2
May

Auzire

 

 

 

 

 

 

Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!

Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…

Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…

Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!

22
Mar

Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

19
Mar

Tu în ce film joci?

„Cum ai putea să faci altfel?” este una dintre întrebările deschise folosite în psihoterapie. Și deși atunci când am       întâlnit-o ca învățăcel mi-a părut provocatoare, ca un buton de propulsare spre creativitatea persoanei căreia m-aș fi adresat, practica avea să mă aducă în fața unor clienți pentru care formula magică să nu facă minuni.

Oamenii ajunși pe canapeaua celebră, par convinși că altcineva trebuie să facă altfel lucrurile. „El este vinovat pentru viața mea mizerabilă! Și nici nu va fi capabil să se schimbe vreodată. El așa e!” „Tu ești un terapeut bun, dar nu există leac pentru noi. Suntem prea diferiți, vrem lucruri total opuse.” „Pierdem timpul, m-a dezamagit prea tare și nici  măcar n-o mai iubesc.” Și totuși oamenii ăștia vin la terapie în loc să meargă la tribunal: cel puțin la nivel inconștient ei speră, ei își doresc, ei caută în ochii mei curajul de care au nevoie ca să mai lupte pentru povestea lor de iubire. Dar lupta e mereu cu celălalt. Celălalt a greșit. Ei înșiși par de nemodelat. Ei au dreptate, lor li se cuvine ori nu știu cum să facă altfel. Identitatea lor pare un dat bătut în cuie.

În ultima vreme, îndiferent unde mă uit, văd aceeași paradigmă. Un popor dezamăgit de conducătorii săi (și în grădina noastră și peste ocean). O mamă disperată că fetița ei de 9 ani minte, ascunde și fură. Până și psihologii se simt înșelați și sunt revoltați pe reprezentanții lor în Colegiu. Și toată lumea se plânge: unii mai vocal-agresiv, mai cu pumnul în masă, alții mai smiorcăit-apocaliptic. Toți știu exact cum ar trebui să stea lucrurile, ce anume face greșit celălalt. Mai greu e cu propria responsabilitate. De propria greșeală nici nu încape vorba…

Am să enunț două axiome recunoscute în psihologie.

  1. Între doi adulți, responsabilitatea relației este egală, deși pozițiile lor sunt complementare și nu identice (prieteni, parteneri de afaceri, soț-soție, edil-cetățean, șef-angajat, mentor-discipol). Atunci când lucrurile merg prost, niciunul nu și-a făcut bine partea lui. Când vorbim de copil, responsabilitatea este a părintelui: părintele trebuie să descopere nevoia copilului care a determinat comportamentul indezirabil, el trebuie să fie creativ, să schimbe contextul copilului, așa încât să hrănească această nevoie.
  2. Cât timp eu repet același comportament, celălalt nu se va schimba.

Jacques Salome a explicat foarte plastic aceste axiome folosind metafora eșarfei. Relația dintre noi doi este ca o eșarfă. Eșarfa are doar două capete, nimeni altcineva nu o poate influența. De la capătul meu de eșarfă trimit mesaje care fac relația armonioasă sau care o distrug. Modul în care primesc mesajele tale poate fi pro sau contra relației noastre. Chiar dacă nu sunt mulțumit de modul în care ții tu eșarfa, eu pot face lucruri doar la capătul meu de eșarfă. E foarte puțin probabil să primesc alt răspuns din partea ta, dacă mișcarea mea e aceeași la nesfârșit.

Și toată povestea pare dintr-un film prost. Un film în care altă dată au jucat părinții noștri, iar acum noi suntem actori principali. Un film ca un destin implacabil. „Pe mine nimeni nu mă va iubi pe lumea asta!” „Țara asta e blestemată să n-aibă parte de conducători integri!” „Fata mea e pierdută, nu-i pasă de nimeni și de nimic!” „Nu renunță la ciolan, nu mai scăpăm de ei, mama lor de hoți nenorociți!”

