Poezii

Dor de soare

Mi-e tare dor de soare,
Mi-e tare dor de cer,
Prea mult nor, prea răcoare
La mine-n cartier.
Am obosit de ploaie,
De trist și întuneric,
La mine în odaie
I-un susur periferic…

Mi-e dor să fiu lumină,
Și zâmbet și femeie,
Mi-e dor să fiu senină,
Mi-e dor să fiu scânteie.
Am obosit de gânduri,
De frici și de regrete,
Am obosit de umbre,
Am obosit de pete.

Și ploaia mă tot spală
De griji și de dureri.
Mi-e dor să fie vară.
Mi-e tare dor să sper.
Mi-e dor să fiu cu tine
La margine de cer.
Doar noi să fim pe lume,
Iubire și mister…

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (III)

Voci cristaline, râsete și chirăieli, copii alergând, copii urcați prin pomi, copii vorbind limbi diferite, copii din neamuri diferite…  Iubitul meu are probabil o pasiune pentru copii, mi-am zis. Poate are aici o școala specială și renumită, așa că vin copii de departe. Totuși au vârste diferite, unii sunt foarte mici, ținuți în coșulețe la umbră de câte o slujnică…

Tocmai atunci am descoperit că o fată de vârsta mea stătea în genunchi lângă intrarea în cameră. Fără să ridice ochii am auzit-o murmurând foarte corect în limba mea… „Sunt la ordinele voastre, frumoasă prințesă! Mă numesc Iriza. Vă pot aduce micul dejun sau vă pot pregăti o baie parfumată.”

Era scundă, dar bine legată, avea părul împletit mărunt și pielea ca ciocolata. „Arată-mi ochii, Iriza. Mie-mi place să cunosc oamenii cu ochii.” Genele dese ascundeau niște ochi verzi, care mi-au zâmbit nebunatic din prima. „Vei fi prietena mea, Iriza. Pot să mănânc în timp ce mă scald?” „Desigur, prințesă.”

Și-a dispărut. S-a întors cu un halat de pluș și m-a condus câteva trepte mai jos la prima ușă încastrată în peretele scărilor. Era brodată cu fir de mătase albastră și în spatele ei era baia din mozaic albastru-turcoaz. Pereții erau împodobiți cu scoici superbe frumos irizate. Dar cel mai curios era că forma acestei camere de baie era ca interiorul unui colac și așa erau toate camerele din spatele ușițelor misterioase, din moment ce scările-n spirală treceau prin mijlocul turnului. Și bazinul de scăldat urmărea această formă pe marginea externă a camerei. Urma să înot amintindu-mi de marea mea. Pe margininea internă  a bazinului erau trepte cu forme rotunde pe care te puteai așeza în poziții relaxante. Și chiar mirosea a mare sărată. A durat mult baia mea: întâi am înotat, apoi Iriza mi-a făcut un masaj pe cinste și am încheiat cu micul dejun tot în apă, relaxată pe treptele rotunjite. Sauna, dușul scoțian și alte facilități le-am lăsat netestate deocamdată.

Apoi, în halatul de pluș am mai coborât câteva trepte până la ușa brodată cu mărgeluțe viu colorate. În spatele ei era dressing-ul. Rochii de zi cu zi, rochii de duminică, rochii de bal. Opincuțe și pantofi din toate nuanțele. Bijuterii simple și pretențioase. Toate mi se potriveau perfect și mă puteam admira în patru oglinzi în același timp. Așa că, pentru prima dată m-am îmbrăcat colorat, foarte colorat. Și asta pentru că în inima mea era un curcubeu.

