25
Aug

Ne vede

Mă abandonez
ție
din când în când.
Îmi arunc treburile
pe rând,
le las în urma mea
pe aleea șerpuită îngust
ce urcă la tine.
Îmi scot fricile
de prin buzunarele sufletului
și le spânzur una câte una
pe ramurile tale puternice.
Renunț
la mărgele pestrițe,
la rochia din voal albastru,
la dantelele ultime,
le agăț
atent
pe crenguțe subțiri.
Rămân,
iată,
eu.
Vântul dansează
cu pielea mea.
Părul îmi cântă
cu foșnetul serii.
Lumina portocalie
adie
colorându-mă.
Mă simt
teribil de femeie
în ochii tăi
calzi,
adânci.
Zâmbesc.
Mă îmbrățișezi
cu toate frunzele tale
și cerul
se umple brusc de stele.
Tac,
să nu le tulbur.
Aproape că nu respir
ca să nu pierd
clipa.
Noaptea îmi spune
povești-vise frumoase
prin șoapta ta.
Și eu
cred.
Iar luna,
decupată discret,
doar ea
ne vede.
  tree_of_life_by_wazzy88-d3le5om
12
Jul

Adânc, în suflet

storm_supercell1Era un început ploios de noiembrie (2014), hotelul era pe o străduță pitită lateral după un colț, se coborau trepte de pe trotuar către un demisol luminat doar prin ușa de sticlă, sala era îngustă și lungă… toate îmi par acum simboluri și invitații către profunzimi.
Așa a început pentru mine una dintre cele mai dragi experiențe ca învățăcel în ale psihoterapiei de cuplu, la cursurile de formare în EFT (Terapie de cuplu centrată pe emoții), întâi cu Judith Kellner, apoi cu Rebecca Jorgensen, aduse în România de Simona Herb.
Judith părea un înger delicat și mi-am imaginat că e un noroc rar să întâlnești un terapeut atât de cald și de dispus să își dezvăluie sensibilitatea. Cu mult înainte, pe vremea când doar aspiram să devin psiholog, aveam convingerea că terapeuții buni sunt superoameni care își gestionează perfect emoțiile, relațiile, viața, care au scuturi-strategii prin care se apără de dureri umane și îi învață pe clienții lor aceste trucuri. Iar Judith era fermecătoare tocmai prin umanul, firescul, naturalețea cu care… întâmpina suferința.
Rebecca, deși o personalitate diferită, avea să mă uimească și ea cu tenacitatea de a căuta adevărul cel mai ascuns, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu doar dând glas sentimentelor dificile pentru omul care cerea ajutor din fața ei, ci și cu privire la propriile trăiri în întâlnirea aceasta dintre suflete.
Am vizionat apoi înregistrări cu Sue Johnson, părintele acestei terapii, și cu alți terapeuți EFT. Unii erau mai directivi decât alții, stilurile erau evident diferite, dar am înțeles că ceea ce îi face atât de calzi și de prezenți în fața durerii, a vulnerabilității, a celor mai înfricoșătoare dedesubturi umane, este de fapt abordarea terapeutică în sine. EFT-ul nu lucrează doar cu comportamentul, ori cu gândurile, ori cu emoțiile de suprafată. EFT-ul ajunge la cele mai profunde nevoi umane, urmând pași terapeutici foarte clar structurați, respectând principii umaniste și folosind instrumente rogersiene. Dar ceea ce face ca această metodă să aibă o eficiență de neegalat față de celelalte abordări terapeutice, este măiestria cu care terapeuții rămân acolo unde doare.
Săptâmâna trecută am avut ocazia de a retrăi experiența de training EFT, de data asta de pe poziția de absolvent si helper. Tocmai pentru că teoria îmi era clară, am putut să rămân în emoție mai mult ca niciodată și mi-au fost evidente mecanismele prin care o fentam înainte. Am înțeles de ce iubesc atât de tare terapia asta și de ce am un cult pentru a scormoni în suflet…
Locul acela din noi, ascuns și vulnerabil, de care cu toții fugim inițial, ne sperie nu doar ca persoane, ci și ca terapeuți. O fi bine să lucrăm cu zona cea mai fierbinte, n-o să ne ardem, n-o să ne epuizăm emoțional, n-o să ajungem la burn-out?
Cât timp întâlnirea cu emoția profundă e o luptă, toate aceste rele sunt posibile. Răbdarea, seninătatea, acceptarea, validarea, normalizarea, căldura și zâmbetul cu firicel de speranță în el fac diferența. A rămâne conștient în această vibrație împreună cu clientul tău, a-l îmbrățișa cu prezența ta, înseamnă să-l faci să se simtă în siguranță în fața acestui pericol, să împarți cu el povara sufletească, să îl ajuți să suporte intensitatea emoțională, să accepte zona aceasta din el, să ajungă la pace cu el însuși. Par vorbe mari, dar ele devin o realitate în cabinet, pentru că la acest nivel profund are loc schimbarea, aici ne putem recunoaște nevoia universală de iubire, aici se rescriu trasee neuronale și este posibilă reconectarea cu partenerul.
Iar ceea ce părea înspăimântător devine esență umană, parte asumată a sinelui, a cărei integrare spontană face ca replici „ca de film” să răsară din întunericul ne-cuvintelor. Acesta este momentul după care terapeutul tânjește, nu doar în relație cu clientul său, ci și în relația cu iubitul, cu părintele ori cu copilul său. Pentru că dincolo de profesie rămânem oameni vulnerabili ca toți ceilalți. Și doctorii au corpuri și se pot îmbolnăvi. Și psihologii au psihic uman și experiențe dificile de viață.
Spre deosebire de ceilalți însă, ei ar trebui să fie primii care să știe că acolo, în străfundul sufletului, ne întâlnim cu autenticitatea noastră. Acolo ne simțim cu adevărat vii și umani. Acolo e iubirea de sine și de ceilalți și așteaptă să fie primenită…