Încercăm formula magică? „Cum ai putea să faci altfel?” Doar despre tine e vorba! E provocarea ta, e parte din viața ta, joci în filmul ăsta! Participi la asta! Scrii această realitate! Ai rolul tău, poziția ta, scenariul tău, răspunsul tău, interpretarea ta.  În ce film ai vrea să joci? Schimbă un pic decorul! Reconsideră textul! Pune-ți sufletul în cuvinte! Fă altfel și fii altfel ca să te potrivești filmului dorit.

Comportă-te ca și cum trăiești deja în țara visurilor tale, aceea în care zici c-o să emigrezi. Respectă oamenii, plătește taxele cinstit, reciclează gunoiul și fii patriot tu.

Iubește tu, ca în povestea în care ești deja iubit. Reinventează-ți vocea, fă-o caldă și tandră, să miște eșarfa armonios.

Spune-i fetei tale că ești sigură că în adâncul sufletului ea e cinstită și bună, că va crește mare, va avea un soț frumos și niște copii reușiți. Că va avea jobul preferat, plătit bine. Că va fi o mamă iubitoare. E înfricoșător pentru ea să facă pasul către toate astea, când nimeni nu crede că va reuși, când vede că toți sunt triști și dezamăgiți din cauza ei.

Înainte să deschizi gura, întreabă-te dacă ceea ce vrei să spui e din filmul vechi, nedorit, în care dărâmi sau din cel potențial, râvnit, în care construiești. Schimbă recuzita, fii actorul din celălalt film. Așează-te pe poziția corectă tu și scrie povestea pe care ți-o dorești începând de acum.

Faci parte din prezent. Pentru bucata ta de film, fii regizorul tu!

19
Mar

jumătăți

 

 

 

 

 

 

 

dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.

răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…

degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.

treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.

 

10
Feb

Aș vrea să mă cunoști, tată!

tatafd3 Sunt un adept al democrației. Cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred într-o normalitate în care demnitarii statului servesc interesele țării și ale cetățenilor ei, din cu totul alte considerente decât unele financiare: din patriotism, din dragoste de semeni sau din nevoia de a lăsa ceva în urma lor la nivel de viață (Irvin Yalom numește această nevoie „reverberație”).
Și, da, chiar dacă mă crezi o idealistă, așa ceva există în realitate: modelul politic suedez este un exemplu în care demnitarii sunt în serviciul mulțimii și atât (fără secretare, fără șoferi, fără mașini și case grandioase, uneori chiar și fără salarii sau birou – cazul consilierilor).

Totuși noi trăim în România și nu vom putea trece peste etape. Revoluțiile sunt „furate” în general, pentru că majoritatea cetățenilor țării nu au nivelul de conștiință al avangardiștilor care au declanșat aceste revoluții. Iar conducătorii și masele se oglindesc reciproc, se merită unii pe alții.

Indiferent de rezultatul actualelor proteste de stradă, ele scriu istorie. Un fel de istorie care se scrie rar, o dată la mai mult de 25 de ani. Sunt mândră că am aprins una dintre cele aproape 300000 de luminițe din Piața Victoriei. După ani întregi de frustrare că cei ce votau ca mine erau nesemnificativi, am avut sentimentul că aparțin unui grup de oameni de bun simț, i-am văzut în carne și oase, reali, vii, semnificativi. Acești oameni nu cer măriri salariale (adică beneficii pe termen scurt), ci respectarea unor principii ale statului de drept, respectarea cetățeanului de rând în serviciul căruia să stea instituțiile (adică beneficii pe termen lung). Sunt senini, sunt pașnici, sunt frumoși, sunt tineri ca spirit deși de toate vârstele (cei mai multi sunt adulți) și au în ochi speranță.

Este o experiență rară, de neratat. Indiferent de culoarea politică pe care o ai, te invit să vizitezi Piața Victoriei zilele acestea, ca observator, ca martor al unui eveniment inedit și de amploare, ce are loc în țara asta și atrage privirile întregii lumi. Ai ocazia să iei pulsul acestei realități prin percepție directă.