Am coborât curioasă spre următoarea ușă, care avea pictat pe ea un soare strălucitor. Era biblioteca. Toate cărțile aveau coperți aurii, iar titlurile erau scrise pe cotor în filigram roșu. Pe colile albe lucioase, literele erau tot aurii, iar imaginile păreau pictate de un mare artist. Majoritatea erau cărți în limba tării mele și m-am bucurat să găsesc volume dragi. Dar impresionant a fost că erau multe care mă chemau să le descifrez, unele în limbi necunoscute. Le simțeam viața și valoarea ca pe o energie vibrantă, aveau miresme diferite, simpla răsfoire îmi creea senzații puternice și sentimente ciudate, de parcă printr-o vrajă intram în atmosfera specifică acelei scrieri. A trebuit să mă scutur puțin ca să mă pot desprinde. M-am bucurat să observ măsuța de studiu, fotoliul confortabil, caiete, creioane… pot să învăț, pot să scriu, pot să continui să fiu eu. Un serviciu de ceai din porțelan chinezesc pe o tavă de argint mă duse cu gândul la posibilitatea de a fi gazdă pentru un vizitator. Oare o să-mi fac prieteni?… Ce mai urmează?

Ușa cu lună argintie închidea sala de muzică, dans și sport: jumătate cu instrumente muzicale de tot felul, jumătate cu oglinzi, saltele, materiale sportive. Gândul că prințul încerca să-mi păstreze condiția fizică și psihică mă amuza. Am coborât nerăbdătoare mai departe.

Urma o ușă albă în spatele căreia era o cameră complet goală, de parcă aici se terminase inspirația. Chicotind, Iriza îmi spuse secretul acesteia: „Asta e camera visului vostru, prințesă! O veți folosi așa cum veți dori. Trebuie doar să spuneți ce vreți.”

La parter era o ușă cu inimă roșie. N-o să credeți, aici era bucătăria. Se presupunea deci c-o să simt nevoia să mă implic în pregătirea bucatelor. Adevărul este că îmi place să gătesc și în afară de ustensile de tot felul, mă așteptau cărți de bucate ilustrate. „Totuși, care-i treaba cu inima?” întreb. Rușinată de neștiința mea, Iriza îmi spuse șoptit… „Dacă nu pui iubire-n bucate, mai bine nu le faci!” Am înghițit gălușca și am învățat lecția.

„Și acum?”  „Vă așteaptă în fața turnului câte trei eunuci pentru fiecare din cele zece posturi ce trebuie ocupate: bucătar, om de încredere și sfătuitor, profesor de sport și dans, filozof și învățător, profesor de muzică, maseur, croitor și pantofar, cosmetician, coafor și cameristă. Veți face selecția.”  Și, încercând un ton neutru, adăugă: „Iar dacă eu nu vă plac, vor fi aduse și trei fete pentru postul de cameristă.” „Îmi placi tare mult” am răspuns pășind în lumina soarelui. 27 de eunuci așteptau cu capul plecat. Am închis ochii și am cerut inspirația nașei mele: cine m-ar putea iubi necondiționat ca să mă poată servi cu inima deschisă? M-am simțit cuprinsă de o amorțeală calmă – dulce și când am deschis ochii am știut să aleg citind ochii, pe cei nouă norocoși (și cu Iriza, zece). Mi s-a spus că oricând voi avea nevoie de un om sau post nou, va trebui să renunț la unul vechi (economie de cadre!).

Abia când am terminat am realizat că nu mai era nici un copil în preajmă. Oi fi visat? „Acum vă așteaptă prințul!”

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (II)

Castelul prințului meu părea construit special pentru mine, pentru că l-am îndrăgit și m-am simțit ajunsă acasă cu adevărat. De parcă reprezenta prototipul meu de palat dintotdeauna și eu îl sfătuisem pe arhitect. Așa îmi imaginam eu grădina raiului, cu miresme de flori amețitoare, cu fructe care atârnă spre pământ, cu arbori cărora le auzi seva și cu care simți nevoia să vorbești, cu iarbă grasă care-ți mângâie talpa, cu ochiuri de apă – oglinzi. Și în mijloc, ca o dantelă de spumă albă, ca o broderie din perle și sidef, noua mea casă.

