13
Aug

Cu sau fără școală

 

Pe când eram studentă la Psihologie am făcut un referat pe tema „Ereditatea, mediul sau educația?”. Mi s-a părut un subiect fascinant la acea vreme și probabil că dacă v-ați ales o profesie umanistă ați reflectat și voi cândva pe această temă. Mi-am pornit atunci analiza de la cazul meu, de la ce anume m-a format ca individ. Am luat in considerare si poveștile de viață pe care le cunoșteam, dar și studii făcute pe gemeni monozigoți (cu material genetic identic) separați și crescuți ulterior in medii diferite. Concluzia mea inițială a fost în favoarea educației.

Și subiectul a continuat să mă preocupe. Continui să adun dovezi din viața de zi cu zi pro sau contra fiecărei dimensiuni. E mai mult ca un joc al minții. Acum știu că toate trei au importanță covârșitoare. Ereditatea e ca un sac cu resurse, ca o bază de siguranță. Mediul îți oferă modele bune și rele pe care le imiți (cu ajutorul neuronilor oglindă) mai mult sau mai puțin conștient. Educația poate fi o oază de liniște, o alternativă față de o realitate mai puțin prielnică și un mod de a ajunge să te bazezi pe tine.

Este o diferență mare între un bunic intelectual și unul analfabet. Ca și între o bunică cu poala plină de povești și una care te-a bombănit și te-a umilit. M-au fascinat și combinațiile: intelectuali care umilesc, analfabeți care spun povești. Inteligența academică și inteligența emoțională nu fac întotdeauna casă bună. Profesorul Howard Gardner de la Harvard a definit nouă tipuri de inteligență (Teoria inteligențelor multiple: 1983, 1999). Școala românească se axează pe primele două (verbal-lingvistică și logico-matematică) iar pe altele le ignoră aproape total (intrapersonală, interpersonală, existențială).

Ereditatea este un potențial pe care îl poți activa sau nu. Mediul își pune amprenta asupra laturii sociale a individului, dar și asupra modului specific în care percepe lucrurile din jurul său ori din interiorul său. Școala începe prin a fi un set de reguli impuse și ideal ar fi să te ajute să ajungi la o gândire autonomă.

Pe mine școala m-a salvat. Din școală mi-am luat cele mai reprezentative modele de succes, am primit chiar și lecții de viață de la pedagogi care și-au înțeles rolul complex și care au fost dispuși să interacționeze cu noi și cu fața umană, nu doar cu cea profesională. Astfel de fețe umane mi-au dat ocazia să mă exprim și să mă simt văzută în momente în care familia trecea prin perioade mai dificile. Nu au fost confesiuni, ci spații în care să mă pot individualiza. Am avut și profesori cu care m-am contraidentificat pe anumite aspecte și m-am identificat pe altele. Oamenii nu sunt doar buni sau doar răi.

Am aflat din școală că pot învăța oricând, orice îmi propun. Am terminat liceul având acest sentiment de încredere în mine, deși nu excelasem ca elev. Și faptul că am picat cu brio admiterea la medicină doar câteva săptămâni mai târziu, nu m-a împiedicat să devin medic, apoi psiholog (și psihoterapeut) și să-mi exercit ambele meserii ca pe părți ale ființei mele.

Profesia nu este totul, însă. În ce măsură m-a ajutat școala să fiu ceea ce sunt ca om? În ce măsură îi mai ajută școala de azi pe cei născuți într-o lume digitală? Mai are școala de azi suficiente modele demne de urmat? Mai este ea suficient de pragmatică încât să poată concura cu informațiile care vin  cu nemiluita din atâtea alte surse?

Pentru noi școala părea unica șansă să ieșim din anonimat. Să ne desprindem de acasă și s-o luăm pe drumul nostru. Pentru ei, cei născuți într-un mediu al abundenței și al consumului, ce sens ar mai putea avea munca (fizică sau intelectuală)? Am trăit cu atâtea carențe în copilărie, încât am ajuns ca adulți să creștem consumul mult peste nevoile reale. Am oferit urmașilor noștri, cu vârf și îndesat, tot ceea ce ar fi putut să ne vindece pe noi de lipsuri vechi. Doar că ei nu experimentaseră lipsa și au trăit altă extremă, aceea în care nu apuci să știi ce vrei, ce îți trebuie. Și ești saturat de ceea ce vor și le trebuie altora. Ca și cum le-ai moștenit setea, deși trăiești potopul; iar apa către care nu faci pași nu are niciun gust.