22
Jun

5 Ritmuri / Dansând delicat sau nebun…

Weekend-ul acesta am dansat.
Nu e ceva ce mi se potrivește. Mă străduiesc să dansez, așa cum mă străduiesc să cânt. Sunt fascinată de ușurința cu care fac asta alții. Eu nu mă simt in largul meu dansând. Când scriu însă, contează mai puțin cum se vede asta dinspre ceilalți. Scrisul e modul în care mă exprim cel mai bine pe mine cea din interior și asta e suficient. Dansul îmi expune probabil alt fel de stângăcii și neputințe, cu care sunt mai puțin împăcată… așa că mă intimidează ceea ce „se vede”.
Deci, deși eram ca peștele pe uscat în sala aceea de dans, adevărul e că aveam nevoie de o ieșire majoră din decor. Ajunsesem într-un moment din acela în care vrei să fugi de toate grijile și pentru că nu prea ai unde pe-afară, încerci pe dinăuntru. Hai să vedem unde mă va duce asta, mi-am zis. La risc.
Așa că mi-am promis să continui oricât mi-ar fi de greu, să parcurg toate cele 18 ore de dans.
Cinci ritmuri, dansul vieții, înseamnă Flowing, Staccatto, Chaos, Lyrical și Stillness. Sunt ritmuri muzicale și stiluri de mișcare pe care Gabrielle Roth le-a identificat studiind dansatorii, înțelegând că ei exprimă de fapt un dans interior: femininul curgător în care lăsăm muzica să ne inunde, masculinul ferm și sacadat prin care ne afirmăm înflăcărat, nuntirea lor eliberatoare, creația cu delicatețea, poezia, zborul și schimbarea pe care le presupune și în final liniștea, pacea, acceptarea, autocontemplarea. Altfel spus… ascultă ce mișcă în tine acest ritm, exprimă ceea ce ai găsit, eliberează în cât mai multe moduri, dă sensuri noi acestui conținut în viața ta și integrează-l ca parte a ceea ce ești. Terapie curată.
Am trecut prin cele cinci ritmuri iar și iar, aproape fără oprire. În pauzele rare, corpul nemișcat mă anunța că totul doare, că e frânt de oboseală și încerca negocieri cu mintea, să o lăsăm mai moale de aici încolo. Și totuși muzica continua să mă miște în ritmul ei, nu în controlul meu.
Fugisem de acasă ca să îmi fac un dar numai mie și ca să întâlnesc oameni noi. Îmi plac oamenii, e revigorant pentru mine să mă las surprinsă de diversitatea lor. Dar această întâlnire a corpurilor mai mult decât a minților, a gesturilor și a atingerilor mai mult decât a cuvintelor, a nonverbalului de dincolo de măști, a fost mult mai puternică decât ar fi putut fi una sporovăită.
Am fost chiar frustrată la început că nu am primit spațiul de a ne prezenta Eu-rile: „Eu sunt marele Gică. Tu cine ești?” Ne-am prezentat doar corporal, adică basic, natural. Ne-am spus dansând bun venit, iată-mă, ne-am ascultat pe rând poveștile trupurilor, în cele din urmă am avut și scribi care au consemnat prezentul trecător.
Acum, după câteva zile, am imagini atât de pline de viață, cu personalități atât de clare… Femininul meu era altfel decât femininul ei. El își exprima ființa într-un fel unic, în toate cele cinci ritmuri. Unora le era suficient un metru pătrat, alții arau sala de la un capăt la altul. Unii trăgeau chiulul, alții păreau mașinării inepuizabile.
Și toți erau frumoși. Și în toți m-am văzut pe mine. Și am mai înțeles o dată de ce iubesc atât de tare oamenii, încât trec prin sufletul meu durerile lor.
Pentru că suntem tot una. Mi-a fost mai clar ca niciodată asta. Așa că am scris o poezie, care pare dedicată iubitului meu ori unui partener de dans de weekend, dar pe care am scris-o de fapt pentru tine… oricare tu cu care m-am întâlnit vreodată, unic, special… și totuși oglindu-mă pe mine.

Azi, dansând delicat… sau nebun…

m-am văzut privindu-te,
m-am auzit ascultându-te,
m-am priceput înțelegându-te,
m-am conținut susținându-te,
m-am afirmat confirmându-te,
m-am găsit căutându-te,
m-am mângâiat atingându-te,
am știut că mă vindec salvându-te,
am simțit că mă iubesc adorându-te.

Mulțumesc.

Multumesc, Jo Hardy. Multumesc, Sorina Dumitrache. Multumesc, dansatorule.

4
Jun

De ce dor vacanțele

12Aseară am văzut un film, The martian (2015). Misiune spațială, furtună neașteptată, abandon, un om pierdut, supraviețuire miraculoasă, operațiune de salvare, omenire în suspans. Dincolo de povestea în spirit pur american, m-a captat dimensiunea timp: zilele numărate, resursele drămuite și re-create, previzibilitatea morții ca un dat permanent, acut, al vieții prezente.
Producătorii filmului au marșat pe instinctul uman de cooperare și ajutor. Dar eu cred că ceea ce ne ține în fața ecranului este asemănarea dintre film și viața noastră. Dintre astronautul însingurat care trăiește primul fiecare experiență marțiană și omul obișnuit. Dintre timpul lui și timpul nostru, în lupta pentru aceeași supraviețuire.
Sunt situații în viață care ne scot de pe linia timpului ca să-l vedem, ca să-l contorizăm, ca să apreciem cât ar mai putea fi… Și nu mă refer la evenimente sumbre, cum ar fi moartea unui prieten de aceeași vârstă, un accident personal, o catastrofă ori un diagnostic fatal. Mă refer la evenimente fericite.

Sunt născută cu 3 zile înainte de Crăciun. În copilărie primeam felicitări pentru ziua mea vreo 6 zile la rând: în data aniversării, cu întârziere în următoarele două și împreună cu fiecare urare de Crăciun sau ciocnit de pahar în cele 3 zile de sărbătoare creștină. Doar tata cataloga asta drept răsfăț și exagerare. Nu înțelegeam în ce fel „La mulți ani!” pentru mine denatura sensul meselor de Crăciun.
Mai târziu, când am născut, iar părinții mei aveau sub 50 de ani, a fost foarte dificil pentru ei să adopte eticheta noii lor identități: bunică ori tataie. Când am rămas gravidă a treia oară, tata a fost chiar depășit de situație. Mi-a fost greu să înțeleg atunci cum poate un eveniment de mare bucurie să supere pe cineva atât de apropiat. Mi se părea un fel de oftică pe tinerețea mea, deși între mine și ai mei sunt doar 20 de ani. Nu le-am furat eu viața și erau prea tineri ca să se vaite de trecerea ei.