„La această oră a dimineții castelul meu pare încă adormit și fără viață. Așa că înainte să intrăm, iubito, vreau să-ți prezint roibii mei.”  Caii pur-sânge își scuturau boturile hornăind salutul pentru stăpânul și prietenul lor sau tropăiau ușor picioarele din față de bucuria întrevederii. „Pentru fiecare aș putea să-ți spun o poveste, dar ai tot timpul din lume să le afli pe toate. N-am să-ți spun decât una singură. Zendor a fost cel mai tânăr și mai sălbatic cal care mi-a fost adus pentru premiul bun pe care l-am oferit. Mi l-a adus o șatră de țigani. E încă mânz și nu a mai fost călărit. Era sortit dar de nuntă pentru fata burlibașei. Dar cu o noapte înainte fata a fugit în lume cu un băiat din alt neam și acum era renegată. Zendor va fi numai al tău.” Nu-mi venea să cred și aveam ochii plini de lacrimi de surpriză, așa m-a cunoscut Zendor cel doar al meu. A fost atât de receptiv la bucuria mea, încât m-am apucat să-i povestesc despre mine, despre drum… și ochii lui mari păreau că văd aievea toate amănuntele. Dar prințul meu m-a oprit și m-a condus spre cel mai înalt turn al castelului: evident, îl ochisem din prima, acolo îmi doream să ajung.

„Prințesa mea nu poate fi urcata în turn decât în brațe” spuse prințul și până să mă dezmeticesc, m-a luat pe sus… 100 de trepte în spirală le-am străbătut admirând bolta de cer înstelat a peretelui de piatră. Pe lateral erau încastrate ușițe împodobite diferit și eram tare curioasă să știu ce-i în spatele fiecăreia. Dar prințul era nerăbdător să ajungem sus. Într-adevăr camera cea mai înaltă din tot ținutul îti tăia respirația. Fildeș și mahon împletite în spirale amețitoare realizau mobilierul sumar… un pat uriaș pe mijloc, o oglindă încadrată de zeci de sertărașe cu un taburet din catifea albă, o măsuță pentru o persoană cu un singur scaun (o mixtură între un jilț și un fotoliu)  . Cearceafurile curgeau alb până pe podeaua acoperită complet din blană de urs polar. Din tavan țâșneau alte valuri albe de voal sidefat care înconjurau patul, fluturând printre stâlpii împletiți alb-negru din cele patru colțuri. Peretele lateral era circular și doar din sticlă așa că panorama era perfectă. Vedeai tot ce se întâmplă în curtea castelului și cât răzbeau ochii din împrejurimi. Balconul, din fildeș, înconjura camera rotund. Nu m-am putut abține și am strigat în toate cele patru zări :„Te iubesc, prințul meu!” ca și cum aș fi vrut să ningă cu iubirea mea peste toată împărăția.

Și când am revenit de unde-am plecat, închizând cercul, prințul meu, cu ochii mari m-a prins în brațe și mi-a șoptit la ureche, cu nasul cufundat în părul meu „Tu ai vrut-o!” În secunda următoare eram între valuri, peste valuri albe. Și pentru mine era atâta prezență în fiecare gest, în fiecare atingere, în fiecare șoaptă, în fiecare privire încât nu știam cât timp să fi trecut… „Aghiotanții mei mă așteaptă drepți de două ceasuri! Rămâi și dormi, frumoasa mea. O parte din sufletul meu va continua să fie aici cu tine…”

Și gata. Voalurile fluturau a „nu pleca” și parcă se făcuse răcoare când am alunecat în țara lui Moș Ene. Am visat flori și simfonii, marea din țara mea – prietena misterioasă plină de comori, sete de cărțile copilăriei mele, pieptul mamei cu iubire dulce, mângâierea caldă pe creștet a tatălui, poala bunicii plină de povești, istoriile nașei despre suflete rătăcite lângă ceașca de ceai de iasomie cu scorțișoară și… o luptă între pitici războinici…

Când am deschis ochii răsunau glasuri colorate de copii. Fremăta a viață și energie. Am sărit din pat printre voaluri și am încremenit într-un ultim pas…  De jur împrejurul meu, curtea castelului era plină de copii.

Va urma.

Standard
Vise-vieti (povesti)

Inocentzia (I)

M-am născut prințesă, la o margine de mare.