În ceea ce privește contra-demonstrația, mă repet, cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred în dreptul oricui de a manifesta, chiar dacă are alte credințe, alte canale de informare și cere alt tip de beneficii. Ba mai mult, ca psihoterapeut de cuplu, am reflexul de a mă apleca să înțeleg și să empatizez cu fiecare parte a conflictului. Fiecare are adevărul său. Fiecare reprezintă o fațetă a umanului, în cazul acesta o fațetă a aceleiași Românii.

Adunarea din Piața Cotroceni are și ea ineditul său. Și aici te invit. Oamenii au ieșit pentru cei pe care i-au votat, pentru cei care le „plătesc pensiile”, pentru cei cărora „le pasă de ei”, deși nu sunt genul „protestatar”. Sunt oameni conservatori cărora le e frică de schimbare și pentru care „străin” egal „pericol”. Sunt oameni cu nostalgia tinereții lor comuniste pentru că atunci li se dădea: casă, loc de muncă, școală pentru copii, ceva de mâncare. Fabrici românești multe funcționau. Încă.

Nu a contat că în timp, din lipsa investițiilor, aceste fabrici au dat faliment. Nu a contat că ideea de comunism era o utopie care a funcționat doar până s-au terminat resursele capitaliste pe care statul și le-a însușit. Nu a contat că orășelele în care nu au venit investitori străini după revoluție au murit economic. (Piteștiul a supraviețuit pentru că Dacia a fost preluată de Renault. Mediașul s-a prăbușit pentru că nu a atras atenția „străinilor” și nu s-a putut autofinanța.) Au păstrat doar amintirea luminoasă în care cineva avea grijă de ei. Sunt oameni mai săraci și mai bătrâni decât cei din Piața Victoriei. Libertatea este un termen prea abstract când ți-e foame. Nu mai vezi că banii de pensie vin din impozitele „corporațiilor străine” și de la cei activi în piața muncii, îl vezi doar pe tăticul din televizor care împarte acești bani și pe poștașul care îi aduce la ușă. Concretul e mult mai aproape când ai nevoie azi și nu știi dacă mai există pentru tine ziua de mâine.

Apoi… dacă de-a lungul vieții ai vorbit trei limbi, cu vârsta o uiți întâi pe a treia, apoi pe a doua și rămâi cu prima, pe care o subțiezi până la înjurături. Astea se pierd ultimele. De aici nostalgia după un tătic dur, prima limbă, cea mai familiară. Deși ai avut și perioade mai avangardiste în gândire, limbajul mai nou s-a șters… a rămas doar cel vechi, ca un dictator fără opoziție. Se pierde cognitivul, rămâne emoționalul. „Ce dacă mă umilea?, așa mă iubea el! Și mi-e dor de iubirea aia! Mai ales că tu, copilul meu, nu mai respecți valorile mele, nu mi te supui cum m-am supus eu tatălui meu, ești spălat pe creier și manipulat de străini. Când vrei să schimbi trecutul, e ca și cum vrei să mor eu. Și o să-ți pară rău, cum și mie îmi pare după cei pe care nu-i mai am. Să ții minte!”

Sunt convinsă. O să îmi pară rău. O să privesc nostalgică viețile voastre și tinerețea mea. Am trăit 20 de ani în comunism: am stat noaptea în frig lângă mama la coadă pentru o sticlă de lapte, mi-a fost frică de telefonul ascultat sau că aș putea fi scoasă în careul școlii și umilită ca alții. Mi-ai spus „Nu mai știu dacă în vremurile astea e bine sau nu să crezi în Dumnezeu…” și nici nu mi-ai spus în ce altceva aș putea să cred. Dincolo de luminile pe care ți le-amintești tu, eu n-am să uit umbrele. Și le accept pe toate ca pe niște realități trecute, așa cum am acceptat condiția de a fi copil într-o lume construită de voi, deși am perceput-o ca fiind strâmbă.