Mereu m-au intrigat cei care își plâng de milă de ziua lor, în loc să mulțumească pentru un an în plus, pentru experiențe noi, pentru șansa de evoluție. Chiar dacă trupul își pierde din delicatețe, spiritul se rafinează: semnificațiile se limpezesc, nivelul de conștiință crește, acceptarea te face mai înțelept, experiența de viață te face expert în găsirea soluțiilor. Pierderile nu mai sunt atât de înspăimântătoare ca altădată, ci doar provocări de a folosi tot ceea ce ai învățat pierzând altcândva și de a schimba încă. Devine fascinant să încerci altfel, pentru că deja te cam plictisise rețeta veche, cu obișnuitul așa.

Am aflat demult că stresul crește și în fața unor evenimente fericite: naștere, căsătorie, vacanță. M-am gândit la riscurile nașterii, la pregătirile obositoare pentru evenimente majore, la graba împachetărilor de plecare, la grija de a nu prinde avionul. Nu m-am gândit la stresul venit din liniștea de după… Deși mi s-a întâmplat să intru în depresie pentru că s-a terminat sesiunea și s-a dilatat prea tare timpul. Mi s-a întâmplat să mă tulbure liniștea unei vacanțe fără copii. N-am înțeles atunci că schimbarea e cea care e greu de trăit.
Aniversările, absolvirile, evenimentele de familie, chiar și vacanțele sunt momente de bilanț. Te scot din iureș și te obligă să contorizezi: ce-am făcut? ce-aș mai fi putut face? ce mai am timp să fac? și acum cine sunt și cum să fiu?

Azi băiatul meu termină liceul. Deși îl boscorodeam și eu ca orice mamă îngrijorată că „nu învață ca noi”, am trăit emoții copleșitoare auzindu-i numele de absolvent de liceu de prestigiu. Și, ghici ciupercă ce-i?! Mândria că sunt mama acestui flăcău de 1,90 (înălțime) care-și ia zborul, bucuria trăirii acestui moment unic în viață (ca și nașterea lui sau alte evenimente marcante din evoluția sa) nu m-au putut salva de… tristețe.
Tristețea că s-a terminat etapa de mamă de copil… E din ce în ce mai autonom, ceea ce e minunat, dar eu pierd rolul, sarcina, sensul de susținător al vieții lui. Tristețe că timpul meu se scurge, chiar și timpul lui se consumă. Angrenată în treburi mărunte n-am sesizat toate dimensiunile schimbării lui. Dar un eveniment de trecere la o altă etapă de viață mă provoacă să procesez complet această schimbare. Începe viața pe cont propriu. O fi pregătit? Va face față fără mine? Știe cum să se descurce? Ce nu i-am dat din ființa mea? Ce nevoie i-am lăsat descoperită? Ce-aș mai fi putut să-l învăț? L-am ținut suficient în brațe?

Schimbarea de ritm de viață (în unul mai lent) înseamnă prăbușirea mecanismelor de apărare cu care facem față cotidianului. E mai ușor să muncești pe pilot automat ori să să te abandonezi studiului, decât să fii prezent, să interacționezi real cu ceilalți, să împărtășești emoții profunde, să te autoanalizezi. E nevoie de o pauză ca să înțelegi, ca să simți. Ca să faci diferența între ce merită trăit și ce te trăiește.
În momentele de relaxare măștile cad și ne surprinde adevărul gol-goluț…
Timpul.

19
May

Ingredientele iubirii (II)

1Nu trebuia să fi fost orfani ori să fi trecut printr-un război ca să ni se pară grea viața. Nu era nevoie de o traumă majoră. A fost suficientă și una minoră, repetată… ori câteva, care pentru altcineva poate n-ar fi însemnat mare lucru. Un părinte absent emoțional ori copleșit de emoții, o luptă de familie pot avea dimensiuni uriașe în sufletul unui copil.

De mici suntem contrariați de fapte, de vorbe, de atitudini umane. Și ne promitem: „Eu nu voi face niciodată așa ceva!”, „Decât să pățesc asta, mai bine mor/renunț!”, „Mie nu mi se poate întâmpla acest lucru vreodată!”. Oamenii aceștia cu comportamente de neînțeles pentru noi, devin un fel de contra-modele. Alegem conștient să nu fim ca ei, uneori chiar să nu mai avem de-a face cu astfel de persoane, ca să nu ne contamineze. Dar în inconștient ei ne rămân ca un fel de fațete de personalitate ascunse, pe care ni le negăm.

Se scriu în noi pattern-uri de percepție a realității și de răspuns emoțional și comportamental, un fel de scenarii de care fugim, dar nu scăpăm. Teama care ne-a urmărit toată copilăria devine autoprofeție împlinită.

Inițial ne străduim să trăim frumos, să ne construim cu cărămizi de om-bun, să devenim… Și într-un fel, ba chiar în multe feluri, reușim să fim mândri de ceea ce suntem. Am fi aproape perfecți dacă nu ar exista câteva… sau doar o relație dificilă în viața noastră, fără de care totul ar fi o poveste reușită. Cineva anume ne provoacă, ne zgândăre, ne irită. În relație cu acea persoană pierdem controlul ori râvnita stare Zen și suntem brusc doar niște amărâți în suferință.

Cei de care am fugit se întorc cumva. Uneori poartă alt chip și chiar alt nume, dar ne provoacă în același fel la confruntarea cu acel de ne-nțeles. E ca și cum viața ne invită la un alt răspuns, mai matur poate, într-o altă etapă de dezvoltare.

Întâlnirea dintre ce e rău și ce e bine se întâmplă mereu și în noi, când o subpersonalitate renegată, din odăi neluminate ale arhitecturii noastre psihice, iese la suprafață și încearcă să perturbe conducerea, provocând anarhie. Se declanșează un conflict interior, un adevărat război intern. Pentru că este inadmisibil să fim exact cum n-am vrut să fim… O mică asemănare cu o situație dureroasă veche, un miros, un sunet, o culoare stridentă, un gest anume ne provoacă o reacție în lanț, de necontrolat. Suntem brusc teribil de furioși ori de speriați, nedreptățiți precum copilul de altădată, cu sufletul răvășit. Și răspundem acestei stări interioare cu un comportament de ne-nțeles.