Atât de suavă le-am părut părinților mei încât m-au îmbrăcat doar în alb, de parcă doar el se potrivea purității mele candide. M-au numit Inocentzia și privind tablourile cu mine mică de prin palat, văd ceva din pasul, privirea, duioșia unei căprioare. Și dacă mă reîntorc un pic în rochițele de satin, catifea și tul îmi simt inima bătând până-n palme și urechi de nesiguranță, de necunoaștere, de „Ce vor ăștia de la mine?”… Și totuși am fost foarte iubită și răsfățată, că nici nu vă puteți închipui o prințesă altfel. Dar pentru că lumea mi se părea primejdioasă, am învățat foarte mult ca să încerc s-o înțeleg. Pentru mine cele mai frumoase cadouri erau cărțile, în spatele coperților găseam universuri întregi. De altfel, cea mai bună prietenă a mea a fost marea.

Toți spuneau că sunt foarte frumoasă… deși eu aș mai fi făcut unele retușuri. Ani întregi mi-am privit picioarele în oglindă îngrozită de spațiile dintre ele (mi-e foarte greu să le spun „paranteze”, altfel decât între paranteze). Noaptea adormeam pe o parte rugându-mă la îngerașul meu să se mai apropie până la ziuă. Și într-o zi, nu știu cum, am realizat că micile spații prin care trecea lumina dimineții, dădeau un contur aproape sexy picioarelor mele. Oricum purtam deja rochii lungi! Și recunosc, oamenii se rușinau când mă priveau, ceva îi impresiona mai mult decât cine era tata…

Doica îmi spunea că prinți din toate colțurile lumii așteptau să împlinesc 17 ani ca să îmi poată fi prezentați oficial. Când în sfârșit am atins această vârstă tata a dat un mare bal în cinstea mea. M-a distrat foarte tare că a trebuit să se facă preselecție: n-ar fi încăput în palatul nostru atâția curtezani. Nașa mea i-a ales pe cei mai… frumoși? …bogați? Nu, altul a fost criteriul. Nașa mea simte sufletele așa cum voi vedeți veșmintele. Testul a fost trecut de cei mai calzi, cei mai buni la suflet, cei mai deschiși spre iubire.

În noaptea balului chiar m-am simțit cea mai importantă ființă de pe pământ: prea frumos sclipeau ochii prinților veniți de pretutindeni. Parcă niciodată nu mai auzisem acorduri muzicale atât de armonioase, care vibrau în trupul meu ce dansa singur, neobosit, un dans pe care îl știa din altă  dimensiune, un dans despre mine. Și, Doamne, cum mai sclipeau ochii din jurul meu… parcă fiecare avea de spus o poveste.

Spre dimineață mă îngrijorasem că nu pot să aleg, că nu recunosc ceea ce caut, mi-era dor de o iubire despre care nu știam nimic. Și m-am așezat pe jilțul meu de prințesă, renunțând la „trebuie să-l găsesc”. M-am așezat să observ, să mă bucur de clipa aceea în care atâția oameni cu suflet frumos mă vedeau.

Dintr-o dată, ca prin farmec, l-am simțit. De parcă harul nașei mele a trecut pentru o clipă prin inima mea. Cald, bun, foarte deschis spre iubire. Cu ochi albaștri ca marea-n asfințit, înalt, brunet, îmbrăcat în negru sub mantia ca de vrăjitor: un prinț arab. N-am putut să mai închid ochii. Pe măsură ce se apropia de mine, privirea lui mă ardea până-n suflet. Am știut din prima secundă că îl iubesc dintotdeauna și pentru totdeauna. Am înțeles că orice s-ar întâmpla n-am să mai pot uita acei ochi. Că pașii care ne apropiau țeseau mii de ițe nevăzute între inimile noastre.

Nu prea mai știu ce ne-am spus. Deși nunta a fost ca-n povești, nu-mi amintesc decât de iubirea din ochii lui și de îmbrățișarea în care mă pierdeam complet, în care timpul nu mai avea sens.

Prințul meu venea de foarte departe. Îngrijorările părinților mei legate de lumea în care urma să trăiesc au fost risipite de darurile neprețuite pe care le-au primit. Era evident cel mai bogat și mai exotic dintre toți cei prezenți, urma să trăiesc o viață în huzur. Eram curioasă și nerăbdătoare.