Și n-am să uit că a fi bătrân e mai greu decât a fi om activ. N-am să uit că odată cu condiția de pensionar o să capăt reflexul de a ține timpul în loc sau de a-mi impune credințele despre viață, ca și cum asta ar face ca tocmai ea, viața mea, să nu se mai scurgă ca nisipul printre degete. Am să țin de curiozitate și de speranță, știind că frica și regretul mă duc mai aproape de moarte. N-am să uit că-mi va fi greu să-i privesc în ochi pe cei tineri cu haine scumpe și cu idei ciudate în cap. Pentru că tocmai am trăit asta acum prin tine, tată. Accept că există șanse mari să mă senilizez. Dar azi eu construiesc realitatea acestei lumi. E responsabilitatea mea. Nu sunt nici copil, nici pensionar, sunt adultul pe val care alege schimbarea, care știe exact ce principii vrea să sădească în sufletul copiilor săi. Care are de plătit și școli și pensii. Sunt responsabilă și față de copiii mei și față de tine. Și față de trecut și față de viitor.

Așa iubesc eu!

30
Jan

Ale naibii gene rele!

super2mainiUnii oameni se feresc de psihoterapie și de psihologii de care au nevoie, pentru că li se pare periculos să-și zgândăre trecutul. Alții evită chiar și întâlnirile cu personajele copilăriei sau tinereții lor, absentând la nunți, botezuri, înmormântări, revederi de liceu.

La ce nu fac față, de fapt? Sunt momente de bilanț inevitabil. Se fac raportări la viața ca întreg. Ce-am visat și ce-am realizat? Analizând trecutul meu sau viețile strămoșilor mei, participând la evenimentele de schimbare din familie sau din vechea gașcă, mă confrunt cu trecerea timpului, cu nereușitele, cu pierderile și în ultimă instanță, cu moartea.
Realitatea este că viața e scurtă și că uneori nu apucăm să trăim împlinirea. Alergăm zi după zi după himere, iar sufletul nu-și găsește parcă locul și liniștea.

Chiar dacă n-au făcut o analiză transgenerațională cu un profesionist, oamenii ajung cu timpul să înțeleagă cât de mult seamănă comportamentul lor cu al celor dinaitea lor. „Toți bărbații din familia mea au băut.” „Și tata și bunicul au avut amante.” „Toate mătușile mele au fost arțăgoase.” Și când fac descoperirea asta, o iau ca pe un dat identitar. „Așa suntem noi. E o caracteristică a neamului. Avem gena asta.”
Scopul înțelegerii trecutului este autocunoașterea. Redai azi ca pe bandă, ceea ce ai înregistrat atunci. Ai devenit bunica cea tristă ori tatăl furios, chiar dacă nu ai încă vârsta lor de atunci. „Și?! La ce m-ajută să știu asta? Cum să ating acceptarea de sine? Cum să mă schimb?”, mă întreabă clienții mei iritați de confruntarea cu noua înțelegere, nerăbdători cu ei înșiși, copleșiți de neputință.

Comportamentele sunt doar efecte. Emoțiile reactive, de suprafată, ascund de noi înșine emoții profunde, vulnerabile. Băutura sau sexul au fost doar încercări nereușite de a alina un gol sufletesc. Scandalul a fost un mod de a striga nevoia de iubire.

Iubirea este o nevoie psihologică fundamentală, universală. Sub toate formele ei: a fi văzut, a fi recunoscut, a fi apreciat, a fi important pentru cineva, a fi înțeles, a fi mângâiat, a fi îngrijit, a fi împreună… Când nu reușim să avem relații suficient de hrănitoare cu cei dragi (părinte, partener, copil), ne alinăm cu un surogat. Punem în loc de cineva, ceva: fumatul, televizorul, shopping-ul, mâncatul compulsiv, jocurile video, sexul compulsiv, munca excesivă, studiul, facebook-ul sau alte dependențe.