Conflictul intern și extern se exprimă printr-o furtună emoțională (scandal mare) ori printr-o renunțare la sine, după cum sperăm că vom fi auziți până la urmă ori că va durea mai puțin dacă uităm cine suntem și intrăm pe pilot automat. Uneori găsim mângâiere, alinare, în ceva dulce, efort fizic ori intelectual prelungit, sex sau petreceri neinspirate și epuizante, droguri mai mult sau mai puțin camuflate, incursiuni prin magazine, locuri exotice, alte religii, rețele sociale virtuale… într-o căutare fără sfârșit. Cumpărăm stare de bine pe la workshp-uri de dezvoltare personală. Schimbăm joburi și chiar căsnicii sperând că vom întâlni oameni mai buni (că ultima oară am avut ghinion de om rău).

Dar în toate contextele ne ducem pe noi și povestea ajunge să se repete. Mai devreme sau mai târziu, monstrul din adâncuri revine și ne mătură toate sensurile. Pentru că iubirea și pacea nu se caută pe aiurea, ci în noi înșine. Cum ar putea de exemplu să ne rănească real, adulți fiind, o vorbă rea din partea altcuiva, dacă nu am fi de acord măcar puțin cu ea? E nevoie ca o parte din noi să îi dea dreptate criticului, să se îndoiască de propria bunăcredință și să se ia la harță iarăși ceea ce credeam că vom fi cu ceea ce iată că am ajuns.

Unii spun că dac-am fi suficient de credincioși, ne-ar fi probabil suficientă iubirea Lui și n-ar mai trebui umplut golul interior cu atâta pseudospiritualitate. Un Dumnezeu, tată absolut, care să ne accepte și să ne ierte (fără pedeapsă), un Isus care să ne care nouă crucea, ar pune în umbră tatăl real arțăgos și la bătrânețe, șeful hapsân ori dracul interior ce ne încurcă ițele proprii.

De fapt, Dumnezeu cel milostiv și bun și Dracul cel rău nu-s de căutat nici în povești, nici în cărți sfinte. Deși ei sunt desigur în toate. Sunt de căutat și de găsit în noi înșine. Acolo are loc confruntarea cea mare.

Pentru asta e nevoie de mult curaj, răbdare, timp și ajutor specializat. Dar înainte de toate trebuie să înțelegem că am pus prea mulți plasturi peste rana care coace. Să credem că iubirea chiar începe cu iubire de sine și aceasta din urmă cu autocunoastere. Și să fim curioși.

 

29
Apr

Ingredientele iubirii (I)

1Te iubesc.” Cald, izvorât din adânc. Inundându-mă ca spuma laptelui când dă în clocot fin. Ca o pace care depăsește teritoriul ființei mele și se revarsă blând împrejur. Ca o alta stare de agregare a ființării mele, în care atomii mi se extind, mi se disipă, pierzându-și granițele cu bună știință. Ca o nevoie de a rosti șoptit cuvinte-ofrandă celui care îmi provoacă, îmi permite, îmi oferă această stare de rai.
Așa arată pentru mine fericirea. Nu este un loc exotic de pe mapamond, nu este extazul intelectual al unei noi înțelegeri, nu este deliciul unei savarine sau beția unui orgasm. Deși fiecare dintre acestea mă poate ademeni și cuceri, ca un surogat veritabil.
Pentru mine fericirea este un spațiu sacru din mine în care reușesc să ajung atunci când împărtășesc adevăr profund, intimitate sufletească în relație cu alt om. E o impletire între spațiul meu sacru și spațiul lui sacru, care devine spațiul nostru sacru.
Pentru mine fericirea este pacea recunoștinței. Deși până acolo am trecut prin aventurile eroului de poveste. M-am îndrăgostit, am construit, am avut așteptări, m-am rănit și am suferit, am provocat și am lovit, am protestat și am ascultat, am negociat și am schimbat, am luptat și am acceptat, am înțeles și am iertat, am fost curioasă și am sperat, am mulțumit pentru trecut și prezent și am simțit gustul perisabilității. Trecând prin toate acestea am ajuns sa iubesc profund, real (nu fantasmatic), o ființă (nu un idol). Acceptarea acestei persoane ca întreg (cu bune și rele), acceptarea a ceea ce am aflat că sunt (cu inconștient cu tot), asumarea conflictului și a lecției de viață pe care mi-a adus-o el în dar mi-au lărgit baza acestei iubiri și mi-au generat sentimentul recunoștinței de a fi împreună.
Nu cred în relațiile fără conflict, nu cred în iubirea care nu a trecut prin pierdere.
Pentru că doar confruntarea ne provoacă sinele profund să iasă la suprafață, să se facă auzit, să-și revendice drepturile și să se vindece. Doar confruntarea ne aduce în contact cu adevărul profund al celui de lânga noi, ne dă șansa sa îl vedem real, să empatizăm cu el și să îl validăm. „Noi nu ne certăm niciodată!” este sloganul unei relații de suprafață în care nu se întâmplă nimic. E ca pacea unei ape stătute care nu se încumetă să se învolbure, să curgă, să se transforme, să se limpezească pe un mal nou.
Cred în iubirea care arde până la capăt și renaște din propria cenușă. Cred că din grija de a nu ne răni, ratăm experiența autenticității proprii și interpersonale. Ratăm esența vieții, stând pe margine, așteptând o minune prin care să ajungem în horă fără riscul de a face un pas. Ca să evităm suferința, rămânem înțepeniți. De teama unei dureri noi, retrăim de fapt pierderea veche la nesfârșit, ca pe o osândă familiară într-o închisoare de maximă siguranță. Ca pe o experiență căreia nu reușim să îi dăm sens, rememorată ca o romanță tristă de patefon.
Ba mai mult, cred că doar conflictul conține șansa vindecării, a evoluției, a vieții. Înțeleg filozofia samurailor care deplâng moartea dușmanului. Își exprimă recunoștința lor pentru experiența de creștere împreună.
Dar merg dincolo de asta. Cred în conflictul analizat, asumat, metabolizat, resemnificat și depășit. Cred că dacă ne împotmolim în ură, ne menținem într-o dependență stagnantă care îmi pare mai degrabă loialitate, fuziune. Cred că depășirea conflictului presupune trecerea în următoarea etapă, cooperarea, în care doi oameni ce se cunosc real își pun în comun abilitățile, își susțin reciproc neputințele și devin mult mai creativi decât ar fi putut fi în singurătate. Adică mai maturi și mai împliniți.
Iubirea matură este cea care a supraviețuit marii pierderi, aceea care pentru protagoniștii ei părea cel mai cumplit lucru din lume. Iubirea matură a trecut prin focurile iadului și a iertat. Nu ca sfântul care suportă nedreptatea pentru izbăvirea altora, ci ca omul empatic și reflexiv față de trăirea celuilalt și față de propria experiență. Iertarea divină e doar modelul simbolic ce ne permite nouă, muritorilor, să iertăm și să ne iertăm. Să simțim adânc și să înțelegem profund.
Adevărata iubire se construiește cu cărămizi fierbinți, riscând și schimbând paradigme. Adevărata iubire susține și protejează, provoacă și transformă. Adevărata iubire nu e despre prințul și prințesa care au de înfruntat un căpcăun ori o mașteră, ci despre confruntarea cu monștri mult mai înfricoșători din interiorul fiecăruia dintre noi.