Teoria era fascinantă pentru noi, pentru că trăiam aproape izolați de informațiile lumii. Ne era sete de informație. Copiii de azi sunt bombardați de informații la tot pasul, sunt copleșiți, e firesc chiar și să ajungă la repulsie față de ele, să se refugieze și să se izoleze până la ignoranță ori până la limita spectrului autist.

Așa că unii părinți preocupați excesiv de binele odoarelor lor (ca să compenseze indiferența de altădată a propriilor părinți față de ei) sesizează tarele școlii de azi: inadecvarea ei față de nevoile complexe ale unui individ (cu inteligență multiplă), raportul disproporționat dintre teorie și practică, informația depășită, uneori contrazisă de noile cercetări, accentul prea mare pus pe regulă și conformism, ignorarea creativității, a dreptului la opinie și a libertății personale. Așa că aleg pentru copiii lor școala acasă, o opțiune pe care ei nu au avut-o, un mod de a se opune ei regulilor și sistemului care le-au fost altădată impuse.

Nu știu cât de conștienți sunt de aceste anumite neajunsuri ale școlii românești actuale. Decizia lor este mai curând emoțională: își amintesc de nedreptăți și nerecunoașteri din partea profesorilor lor și nu vor să retrăiască asta prin copiii lor. Ei cred că vor să își protejeze copiii de emoții negative legate de școală, dar cei care nu fac față sunt ei, pentru că au rămas cu răni legate de performanță. Pe ei se protejează de fapt și îi refuză copilului o experiență importantă de viață.

Atunci când este vorba de un copil mic, lucrurile sunt și mai grave. Mediul școlar înseamnă lărgirea mediului strâmt al familiei. Clasa este o familie mai mare, învățătoarea este un alt tip de autoritate, față de cea parentală. Plecarea de acasă în mediul instituțional aduce frustrări, dar și negocieri ale poziției față de colegi, față de profesori, față de reguli, iar progresele individuale sunt evidente față de starea inițială. Psihicul este forțat la o altă adaptare și această provocare îl crește nu doar cognitiv, ci și emoțional și social. Dacă mama are instinctul de a-și menține puiul aproape, acasă, sub fustă, rolul tatălui este de a încuraja desprinderea, tatăl îl scoate pe copil în lume, către alții și îl orientează școlar și profesional. Mama va milita pentru siguranță, tatăl va milita pentru risc.

Ca și în cazul vaccinurilor, libertatea alegerii este folosită extrem și iresponsabil, în detrimentul individului. Nu putem ignora efectele benefice incontestabile ale vaccinurilor obligatorii. Nu putem ignora școala și colectivitatea, pentru că sistemul este depășit. Rămân la convingerea că dincolo de sistem există oameni și că unii dintre ei au și azi har și pasiune puse în slujba semenilor lor. Și că da, tu ca părinte e normal să ai pretenții pentru copilul tău, așa cum e normal și să participi direct la educația copilului tău, susținând școala și oferind feedback, interacționând cu profesorul, ajutând schimbarea să se producă din aproape în aproape.

Cred într-o schimbare de jos în sus, pornind de la fiecare dintre noi. Cred că atunci când nu vom mai da vina pe sistem și ne vom asuma faptul că noi suntem sistemul, atunci nu va mai conta instituția, ci responsabilitatea fiecăruia. Nu vom mai căuta vinovați, ci vom fi rotița care își face treaba și împreună cu rotița vecină și cu rotița de după rotița vecină vom face monstrul să se miște și să învie. Știu asta de la profesorii mei, oameni care în ceața dictaturii comuniste au aprins luminițe și au facilitat drumul meu.