Deci nu era de vină „gena” alcoolismului, a infidelității ori a isteriei. Băutura, amantele sau harța, până și bolile moștenite cu loialitate au fost doar consecințe ale unor vise neîmplinite. Cu toții am visat că vom fi iubiți. Și am făcut față lipsei de iubire cu un comportament învățat involuntar, prin imitație, „ca pe bandă”. Ne-am alinat în același fel ca cei de dinainte. Mai bine zis, am încercat să ne alinăm. Rana a continuat să existe oricâți plasturi am pus peste, oricâte corecții sau pedepse am aplicat. Doar că ne-a fost mai ușor să ne păcălim, în loc să riscăm să ne rănim iar, întorcâdu-ne la dialog. Am dat vina pe dialog, percepându-i doar forma, agresivă. Despre ce ar fi fost un dialog mai intim, șoptit?

Neiubirea se alină numai cu iubire.
Reușitele sau nereușitele noastre sunt legate de oamenii apropiați: părinte, partener, copil. Aici avem de oferit, de dat, de cerut, de primit. Aici e provocarea. Aici e bătălia cu noi înșine. Aici avem de dovedit. Aici e șansa împlinirii. Iubirea. Asta ne trebuie de fapt.
Restul?… sunt iluzii.

12
Jan

De-a moartea

1Ne-am iubit nebunește noaptea pe la trei. Urma să ne întâlnim cumva cu moartea și m-a străfulgerat gândul că sexul ne ține prinși de viață în fața acestei confruntări teribile. Mi-a plăcut cu atât mai mult.

Pe la șase făceam deja o salată mare de fructe, aveam nevoie de ceva proaspăt-crud ca mic dejun. Mă trezisem probând în minte vestimentații negre: prima era mai potrivită pentru călărie, a doua era de o eleganță sobră. Dar primul lucru pe care l-am văzut deschizând dulapul a fost rochița din dantelă, tricotată cu fir gros și cu ciucuri la piept. Are un aer de șotie. Mă face să mă simt mult mai tănără decât sunt. Am asortat-o cu bijuterii din argint masiv, să am un pic de lumină. Mătușii mele îi plăcea că sunt cochetă. Și… argintul îmi dă o senzație de curățenie și de protecție.

Am plecat pe la nouă, ca să ajungem la miezul zilei. Afară erau minus 13 grade. Un aer gri-lăptos, o liniște nefirească, dimineață de duminică. Drumul a fost mult mai liber decât credeam, am ajuns mai repede. Am mai stat la mama un timp: noi, băiatul cel mare și fratele meu. Am vorbit despre tinerețea noastră, despre plecarea de acasă, despre libertatea și adrenalina vieții de student. Noi și fratele meu depănând amintiri ca frânturi de senzații, băiatul nostru, student de 19 ani acum, ascultând. Mama tot aducând câte ceva bun să gustăm.

În capelă era îngrozitor de frig. Privirile se întâlneau stingher, cu zâmbete întrerupte în grimase împietrite. Mimam saluturi bâjbâite, care să evite bucuria reîntâlnirii într-o zi ce nu putea fi bună. Eram mulți, înghesuiți în picioare, ne-am fi mișcat pe loc, să ne încălzim. Florile, foarte multe, atât de viu colorate, mă temeam că vor îngheța. Doar mâinile mătușii mele, sidefii, delicate, mai semănau cu ea. Anii scriși cu alb pe crucea neagră arătau vârsta de aproape 76 de ani. N-aș fi crezut. Avea un aer de fetiță și astă vară, la botezul unicului său nepot.
Am trecut apoi în biserica încălzită. Prea încălzită. Preoții cântau zdravăn, cu ecou. Lumânări multe, fumegânde, aer greu. Slujbă lungă, nesfârșită. Cuvântări despre evlavia enoriașei defuncte. Nu știam. S-o fi apropiat de biserică în ultimii ani, conștientă de gravitatea bolii sau e un text de propagandă ascunsă? Mi-amintesc că și la înmormântarea nașei mele, primăvara trecută, am primit aceeași informație surprinzătoare, am avut aceeași dilemă.