Va urma.

26
Mar

Chiar nu m-așteptam… (II)

Trăim în lumea noastră de percepții subiective, mai mult decât intr-o realitate comună, obiectivă. Întâmpinăm evenimentele cu un set de credințe preconcepute, prin care filtrăm situațiile de viață și, în funcție de potriviri sau nepotriviri, le răspundem cu anumite emoții, gânduri, dorințe, impulsuri și apoi acțiuni.
Ne așteptăm ca lumea să fie in acest anume fel, adică să se suprapună credințelor noastre, cele mai multe dintre aceste credințe fiind preluate ca mituri de la antecesori. Ne bucurăm atunci când prin sita acestor credințe personale, evenimentele curg cu ușurință și ajung să fie integrate în ceea ce suntem și devenim. Lumea externă percepută confirmă construcția lumii noastre interne, cu încă o cărămidă (din același lut).
În schimb, ne tulburăm atunci când apar nepotriviri și blocaje. Ne opunem întâlnirii cu noul, filtrul se înfundă și respinge ceea ce nu poate primi, negând realitatea exterioară pentru că nu se potrivește cu cea interioară.
Dar viața poate fi foarte insistentă. Ne trezim în fiecare dimineață și trebuie să confruntăm iar și iar același material de filtrat. Sau de nefiltrat!? E ca și cum cineva sau ceva mai presus de noi se incăpățânează să forțeze ochiurile sitei și ceea ce reușește să intre ne intoxică și ne înfurie, ne înfierbântă sângele, ca atunci când întâlnirea dintre agenții patogeni și anticorpi provoacă febră.
Vrem să recăpătăm controlul asupra situației, așa că încercăm să negociem, să facem pact cu dușmanul care ne-a cotropit, să înțelegem cum am ajuns aici și cum am putea îmbunătăți starea de fapt. Poate găsim rețeta magică…
Oricât te-ai strădui, tot e ca și cum în fiecare seară ești „în pat cu dușmanul”. Așa că deși ai negat, ai strigat și ai încercat să revii la putere, intrusul rămâne parte din realitatea ta interioară, așa că se justifică o mică depresie. Sau una mai mare? Ca un fel de capitulare, de recunoaștere a înfrângerii.
Și dacă totuși viața continuă și soarele răsare încă, până la urmă ne vom încălzi. Vom învăța să fim mai mult decât știam că suntem, acceptând cotropitorul ca pe un colocatar. Și când începem să avem curajul de a-l privi în ochi, începem să îl cunoaștem cu adevărat. Dincolo de toată grozăvia imaginată, vom descoperi și unele avantaje. Dacă tot am o mână în plus, aș putea s-o folosesc, nu? Colocatarul, noua mea credință, cotropitorul integrat, M-A SCHIMBAT.
Acum sunt ceva mai mult decât obișnuiam să fiu. Am ieșit din zona mea de confort cu greu, m-am ținut cu dinții de cel ce știam ca sunt, dar… ghici ce?! Această experiență m-a provocat să fiu și altceva, m-a crescut, mă simt mai flexibil, mai întreg. Noile cărămizi (dintr-un alt fel de lut) îmi permit comportamente noi.
David a supraviețuit primei experiențe de singurătate si s-a ridicat pe picioarele lui, aflând astfel că el este cineva în afara adultului față de care părea doar o prelungire.
Eliza a învățat să pună ordine între părți ale ei: să facă loc unei părți noi mai riguroase (cea care acum scrie doar cifre în caietul de matematică), fără a fi mai puțin creativă pe coala de desen.
Mihai a înțeles că treaba cu fetele nu-i ușoară deloc, dar nu s-a lăsat. A pictat trandafirul albastru pe o bucată de sticlă și a avut curajul să i-l ofere fetei de ziua ei.
Irina s-a studiat îndelung în oglindă și a descoperit că îî place domnișoara care a devenit. Și-a pus talia în evidență cu o curelușă neobișnuită și și-a lăsat părul lung, ca o afirmare a identității feminine.
Tudor a urmat un curs de actorie din care a aflat cum să își folosească vocea și respirația așa încât să fie un bun orator. De aici și până la a-și vinde creațiile cu succes, n-a mai fost decât un pas. Ca pasul făcut pe Lună. Altceva.
Doina a hotărât că și această nouă etapă de viață merită trăită. Și-a cumpărat haine noi, si-a revoluționat coafura, a încercat alte rețete de bucătărie, s-a apucat de sport, chiar și în dormitor a schimbat din mobilier. Și soțul s-a reîndrăgostit, ca de o persoană nouă. Deși s-ar fi putut ca lucrurile să se întâmple și altfel… Ea ar fi continuat să se bucure de viață ca de un dar și dacă el pleca.
Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt deci provocatoare de schimbare. Deși inițial noul ne sperie, familiarul învechit este cel care ne îmbâcsește, care ne face inadaptabili prezentului mereu schimbător. Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt șansa noastră de a evolua, de a ține pasul cu realitatea, în loc să trăim în trecutul devenit imaginar. Credem că suntem entități fixe și ne atașăm de o imagine a ceea ce suntem, de o identitate fixa. A fi altfel pare o violare a ființei. Dar viața este într-o continuă schimbare, natura, corpul nostru sunt într-o permanentă devenire. Doar mintea se agață de un detaliu și e trasă din prezent, rămânând blocată în ceea ce devine trecut.
Bunicele vor ca nepoții să trăiască într-un anume fel, bunicii vor ca valorile lor să dăinuie. Și noua generație pare de neînțeles. Ne așteptam ca ei, copiii sau nepoții noștri, să fie după chipul și asemănarea noastră. Și par extratereștri. E doar o iluzie că am putea ține lumea în loc, ca să se potrivească așteptării sau dorințelor noastre. A accepta înseamnă a ne permite înțelegerea unui fapt și a simți ceea ce deja este. Pentru ca prin asta să ne dăm voie să fim mai mult, să probăm acest nou mod de a fi, acționând.
Altfel.