21
Jul

secundele dimineții

 

 

 

 

 

 

lumină albastră
presupusă
pe sub pleoape leneș-călduțe

răsfățul pernei-fursec bleu
și obraz afundat mai bine
ca în palmă iubitoare de bunică

liniște lăptoasă
crăpată ici-colo
de emoția unei păsări stinghere

răcoare pe piele
mână bâjbâind după cearceaf
și surpriza îmbrățișării calde

secunde scurse senin
fără să le pese
dacă le vom ține minte

15
Jul

„Dantele interioare”

Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie. Astăzi, la lansarea cărții ei de debut „Dantele interioare” m-am înghesuit în prea mica bibliotecă din Câmpina, cu mulți oameni care aveau aproape același început de poveste… „Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie.”

Asta îmi amintește de sentimentul acela din adolescență când, fiind prietena unei fete foarte populare, aș fi vrut să știu dacă și eu sunt pentru ea la fel de importantă ca ea pentru mine. Suspiciunile veneau din faptul că atunci când gașca se făcea mai mare, constatam că și alte fete se credeau la fel de importante ca mine: „Eu și ea? Suntem ca două surori!” Și până la urmă am înțeles că fata cea populară era specială pentru că reușea să aibă atât de multe relații apropiate. Pentru că punea autenticitate și esență în legăturile ei. Pentru că se dăruia.

Monica este o astfel de prietenă de suflet pe care o simți aproape dincolo de distanțe. Întâlnirea cu ea scrie iubire pentru totdeauna.

Monica este o femeie fascinantă. Are zâmbet de înger, dar este extrem de palpabilă, de concretă. Are un istoric teribil de viață, dar reușește tot ce-și propune. Nu poate păși, dar cucerește piscuri prin ceea ce face. Monica este un model pentru toți oamenii care o cunosc. Și dincolo de fapte, eu cred în puterea cuvântului. Cred că dantelele ei interioare vor face să vibreze prin cuvânt mult mai multe alte dantele interioare. Pentru că are harul de a mobiliza tot ce e mai bun în noi.

Monica stârnește pasiuni, pentru că ea e plină de pasiune. De aceea oamenii strânși în jurul ei azi aveau toți lacrimi în ochi și erau gâtuiți de emoție. Eu cred în puterea cuvântului, așa că închei spunând…

Mulțumesc. Te iubesc! Te iubim, Monica.

25
Jun

pe această plajă pustie

 

 

 

 

 

 

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

22
Jun

Amăgire

Nu-i așa că nu v-a mai ars de nimic după marea cacealma? Nu-i așa că parcă v-ați pierdut sensul, vi s-au îngreunat brațele, umerii, sufletul și tot entuziasmul dimineții s-a dus pe apa sâmbetei?

Dezamăgirea, bat-o vina! Dez-amăgirea… Ne amăgisem.  Iar acum ne-am dezumflat ca un balon fâsâit.

Pe 22 decembrie 1989 împlineam 20 de ani și credeam că Ceaușescu era unicul dușman al democrației în România. Trei zile a durat amăgirea mea că Revoluția a fost o revoluție. Crăciunul sângeros cu un spectacol terifiant repetat la nesfârșit pe ecranul TV părea hrănitor pentru compatrioții mei. Nu așa îmi imaginasem democrația. Ceaușescu nu mai era, dar țara rămasă îl oglindea perfect. O țară de criminali barbari, avizi de sânge, ca și „revoluționarii” proaspăt instaurați la putere. O caricatură de proces și o execuție urgentată, pe care poporul le digera tacticos, cu respirația tăiată, încă o dată și încă o dată, ca un necrofag care regurgitează ca să o ia de la capăt.

Apoi au renăscut partidele istorice. Ion Rațiu era întruparea democrației spunând în mai 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” Sublim. „Deci se întâmplă în țara asta!” mi-am zis. Amăgire.

Iunie 1990. Mineriadă. Tot în țara asta. Suflet chircit. Dez-amăgire. Fâs.

La fiecare votare am crezut iar și iar că poporul s-a mai maturizat. Că liderii politici au mai evoluat și ei. Că au depășit nivelul grobian al interesului personal. Amăgiri și dezamăgiri repetate.

