Prietenei mele, Jeanina

Mi-e dor să scriu și-s pregătită,
Cu pixul pe hârtia albă umbră fac,
Tac și ascult cu-atenție-ascuțită
Și-aștept cu nerăbdare setea să-mi împac.
Azi e așa pustiu pe drumul către Tine,
M-ai uitat, Doamne, de nu-mi spui nimic?
M-am relaxat, dar, iată, tot nu vine
Nici o părere, un semn cât de mic…

Eu am răbdare și rămân la pândă,
Știu că vibrația mă va cuprinde,
Știu c-o să simt emoția crescândă
Și-am să o descifrez cu luare-aminte.
E ca un val ce vine peste mine,
Mă înfioară și sus mă ridică,
Mă poartă către cer, m-apropie de Tine,
Mesaje importante să îmi zică.

Și simt întâi o stare de poveste,
Apoi un sentiment înlăcrimat,
Uneori două-trei cuvinte sufletul primește,
Alteori e bombardament cu vers ritmat.
Și poate fi atâta greutate
-n emoția care adânc pulsează,
Încât ca s-o exprim cu claritate,
Muncesc s-aleg cuvintele care-i vibrează.

Sau pot să mă trezească-n miez de noapte
Cuvinte repetate obsedant,
Nici nu înțeleg dincolo de șoapte
Ce vrea să spună murmurul vibrant.
Abia când mă apropii de final
Capătă formă-ntreaga poezie,
Se luminează-ntregul arsenal,
Ultimul vers creează armonie.

Și-aș vrea să-ți mulțumesc pe-această cale,
Strop de talent, fărâmă de divin,
Pentru că luminezi la mine-n suflet
Și prima gust cuvintele ce vin…