6
Mar

Chiar nu m-așteptam… (I)

hands-263341_640David este un puști de trei ani, titirez cu ochi înstelați, personaj principal al primei cărți, Magia Copilăriei. Pentru el viața are o dulceață aparte, curge parcă în afara timpului, cu seninătate, cu căldură, în lumină. Privilegiul de a fi în grija cuiva îi conferă un fel de scut în fața relelor. Un pupic vindecă proaspăta julitură, o îmbrățișare alungă teribila spaimă, o încurajare desface aripi și pune motorașe inepuizabile gleznelor.
Dar la un moment dat, persoana specială pe care s-a sprijinit încă de la primii pași, nu a mai fost disponibilă pentru el. Când avea mai mare nevoie de ajutor, nu a fost nimeni să îi ofere suport. A fost prima experiență de mare intensitate emoțională, în care surpriza s-a împletit cu dezamăgirea, frica s-a combinat cu singurătatea, neputința s-a amestecat cu furia. „Nu m-am așteptat… să nu fi aici pentru mine, când am nevoie”.

Eliza are șapte ani, păr de zână de poveste și ochi ca marea. Patronează cu grație Cartea Creativității. Este îndrăgostită de flori și de fluturi, așa că îi desenează cu creta pe trotuar, cu muștar și ketchup în farfurie, cu rujul mamei pe oglindă, cu carioca pe cearceaful scrobit al bunicii…
Până când, învățătoarea disperată îi rupe caietul într-o criză de furie și o pedepsește să rescrie toate temele din urmă, pentru că „Matematica nu este despre florile și fluturii de pe margini!” Confuzie, vină, sentiment de nedreptate, agitație interioară. „Nu m-am așteptat, doamnă, să te supere ceea ce sunt. Deci trebuie să fiu altfel?!”

Mihai are doisprezece ani, iubește fotbalul și, în secret, o fată. De Mărțișor caută pentru ea un simbol potrivit inimii lui tremurânde. Toate mărțișoarele par la fel, doar un trandafir mare, din pânză albastră, îi atrage atenția, dar și pe acela îl alege cu mare nesiguranță, mai mult presat de timp. Îl lasă pe banca fetei, pe ascuns, printre alte cutiuțe și săculeți colorați de la alți băieți.

În recreația mare fetele se strâng ghem și își prezintă una alteia pungile cu trofee, primele recunoașteri ale feminității lor. Cineva observă trandafirul albastru și se scandalizează: „Ce-i oribilitatea asta?” Irina, posesoarea obiectului incriminat, roșește toată și își ascunde rușinea în spatele dezgustului… „Hm, nici mie nu-mi place și nici nu știu cine mi l-a dat, i-aș fi spus că n-are gusturi bune!” Și, demonstrativ, îl aruncă în tomberon, cu efect. La câțiva metri distanță, după gardul cu ochiuri mari ce împrejmuiește terenul, Mihai pierde controlul mingii de fotbal și e luat în râs: „Ce faci, băi, adormi în atac?”…

Mihai și Irina trăiesc primele pagini din Cartea Sexualității. „Nu m-am așteptat să mă rănesc încercând să fiu puțin bărbat. Nu m-am așteptat să fiu nerecunoscut de cea pe care o aleg.” „Nu m-am așteptat să-mi găsesc atât de greu un loc printre fete și să fiu insuficient răsplătită pentru feminitatea mea.”

Tudor are 30 de ani și tocmai și-a deschis propria afacere, renunțând la statutul de angajat în plină ascensiune profesională. Cartea lui? Cariera mea. Este un tip ingenios și încearcă pentru prima oară să prezinte produsul creativității lui unor oameni de afaceri. De partea cealaltă a mesei, cei zece vulpoi bătrâni, ca o comisie de examen, îl privesc cu neîncredere pe tipul subțirel și cu roșață de adolescent în obraz. Cuvintele vin greu, încleiate, secundele se scurg nemiloase și pulsul i-a luat-o razna de tot. Dezamăgire, aripi frânte, rușine, eșec. „Nu m-am așteptat să fie atât de atât de greu să vând, să mă fac auzit, să dovedesc că sunt bun.”