Călătoria spre tărâmul depărtat a fost lungă, dar foarte frumoasă. Am trecut munți, am trecut mări. Am gustat, am simțit și am învățat toate locurile prin care am trecut. Fiecare m-a îmbogățit. Uneori prințul hotăra să ne abatem din drum, ca să-mi arate o minune a naturii. Îi plăcea să se piardă în ochii mei  vrăjiți de peisaj, îi plăcea să mă simtă abandonată, tăcută, prezentă precum o căprioară ascultând cu nemișcare atentă la marginea lăstărișului.

Într-o dimineață m-am trezit într-o caleașcă trasă de armăsari arabi. Treceam printr-o pădure și razele gingașe răzbăteau greu prin frunziș ca să-mi gâdile fața, în acord cu speranțele din sufletul meu.

Dintr-o dată copacii începură să se alinieze cuminți de o parte și alta pentru a lăsa loc splendorii ce mi se înfățișa…

Va urma.

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Tot plouă

Și azi îți plouă-n suflet ca și ieri.
Credeai că soarele-astăzi va răzbi…
Nu-nțelegi rostu-acestei primăveri.
Și azi ești răvășit de lacrimi vii.

E iarăși frig și-ți bate vântul prin plămâni.
Te-ai rătăcit pe-alei însingurate.
Vrei să-nțelegi mesaje din străbuni,
Bântuit de fantome și de șoapte.

Nu ști de ce nu are sens nimic,
De ce te simți târât prin viața asta,
Niște hormoni și tonul atmosferic
Pot controla pe marionet-aceasta.

E un nonsens să vrei să schimbi ceva,
E o iluzie să te crezi special,
Primești aceleași palme în aceleași piese
Și joci un rol al naibii de banal.

Și ai crezut că tu iubești mai tare,
Că ție nu ți se va întâmpla
Să trăiești asta, să spui replica cutare,
Să fii într-o zi altcumva…

Tot plouă și tu vrei să înțelegi
Morala sau esența vieții tale.
N-ai să mai fii postmortem să culegi
Sensuri găsite după-nmormântare.

E-ntunecat și ești așa plouat
Și-ai obosit pe străzile pustii,
Atât de singur și de resemnat…
„Tu, rază de speranță, vrei să vii?”

Standard
Poezii

Verde

Verde ud, verde greu,
Apă sorbită până-n sufletul meu.
Verde crud, verde matur,
E greu prin viață și e dur.
Verde-aprins, verde ferm,
Emoții, vise prin mine se cern.
Verde clar, verde plin,
Mă simt spălată până-n rădăcini.

Verde cuminte, verde rebel,
Prin piața de păsări mă pierd cetinel.
Verde-adânc, verde gri,
Azi altcineva eu aș putea fi.
Verde proaspăt, verde spălat,
De toate gândurile m-am lepădat.
Verde frumos, verde-mpărat,
Îmi place să zburd prin verde bogat.

Verde cochet, verde obraznic,
Viața pulsează în mine năvalnic.
Verde sălbatic, verde viril,
Mă umplu de verde, mă umplu de tril.
Verde crescând, verde-nfrunzit,
Prin toate ungherele s-a răspândit.
Verde șoptit, verde ciripit,
Privesc și ascult, am amuțit.

Verde-arzând, verde lin,
Când e-ntuneric, când e senin.
Verde divin, verde mustit,
M-am îmbătat, am amețit.
Verde tânăr, verde dospit,
Sufletul meu se simte-mplinit.
Verde aspru, verde semeț,
Sunt parte-a acestui spectacol măreț.

Standard
Poezii

Luni

Sentiment ud, ciripit ascuțit,
Tălpi înghețate și răsfăț amuțit,
Strigăt de cioară-n ecou nesfârșit,
Mergem la treabă că-i luni, negreșit…

Mai vreau o secundă să tac,
Mai vreau să ascult o notă gravă,
O clipă de lene fricoasă să zac,
Să simt tremurând grija grozavă.