Au trecut cei 20 de ani din previziunea sumbră a lui Brucan. Realitatea a devenit și mai sumbră decât previziunea. Popor cu inerție de oțel.

Băiatul meu a votat prima dată acum 2 ani și mi-a fost greu să-i urmăresc panta ascendentă a entuziasmului că votul său contează, pentru ca apoi să-l simt în cădere liberă, șocat de preferințele acestui popor.

De ce n-am plecat, o să mă întrebați, să caut țara mai potrivită pentru așa o prințesă? Am fost la un pas de a pleca, dar am avut conștiența dezrădăcinării. Am înțeles la timp că neamul ăsta mă oglindește și pe mine. Că nu doar conducătorii sunt ceea ce este țara. Și eu sunt România și nu am unde să fug de ea. Iar dacă aspir la un pic mai mult, am de făcut ceva despre asta aici. Așa că am continuat să-mi fac treaba.

Astă iarnă am aprins o luminiță în spatele unei foi galbene în Piața Victoriei. Aveam lacrimi în ochi nu pentru că ne vedeau „democrațiile lumii”, ci pentru că îi simțeam pe cei de lângă mine, cu inimile lor ciudate ca a mea, cu speranțele lor în mai binele acestei țări, în ciuda istoriei amărâte, în ciuda dezamăgirilor repetate. Eram mulți și concreți, palpabili. „Deci se întâmplă în țara asta!”

N-am să vă povestesc și ultimul episod, e prea grotesc și îl știți cu toții. Votarea supravegheată m-a dezamăgit la fel de tare ca și ultimul cuvânt al premierului blamat. Era despre el, eu mă așteptam să fie despre țară.

De ce vă spun toate astea cum? Am nevoie să simt inimile voastre ciudate ca a mea. N-ați avut și voi o migrenă cumplită după aceea? Spuneți-mi că se mai întâmplă în țara asta…

 

 

 

21
Jun

Aici, acum

clăbuci de nori scriu inimi bleu
lumina scaldă verdele coral
vântul îngână nota Do
polene flori dansează pe trotuar

o fat-alergă cu aripi întinse
și-și lasă vocea-tril să se imprime
o mamă ceartă pentru pungi deschise
schimbând curiozitate pe rușine

dinții străpung cireașa neagră-ncetișor
zeama inundă limba cu dulceață,
răcoare, prospețime, acrișor…
aici, acum e un crâmpei de viață

2
May

Auzire

 

 

 

 

 

 

Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!

Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…

Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…

Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!

22
Mar

Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

19
Mar

Tu în ce film joci?

„Cum ai putea să faci altfel?” este una dintre întrebările deschise folosite în psihoterapie. Și deși atunci când am       întâlnit-o ca învățăcel mi-a părut provocatoare, ca un buton de propulsare spre creativitatea persoanei căreia m-aș fi adresat, practica avea să mă aducă în fața unor clienți pentru care formula magică să nu facă minuni.

Oamenii ajunși pe canapeaua celebră, par convinși că altcineva trebuie să facă altfel lucrurile. „El este vinovat pentru viața mea mizerabilă! Și nici nu va fi capabil să se schimbe vreodată. El așa e!” „Tu ești un terapeut bun, dar nu există leac pentru noi. Suntem prea diferiți, vrem lucruri total opuse.” „Pierdem timpul, m-a dezamagit prea tare și nici  măcar n-o mai iubesc.” Și totuși oamenii ăștia vin la terapie în loc să meargă la tribunal: cel puțin la nivel inconștient ei speră, ei își doresc, ei caută în ochii mei curajul de care au nevoie ca să mai lupte pentru povestea lor de iubire. Dar lupta e mereu cu celălalt. Celălalt a greșit. Ei înșiși par de nemodelat. Ei au dreptate, lor li se cuvine ori nu știu cum să facă altfel. Identitatea lor pare un dat bătut în cuie.