Doina are 40 de ani, împliniți de curând. Ridurile au început să o îngrijoreze, talia ei renumită, de câteva luni se dezminte, umărul drept o sâcâie din ce în ce mai des. Titlul cărții? Simt că îmbătrânesc. Toate astea o presează în special acum, când soțul ei este plecat pentru o săptămână în delegație, cu mașină cu tot. Și tocmai are de ridicat un colet trimis de o mătușă la o adresă veche. Orașul e înzăpezit de câteva zile, transportul în comun este depășit de situație. Ajunge cu greu la destinație, face față cozii de la ghișeul poștal, demonstrează spectaculos de ce are altă adresă în buletin, deși este destinatarul de drept, și descoperă cu stupefacție conținutul coletului, trei mileuri îngălbenite de vreme și un bilet: „Să îți amintească de mine!”. Se scutură de imaginea sumbră ce-o năpădește, continuă lupta cu nămeții pe o scurtătură mai neumblată, și, când să iasă în bulevard către tramvai, descoperă, dezăpezită pe jumătate, mașina soțului, cu asfalt uscat dedesubt… Privește lung, recitește obsesiv numărul proaspăt șters. Prin parbrizul răzuit, pe bord, într-un colt, deslușește crenguța de brad culeasă de ea weekend-ul trecut, uscată chircit. Gol și gheață în suflet. „Chiar nu m-am așteptat să te mai pierd…”

Doina va rupe caietul unei fete prea visătoare din clasa ei, Eliza. Tudor va privi în gol cum băiatul sau cel mic, David, este îmbrâncit și trântit de un altul mai mare.

Va urma.

24
Feb

Prezent!

desen1Ora de curs începe și azi cu strigarea catalogului. Cândva elevii se ridicau în picioare pentru a fi văzuți pe de-a-ntregul. În zilele noastre probabil că doar ridică o mână, dar spun, ca și altă dată: „Prezent!”. Nu spun „Sunt aici!” sau „Am venit!” sau „Uitați-mă!”. Nu e vorba doar de ocuparea unui spațiu în sală ori în clasa ca grup, de performanța de a fi ajuns la timp sau de nevoia de a fi recunoscut ca individ, captând pentru o clipă atenția celorlalți. A fi prezent e mult mai mult decât atât și rămâne o provocare nu doar pentru elev, ci pentru fiecare dintre noi adulții, pe drumul întortochiat al vieții.

Prezentul, în sens larg, poate fi descris ca epocă istorică, contemporană. Ea începe cu Primul război mondial, este guvernată de automobil, telefon și internet, parcurge mai multe generații și se află în desfășurare.
În cealaltă extremă, cercetătorii psihicului uman apreciază momentul prezent drept un continuum de câteva secunde (sub 15). Cam cât arunci o privire și întinzi o mână afară de pe marginea ferestrei deschise, ca să verifici starea meteo.

De la trainerii de dezvoltare personală până la marii învățători ai lumii, toți ne îndeamnă să fim prezenți, ca și cum simplul fapt de a fi în viață nu ne face suficient de vii ori de fericiți. Prezența este o stare specială de atenție meditativă. Sună budist de-a dreptul și foarte complicat, așa că voi fi explicită.

Copilul mic reușește să fie prezent cu ușurință. El are simțurile deschise și se lasă invadat de stimuli, cu curiozitate. Pare însetat să perceapă clipa, este în contact cu propriul corp și exprimă direct, autentic, emoțiile și gândurile provocate de evenimentul actual, fără menajamente față de alții sau față de sine. Cu timpul însă, stocăm amintiri în sertărașe ale minții pe care lipim etichete: „Bune” și „Rele”. Devenim atât de buni cenzori ai evenimentelor ca adulți, încât punem diagnostice de la ușă, ca doctorii cu experiență. Deși, până la urmă, experiența nu ar trebui să fie despre răbdare? Educația concurențială și goana după performanță ne fac să dăm verdicte de la primul mic indiciu, să ne grăbim…

Exemplu: Miroase a ciuperci și eu am avut cândva o indigestie puternică provocată de ele. Nu contează că ani de zile inainte de asta am mâncat liniștit ciuperci la greu și că a fost un caz singular. Acum sunt convins că este o mâncare periculoasă pentru mine, demnă de sertărașul cu „Rele”. Așa că reacția mea este una de respingere promptă a experienței prezente (părăsesc zona mirositoare!). Ca să fiu mai convingător am dezvoltat și o alergie când am întâlnit acest dușman mascat într-un amestec (supă cremă) și am retrăit amintirea repulsiei la nivel corporal, acolo unde este stocată și emoția veche nearsă, încremenită.

Așa că prezentul are șanse mici să mai poată fi gustat înainte de a fi interpretat. Totuși despre ce ar fi el? Ce ar face diferența dintre realitate și percepția iluzorie care poartă marca trecutului? Ori dintre realitate și percepția fantasmatică impregnată de vise cu privire la viitor? A fi prezent înseamnă a permite desfășurarea unei experiențe de viață fără prejudecăți și așteptări, a fi atent la ceea ce este unic și irepetabil de fapt, a accepta fără a forța schimbarea, ci provocând-o firesc prin participarea directă a propriei ființe cu tot ce presupune ea (simțuri, dorințe, alegeri, intenții concretizate). De aceea realitatea este una subiectivă, personală, și nu una general valabilă, obiectivă. Pentru că trecutul, chiar dacă lasă loc prezentului, este deja conținut în ceea ce suntem: individualități care percep distinctiv.

desen2Evident că dacă prezentul e despre ursul din pădure și întâlnirea noastră concretă cu el, vom intra automat în stare de alarmă și toate informațiile despre monștri sălbatici acumulate ne vor dicta, fără măcar a le mai frunzări, o reacție instinctuală de apărare. Dar și atunci, un dram de conștiință ne-ar putea ține în frâu mușchii înfiebântați și inima pulsând nebunește, ca să ne depărtăm cu mișcări ușoare, transmițându-i fiarei prin toți porii noștri sentimentul de pace. Depide de cât exercițiu de atenție meditativă avem… „Iată, corpul îmi semnalează situația de pericol, dar eu sunt mai mult decât ceea ce experimentează corpul, sunt și cel care observă corpul și alege un inspir profund și lent care să liniștească ventilația plămânilor ca la suta de metri garduri. Ochii mei văd pe unde aș putea să mă strecor din decorul cu personaj masiv, abia după ce accept că am văzut întâi negru înaintea ochilor. Și chiar și ursului îi pot zâmbi calm, deși m-am uitat deja la el ca la dracul în persoană. Pentru că prima reacție a fost un reflex, iar această a doua reacție este despre întâlnirea mea conștientă cu o altă ființă pe care nu vreau să o deranjez. Nici să fiu deranjat n-aș prea vrea!” Și toate astea în momentul prezent, în câteva secunde de atitudine atent-meditativă

A fi prezent înseamnă a controla atenția, menținând-o focusată pe ceea ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul nostru, a observa cu acceptare răspunsul reflex al organismului ca întreg (fizic și psihic) și a-l modula prin intenție conștientă, asumată și pusă în act. Altfel spus, deși situația a fost clasată instantaneu ca aparținând sertărașului cu „Rele”, testez realitatea preț de câteva secunde, ca atunci când verificam starea vremii. „Pare a fi groasă de tot, dar despre ce e vorba de fapt aici și acum?”