Se zbate în pieptu-mi jurând că-i urgent
Și cucul îmi vaită stresul,
Un câine mă latră nervos și prezent,
Doar mie-mi chiulește tot cheful.

Mă simt de parcă am desfrunzit,
Pe inimă am promoroacă,
Prin sufletul greu și amorțit,
Abia îndrăznește să bată.

De ce mă presează acest început?
Și unde-am rătăcit entuziasmul?
Mă simt de parcă deja am pierdut…
Lumini din ochi s-au topit ca și basmul.

Iar tu ești atât de frumos și de cald,
Doar zâmbetul tău mă îmbie,
Hai, ia-mă, în brațele tale mă scald
De gânduri, iubirea să fie…

Cu inima stau peste inima ta,
Să învețe ritmul iubirii,
Se-aprind luminițe-n toată casa mea,
Pot să sorb roua fericirii.

Printr-un licăr de ochi m-ai convins să zâmbesc,
Să respir și să cânt a dimineață,
M-ai convins că-s frumoasă și pot să-nfloresc
Și să pun în zi de luni multă viață.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

A te împrieteni cu dușmanul, a te confrunta cu problema, a-ți cunoaște umbra…

Every part of you is just another part of me

Am învățat să fugim de pericole. Am învățat să ascundem de alții ceea ce ne doare, până am ajuns să ascundem de noi înșine situații de viață devenite secrete, subiecte tabu. Am uitat că varianta confruntare din  sintagma „luptă sau fugi” poate fi uneori câștigătoare. Am pierdut și deprinderea de a asculta perspective diferite asupra problemei de viață, în jurul focului, la Sfatul bătrânilor.

„Lasă prietenii și vezi-ți de familia ta!” și „Nimeni nu te va iubi mai mult decât părinții!” ne-au făcut mai singuri, mai egoiști și mai nevrotici. Comunicăm la nivel superficial și nu mai avem timp nici de cei câtiva pe care îi numim prieteni. Marea majoritate rămasă este formată din străini reci, pentru care afișăm măști și care reprezintă un pericol potențial. Așa să trecem prin lume stingheri, pitiți sub carapacea de arici, cu toți țepii îndreptați spre noi înșine.

Înstrăinarea de ceilalți devine înstăinare de sine. Nu ne putem cunoaște, vedea, exprima decât în relația cu ceilalți. Nu putem crește sub un clopot de sticlă, ci doar oglindindu-ne în alți ochi. A nu ne vedea prin ceilalți (în exterior) devine a nu ne mai vedea în interior. Teama de a fi răniți sau de a pierde, prin decizia de a nu risca, ne ia șansa de a câștiga. Alegem blocajul, stagnarea, viața searbădă. Căci și o luptă pierdută înseamnă o lecție învățată și un pas spre creștere. În shimb, evitarea confruntării, locul călduț și sigur, e doar o celulă de temniță pe pereții căreia stă scris „Mai bine mă retrag, pentru că nu pot!”. Doar că acest „nu pot” ne va face să nu ne mai placă de noi.

Și cum să mai evadăm, dac-am fost proprii temniceri, dacă noi am hotărât exilul? Cum să mai revenim la un acasă devenit străin? Cum să mai credem în prietenii pe care îi percepem ca dușmani?

Deschizând ochii. Trezindu-ne curiozitatea. Întrebându-ne: „De ce te percep ca pe un dușman? Ce nu-mi place la tine? Ce din tine îmi amintește de ceva din mine pe care-l ascund?”

Individul este o sumă de amprente lăsate de relațiile cu alte persoane. Oameni mai depărtați sau mai apropiați (unii pe care chiar nu i-am văzut niciodată fizic, dar i-am văzut cu ochii minții când am primit de la ei un mesaj scris ori transmis verbal de ceilalți, care ne-a impresionat) ne-au creat memorie emoțională, păstrată în celulele noastre, în ceea ce suntem fizic și psihic.

