.
Mă mir de câte-am împlinit,
mă mir de cât ne-am mai iubit,
de-ntâmplătorul reușit,
și nimerit, și construit.
Și azi dansăm încetișor.
Și azi ne ostoim de dor.
Mă-nalț-al tău sărut în zbor,
clipită de întâmplător.

Românie, te trezești!

De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!

Senin

Zori de dimineață de mai. Mă trezește mâna ta mângâindu-mi obrazul. E atât de bine.

„Laura, ai o față la 50 de ani care le-ar face pe altele să crape de invidie”, spui. Rămân nemișcată, cu ochii închiși, deși zâmbesc prin toți porii.

„Uite, acum nu ai niciun rid”, aud, în timp ce degetele tale îmi gâdilă tâmplele.

„Nici brazdele mele clasice de pe frunte?” întreb cu grijă să nu stric ceva.

„Abia dacă sunt schițate”, răspunzi verificând cu pulpa mijlociului spațiul dintre sprâncene, câmp de luptă al îndârjirilor mele. „Aș vrea să îți fac o poză ca să vezi și tu…”

Sentiment senin.

„…sau poate nu mai văd eu prea bine dimineața.”

Bufnesc în râs mototolind bunătate de față.

 

VOTEZ, CONTEZ

Să cred în votul meu înseamnă
să cred în mine.

Înseamnă să mă uit în sufletul meu
cât să simt cine sunt,
ce-mi doresc să fiu,
despre ce aș vrea să fie viața mea.

Însemnă să risc să mă exprim,
indiferent de opinia celorlalți,
dincolo de orice constrângeri
și neștiind care va fi rezultatul.

Înseamnă să-mi dau dreptul
să decid de unul singur,
printr-o revoluție interioară,
cine voi deveni.

Înseamnă să-mi iau puterea
de a fi acum
cel mai potrivit vot
pentru viața de mâine.

Înseamnă să am încredere
că pot face pasul nou
pe drumul ales
al schimbării mele.

Înseamnă că sunt azi
ființa conștientă,
autentică și asumată,
a viitorului meu.

Votez, Contez.

Fii un adult, dragă!

Ce frumoasă ar fi lumea dacă odată cu vârsta am deveni mai maturi emoțional! Ce bine ar fi să fim înconjurați de înțelepți în ale vieții, care să ne respecte, să ne susțină când ne e greu, să ne aprecieze eforturile, să ne aline zbuciumul interior, să ne iubească așa cum suntem.

Realitatea este că e penurie de oameni calzi și așezați. Așa penurie, că nici nu reușim să avem o reprezentare mentală clară a maturului ăsta. S-ar putea să treacă pe lângă noi și să nu îl recunoaștem sau să ni se pară teribil de ciudat. E greu să credem în intenția lui curată. Nu credem nici că merităm să fim tratați atât de special.

E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe acel părinte hrănitor pe care îl așteptâm de o viață, când chiar conceptele despre maturitate sunt neclare și uneori contradictorii. Confuzia a fost creată tocmai de psihologii care ani buni au bătut moneda cu adultul puternic și independent, un 007 care își reglează singur emoțiile și nu are nevoie decât de el pe lumea asta. Iubirea însăși părea scoasă în afara legilor lumii adulte, pentru că iubind riscam să devenim dependenți, invadați, pierduți. Imaturi, adică.

O foarte mare parte din munca mea ca psihoterapeut este să-l scot din capul oamenilor pe 007 ăsta seducător și rece și să le dau înapoi credința în iubire.

Oameni buni, știința a legiferat iubirea! Toată cercetarea din domeniul psihologiei din ultimii 20 de ani a ajuns la concluzia că suntem cu toții ființe vulnerabile, dependente de iubirea aproapelui. Vă place sau nu, asta e realitatea. Avem nevoie de iubire ca să fim fericiți și ca să nu ne alienăm. Indiferent ce scrie în cardul nostru de identitate.

Și ce punem în loc, după ce îl detronăm pe 007 cel rațional și focusat pe soluții, modelul de perfecțiune umană cu care am sperat să ne asemănăm măcar pe ultima sută de metri a vieții? Ce alte cerințe imposibile trebuie să atingem ca să nu mai fim catalogați drept egoiști, răsfățați, infantili, atunci când strigăm după iubire?

A fi matur emoțional înseamnă să poți susține creșterea altcuiva. Să faci față frustrării atunci când copilul tău face o criză de isterie („tantrum” în limbaj sofisticat, psihologic) și să rămâi atent la nevoia lui ascunsă. Să faci față frustrării atunci când îți vine adolescenta pilită acasă și să rămâi interesat ce dificultate emoțională traversează. Să faci față frustrării atunci când partenerul tău este depășit de situație și strigă, plânge, amenință, pedepsește ori se teleportează în altă galaxie. Să vrei și să poți să asculți ce e în sufletul său.

Credeați c-am terminat? Mai e una, Să faci față frustrării atunci când tu ești depășit de situație și să îți permiți să fii atât de vulnerabil încât să ceri ajutor, înțelegere, consolare. Cu subtitrarea: „Ești foarte important/ă pentru mine și numai iubirea ta mă poate alina!” în loc de „Nu ești în stare să îmi oferi ce am nevoie și niciodată n-o să fii mai bun!”

Ce înseamnă să fii depășit de situație? Să-ți vină să urli ori să-ți vină să pleci. Să simți neputință, singurătate, epuizare, durerea de a nu fi înțeles de celălalt, de a nu fi ascultat ori de a nu fi apreciat. Când pățim asta (și ni se întâmplă tuturor!), reflexul este să ne simțim nedreptățiți de celălalt și să îi arătăm furie, jale resemnată sau indiferență. Iar răspunsul lui va fi din același registru: furie, jale resemnată sau indiferență. Căci reactivitatea naște reactivitate. Deconectează și lărgește spațiul dintre noi.

Matur nu este cel neatins de emoții care critică și reproșează dintr-o poziție de superioritate. Deși așa făceau oamenii mari ai copilăriei noastre. Matur este cel care funcționează cu toată ființa lui, cu minte și inimă. Care empatizează cu cel vulnerabil și îl susține. Care are nevoie și el să fie susținut când e vulnerabil.

Matur este cel care ascultă lumea interioară a celuilalt ca să o aline. Matur este cel care își ascultă propria lume interioară, o împărtășește celuilalt și îi recunoaște puterea de a-l ajuta.. Matur este cel care acceptă că toți suntem vulnerabili emoțional și că avem nevoie unii de alții. Fără excepție.

Acum, că știți asta, trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că nu-i de-ajuns să știți. E nevoie de timp (și poate de ajutorul unui terapeut) până când în fața conflictelor inerente, să simțiți starea de vulnerabilitate (personală sau a celuilalt) și să opriți tăvălugul. E nevoie de timp  ca să experimentați împreună cu partenerul vostru, din pași mici, comportamente noi. Căci e mai ușor să te maturizezi în cuplu. Veți alege cine e mai vulnerabil și cine poate oferi suport. Apoi cel alinat conține la rândul său.

Vă ascultați astfel sufletele pe rând, făcând din două perspective un tot mai cuprinzător. Experiența nouă va fi una de conectare prin empatie față de vulnerabilitatea celuilalt: „Și mie mi se poate întâmpla asta.”

Concluzia este că subiectul discordiei e iluzoriu. Nu-i despre bani, soacră sau copii. În spatele oricărui motiv de ceartă stă mereu întrebarea: „Ești aici pentru mine?