Articolul ăsta nu e despre conduite de urmat la întâlnirea cu ursul. Iar fuga poate fi sănătoasă uneori. Dar cât de des trăim situația de pericol real și de câte ori ne lăsăm năpădiți de emoțiile copilului ce-am fost cândva și de comportamentele lui, azi ineficiente? Probabil că într-o criză de proporții catastrofice nici nu mai există soluții și acceptarea acestui fapt poate fi o formă de conștiență și de demnitate în fața sfârșitului.

Dar până acolo, a fi treaji în simțuri și în cuget ne face vii cu adevărat. Până acolo, prezentul e un dar de la Dumnezeu (în engleza, present înseamnă și cadou) la care merită să ne întoarcem. Pentru că altfel experiența este incompletă, prezentul este viciat de trecutul pregnant ori de un viitorul imaginar.

Exercițiu pentru acum: Amintiți-vă un moment anume de fericire din trecutul personal. Cu ochii închiși, lăsați-l câteva secunde să prindă viață în corpul vostru, retrăiți-l. Veți ști că atunci, în trecut, acela a fost un moment de prezență, adică de prezent trăit cu simțuri deschise, observând și experimentând în timp real. Pacea aceasta resimțită acum de corp a fost experimentată atunci plenar, cu toate antenele ridicate, cu atenție meditativă. Și retrăirea ei de acum e atenție meditativă pentru că am indus-o conștient, nu m-a furat: eu controlez la ce să fie atentă mintea. Îmi observ corpul acum, în timp ce simte, știu că e o stare provocată de o amintire și aleg cât timp să rămân în această stare, cu scop de relaxare. Sunt conștient însă că am fugit din prezentul exterior, că preț de câteva secunde nu am fost în „aici și acum”-ul exterior, deși am experimentat un „aici și acum” interior, am extras un beneficiu rememorând senzații vechi pentru starea mea actuală cu care mă întorc în realitatea imediată exterioară. Deci întreruperea (parțială) a contactului cu exteriorul poate fi asociată cu prezența interioară când este o alegere conștientă, în care rămân observator al corpului ce retrăiește starea veche, reeditând-o în prezent.

Exercițiu pentru mâine: Înaintea unei confruntări dificile (examen, discuție cu șeful sau cu adolescentul rebel) sau chiar înainte de începerea unei activități (ora de curs!, ziua de muncă!, treburi cu soacra!), stai căteva clipe relaxat, în liniște, tu cu tine. Ascultă zgomotele din jur, păsărelele de afară, respirația ta, chiar bătăile inimii. Până cănd mușchii devin ca o platoșă ușoară, ca o aură din afara ta, pentru că te-ai centrat profund, în sinele tău și acum poți fi prezent.

Exercițiu pentru mai târziu: La sfârșitul fiecărei zile, analizați cât de prezenți ați fost pe parcursul ei, ce v-a furat din prezent și pentru cât timp, cum o fi modificat acest lucru percepția situației reale, cât de atenți ați fost la persoane, la informații, la amenajări interioare, la natură. Cât ați irosit din darul de a fi aici și acum și de câte ori ați fi putut răspunde la apelul numelui spunând… „Prezent!”.

23
Feb

Povești cu tâlc

Aveam vreo nouă ani când îmi uitam cheile de acasă și traversam orașul după școală, să ajung la mamaia mea. Ea se lumina toată și părea că treburile i s-au risipit, ca să îmi dedice mie câteva ore de răsfăț.

Ciulamaua de pui aburind îmbietor și mămăliguța păreau pregătite deja, special pentru venirea mea, ca și cum mă aștepta. Roșiile cu brânză stropite cu ulei și colțul de pâine proaspătă nu le pot mânca nici azi decât cu mâna, ca să aibă gustul acela! Tartina cu unt și gem de măceșe aspru-acrișor ajungeau pe masă când nu mai aveam loc în burtă, dar era imposibil să mă opresc. Salivez de poftă și azi și mă topesc de dorul mamaiei mele, cu bunătățile și iubirea ei.

talc

După ospăț ne băgam amândouă sub o plapumă grea, care întâi era rece, așa că o lipea un pic pe sobă. Ne lăsam doar capetele afară și învelite până la gât stăteam la taclale. Adică ea îmi povestea întâmplări de viață. Ale ei, ale rudelor, ale vecinilor. Eu ascultam și mai puneam câte o întrebare ca să mă lămuresc mai bine. Povești despre pierdere, despre înșelăciune, despre boală, despre moarte. Despre război, sărăcie, renunțare. Despre prostie omenească, despre rușine. Despre șansă, despre destin.

Azi văd că toate erau lecții de viață, uneori despre acceptare, alteori despre curajul de a schimba lucrurile. Era ca un izvor ce părea inepuizabil. Timpul stătea în loc și poveștile curgeau una după alta ca din gura unui mare povestitor. Deși unele se mai repetau, niciodată nu erau plictisitoare: mai apărea un amănunt picant, ori care oferea un sens suplimentar.

Până la urmă totul era despre iubire, pentru că viața este emoție și iubire, iar ceea ce imi împărtășea era de fapt experiența ei de viață, cu temeri și credințe despre lucruri și fapte și oameni. Și avea atâta umor, făcea haz de necaz și râdea cu lacrimi. Și acum o aud cu vocea care i se subția înecată în cascada de râs.

Nu-mi amintesc despărțiri. Doar părerea tatălui că mi-am lăsat cheia acasă întenționat.

Probabil că de atunci îmi plac cuvintele și poveștile de suflet. Așa am prins sămânța scrisului și darul de a asista oameni rătăciți de ei înșiși, pe care să îi ajut să dea sens, să râdă iar și să recapete pofta de a o lua mereu de la capăt, altfel…