E adevărat că sub această sumă de amprente (de emoții relaționale) se află sinele nostru profund, esența divină, conștiința pură, iubirea, universalul din noi, resursele nebănuite, sursa cea fără de timp. Dar acest nucleu de lumină stă bine ascuns sub straturile de gânduri și emoții depuse cronologic, ca foile de ceapă, ca să ne dea iluzia de istoric și vârstă, iluzia individualității unice.

Da, nu există două cepe la fel! Și nu putem da la o parte foile de ceapă fără să ne usture ochii și să plângem de ceea ce vedem. Dar numai așa putem ajunge la adevăr, la „poți orice”, la infinitul din prezent sau veșnicia clipei, la pace, la autocunoaștere, la viață.

Tot ce ne doare la ceilalți este despre noi. E o foiță din ceapa care suntem, usturătoare. Acordându-i atenție și acceptând-o ne putem cunoaște și mai profund. Împrietenindu-ne cu dușmanul, confruntându-ne cu problema, vom conștientiza de ce anume fugim. Vom numi frica sau furia pe care o ascundeam. Vom dezveli scârtâind foița de ceapă. Și, cu prietenii în jurul focului (sursă de lumină, căldură și siguranță), vom afla alte perspective asupra problemei, care ne vor ajuta să ieșim din ea, să devenim obiectivi, să ardem emoția în focul atotputernic, să învățăm lecția schimbării și apoi să acționăm adoptând un comportament nou, creativ.

Pentru că am lăsat o experiență nouă să ne facă să creștem. Pentru că știm că avem aceeași esență și toate resursele, ca focul. Și că toți ceilalți sunt, undeva profund, iubire. Doar superficialul ne face să părem diferiți. Dumnezeu se joacă cu aceleași emoții și cu aceleași gânduri pe care ni le trimite provocator, bobârnace de creștere. Și noi ne ferim… 

De fapt… Toți suntem Unul.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Între perfecțiune și realitate

Mă identific mai degrabă cu învingătorul. Am învățat că pot obține ceea ce îmi doresc cu sudoare, că aproape orice obstacol poate fi trecut cu perseverență. Chiar îmi plac țintele provocatoare și e incitant să lupt pentru ele atunci când mi se potrivesc.

Însă viața e departe de a fi o poveste fermecată. Ea se încăpățânează să-ți dovedească, chiar acolo unde te credeai de neînvins, că nu ești un supererou, că poți fi înfrânt. Și cu cât iluzia era mai mărunt brodată, cu atât dezamăgirea e mai mare. Pentru că o parte din tine, uriașă și strălucitoare, s-a spart și n-ai ce să mai pui în loc. Încerci să aduni cioburile cu fărașul, e greu și să le arunci la gunoi de dragi ce-ți erau.

Și cine-ai rămas? Cum să te împrietenești cu pipernicitul din oglindă? Cum să bați palma cu unul care nu-ți place și pe care ți-e greu să-l privești în ochi?

Credeam despre mine că sunt de neînlocuit…. Nu cumva este bine pentru copiii mei să mă poată înlocui cu alte aspecte ale vieții care îi atrag și îi desprind de mine? Nu cumva este bine pentru mama mea să fie independentă emoțional, financiar, cu anturaj și preocupări proprii? Nu cumva pentru pacienții mei e bine să poată apela, în lipsa mea, la altcineva? Nu cumva pentru bărbatul meu e bine să poată primi recunoașterea masculinității sale și din ochii altor femei? Nu cumva atmosfera din familia mea  e mai relaxată dacă renunț la a avea casa perfectă (curățenie), masa perfectă (bucate speciale), înțelegerea perfectă (comunicare ideală) între noi?

Toate acestea mi-au fost țeluri și de multe ori le-am atins, le-am gustat, mi le-am atribuit ca făcând parte din carnea mea. Asta sunt eu! Și iată că a cădea de pe piedestalul prea înalt, provoacă răni mult mai adânci, decât dacă m-aș fi urcat pe unul mai mic. Mult timp am crezut că perfecționismul este atu-ul meu, motorul care mă face specială, care mă poartă înaintea celorlalți.