În ultima vreme, îndiferent unde mă uit, văd aceeași paradigmă. Un popor dezamăgit de conducătorii săi (și în grădina noastră și peste ocean). O mamă disperată că fetița ei de 9 ani minte, ascunde și fură. Până și psihologii se simt înșelați și sunt revoltați pe reprezentanții lor în Colegiu. Și toată lumea se plânge: unii mai vocal-agresiv, mai cu pumnul în masă, alții mai smiorcăit-apocaliptic. Toți știu exact cum ar trebui să stea lucrurile, ce anume face greșit celălalt. Mai greu e cu propria responsabilitate. De propria greșeală nici nu încape vorba…

Am să enunț două axiome recunoscute în psihologie.

  1. Între doi adulți, responsabilitatea relației este egală, deși pozițiile lor sunt complementare și nu identice (prieteni, parteneri de afaceri, soț-soție, edil-cetățean, șef-angajat, mentor-discipol). Atunci când lucrurile merg prost, niciunul nu și-a făcut bine partea lui. Când vorbim de copil, responsabilitatea este a părintelui: părintele trebuie să descopere nevoia copilului care a determinat comportamentul indezirabil, el trebuie să fie creativ, să schimbe contextul copilului, așa încât să hrănească această nevoie.
  2. Cât timp eu repet același comportament, celălalt nu se va schimba.

Jacques Salome a explicat foarte plastic aceste axiome folosind metafora eșarfei. Relația dintre noi doi este ca o eșarfă. Eșarfa are doar două capete, nimeni altcineva nu o poate influența. De la capătul meu de eșarfă trimit mesaje care fac relația armonioasă sau care o distrug. Modul în care primesc mesajele tale poate fi pro sau contra relației noastre. Chiar dacă nu sunt mulțumit de modul în care ții tu eșarfa, eu pot face lucruri doar la capătul meu de eșarfă. E foarte puțin probabil să primesc alt răspuns din partea ta, dacă mișcarea mea e aceeași la nesfârșit.

Și toată povestea pare dintr-un film prost. Un film în care altă dată au jucat părinții noștri, iar acum noi suntem actori principali. Un film ca un destin implacabil. „Pe mine nimeni nu mă va iubi pe lumea asta!” „Țara asta e blestemată să n-aibă parte de conducători integri!” „Fata mea e pierdută, nu-i pasă de nimeni și de nimic!” „Nu renunță la ciolan, nu mai scăpăm de ei, mama lor de hoți nenorociți!”

Încercăm formula magică? „Cum ai putea să faci altfel?” Doar despre tine e vorba! E provocarea ta, e parte din viața ta, joci în filmul ăsta! Participi la asta! Scrii această realitate! Ai rolul tău, poziția ta, scenariul tău, răspunsul tău, interpretarea ta.  În ce film ai vrea să joci? Schimbă un pic decorul! Reconsideră textul! Pune-ți sufletul în cuvinte! Fă altfel și fii altfel ca să te potrivești filmului dorit.

Comportă-te ca și cum trăiești deja în țara visurilor tale, aceea în care zici c-o să emigrezi. Respectă oamenii, plătește taxele cinstit, reciclează gunoiul și fii patriot tu.

Iubește tu, ca în povestea în care ești deja iubit. Reinventează-ți vocea, fă-o caldă și tandră, să miște eșarfa armonios.

Spune-i fetei tale că ești sigură că în adâncul sufletului ea e cinstită și bună, că va crește mare, va avea un soț frumos și niște copii reușiți. Că va avea jobul preferat, plătit bine. Că va fi o mamă iubitoare. E înfricoșător pentru ea să facă pasul către toate astea, când nimeni nu crede că va reuși, când vede că toți sunt triști și dezamăgiți din cauza ei.

Înainte să deschizi gura, întreabă-te dacă ceea ce vrei să spui e din filmul vechi, nedorit, în care dărâmi sau din cel potențial, râvnit, în care construiești. Schimbă recuzita, fii actorul din celălalt film. Așează-te pe poziția corectă tu și scrie povestea pe care ți-o dorești începând de acum.

Faci parte din prezent. Pentru bucata ta de film, fii regizorul tu!

19
Mar

jumătăți

 

 

 

 

 

 

 

dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.

răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…

degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.

treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.