Ei bine, sunt om! Și unele lucruri nu-mi ies. Unele vise nu mi se împlinesc. Pe unii oameni, foarte dragi, îi pierd. Unele aspecte ale vieții de care eram atașată și care păreau a funcționa perfect se schimbă și nu le pot controla. Trăim suficient de mult cât să gustăm și reversul medaliei. Sunt probabil la mijlocul vieții.

E ca și cum am purtat un văl pe ochi și prin el, sau în spatele lui, totul părea roz. Acum, fără el, claritatea realității mă orbește. Aș vrea să închid ochii și să uit ce-am văzut. Dar nu-mi iese.

Sunt așa dezgustată că-mi pierd entuziasmul, sensul, încrederea în mine. Nu mă mai plac. Caut să ies în lume, mă aștept să o regăsesc în ochii altora pe Laura prințesa. Ca un făcut, ceilalți evită să mă privească. Parcă refuză să mă vadă la pământ. Nici lor nu le plac fără voal.

Nu-mi rămân decât mie. Trebuie s-o cunosc pe Laura pipernicita. Să învăț să trăiesc cu ea. După multă împotrivire, după multă zbatere, am obosit, cedez și adorm. Apoi îmi amintesc de propria mea teorie: și neîmplinirile fac parte din viață, și durerea e vie. Și mă privesc cu îngăduință, cu înțelegere, cu compasiune. Văd frumusețea Laurei învinse. Recunosc că mi-e dragă și o accept. Întrevăd iubire în nefericire. Reușesc să zâmbesc înciudată fiind. Într-un fel, înving puțin și de data asta.

Privesc piedestalul de jos în sus. Știu că nu mă voi putea opri să-l urc din când în când. Doar că, fără voal fiind, îi văd mereu baza, ca și pe a mea. Știu că el nu face corp comun cu mine. Eu pot fi sus sau jos, dar nu sunt piedestalul. Și este incredibil de bine că sunt. Și, jos fiind, sunt recunoscătoare faptului că sunt. Ba chiar mă simt bogată, pentru că am experimentat și această poziție nouă, mi-am îmbogățit experiența cu această cunoaștere despre mine, cu aceste emoții greu de dus, cu aceste noi credințe.

Și acum vreau să văd ce urmează. Vreau să gust prezentul ăsta. Învinsă fiind, încă-mi place să trăiesc și să-mi dau șansa de a mai fi învingător.

Standard
Poezii

A scrie

Prietenei mele, Jeanina

Mi-e dor să scriu și-s pregătită,
Cu pixul pe hârtia albă umbră fac,
Tac și ascult cu-atenție-ascuțită
Și-aștept cu nerăbdare setea să-mi împac.
Azi e așa pustiu pe drumul către Tine,
M-ai uitat, Doamne, de nu-mi spui nimic?
M-am relaxat, dar, iată, tot nu vine
Nici o părere, un semn cât de mic…

Eu am răbdare și rămân la pândă,
Știu că vibrația mă va cuprinde,
Știu c-o să simt emoția crescândă
Și-am să o descifrez cu luare-aminte.
E ca un val ce vine peste mine,
Mă înfioară și sus mă ridică,
Mă poartă către cer, m-apropie de Tine,
Mesaje importante să îmi zică.

Și simt întâi o stare de poveste,
Apoi un sentiment înlăcrimat,
Uneori două-trei cuvinte sufletul primește,
Alteori e bombardament cu vers ritmat.
Și poate fi atâta greutate
-n emoția care adânc pulsează,
Încât ca s-o exprim cu claritate,
Muncesc s-aleg cuvintele care-i vibrează.

Sau pot să mă trezească-n miez de noapte
Cuvinte repetate obsedant,
Nici nu înțeleg dincolo de șoapte
Ce vrea să spună murmurul vibrant.
Abia când mă apropii de final
Capătă formă-ntreaga poezie,
Se luminează-ntregul arsenal,
Ultimul vers creează armonie.

Și-aș vrea să-ți mulțumesc pe-această cale,
Strop de talent, fărâmă de divin,
Pentru că luminezi la mine-n suflet
Și prima gust cuvintele ce vin…

Standard