Am urcat dealul spre cimitir în mașini. Ne-am abătut vreo zece minute. Când am ajuns, pe aleea ce ducea spre cavou am intalnit resturile mocnite ale unui coșciug vechi. Era al bunicului meu, mort de când eu aveam cinci ani. După 42 de ani, acum, l-au descoperit ca să facă loc și l-au găsit întreg. Deși fusese un om dur, care făcuse războiul ca ofițer, prizonier la ruși, s-a îmbolnăvit din șocul pensionării, la puțin peste 60 de ani. A murit de frică, înainte să i se pună un diagnostic exact. „A fost ca un sfânt!”, a spus cineva. L-au pus într-o pungă neagră, peste noul coșciug și au zidit placa de piatră.

Pentru pomană am mers la restaurant. Pomul de Crăciun si ghirlandele de flori contrastau cu evenimentul nostru. M-am blocat în cabina de toaletă. Am strigat cât m-a ținut gura și am lovit cu pumnul zadarnic în ușă. Apoi am așteptat în tăcere și singurătate un timp. Până la urmă a venit cineva să folosească toaleta și mi-a deschis din afară. „Ce ai strigat?”, m-au întrebat. „Heeei!”… „Helloooo!”… „Aaaaloooo!”…
Am mâncat cuminți, fel după fel, deși declarasem regim după sărbători. Am ascultat discuția dintre unchiul cel mai în vărstă al familiei și băiatul nostru, cel mai tânăr participant. O discuție despre valori, despre viețile unor celebrități culturale, despre primele amintiri filmate ale familiei, despre aparate clasice de fotografiat, despre chitare, muzicuțe și pianine. M-am bucurat că unchiul arăta mult mai bine decât astă vară. Iar tânărul acesta cu plete blonde și zâmbet seducător, cu lumini în priviri și cu frânturi de timiditate pe chipul proaspăt masculin, este primul meu născut.

Abia la îmbrățișările de la plecare, când aveam voie să ne și pupăm, am vorbit despre mătușa și am plâns. Se simțea foarte rău de mult timp, nu dorea să devină o povară. A fost conștientă și pe picioare pănă în ultimele două zile. Brusc a intrat în criză. În ultima conversație, cu fiul și nora ei, la spital, credea că sunt sora și cumnatul ei mai mari. Îi invita la o sindrofie. Dar despre copilul lor știa perfect: cum îl cheamă și că este nepoțelul ei de 10 luni. Viitorul era foarte clar.

Ne-am întors prin același decor de iarnă înțepenită.
Noi doi am intrat la un film, să uităm de moarte, înainte de a ajunge acasă.
„Collateral beauty” Despre viață. Despre moarte, timp și dragoste. Am plâns zguduitor, înfundat. Prima parte pare o țesătură irelă, care se vrea motivațională. Forțat. Și apoi totul capătă substanță, sens și credibilitate. Și adevărul taie în profunzimi. Și totul se așează altfel, cu zgomot adânc.
Mă simt la mijloc de drum. Și aleg să merg altfel. Cel mai dificil, mai provocator și mai hrănitor rol trăit de mine până acum a fost cel de mamă. Aleg să fiu „mama de sub pod” de acum înainte. Nu doar pentru copiii mei, ci pentru oricine cere. Pentru părinții mei, pentru pacienții și clienții mei. Nu ca un salvator al omenirii, ci asumâmdu-mi asta ca sens al adultului sănătos din mine. Nu cu pretenția de a-i schimba pe ei, ci cu năzuința de a mă împlini pe mine ca om. Ajunge atâta vină, atâta nemulțumire. Vreau să contemplu și să susțin. Cred… că aici… sunt.

Am ajuns într-un acasă cald, cu lumină. Am aflat că mama și fratele meu au făcut torticolis, le-a înțepenit gâtul. De frig, spun ei. Dar mie mi se inflamase puternic articulația mâinii stângi cu două zile înainte, la câteva ore după vestea morții, fără un motiv aparent, fizic. Mai mult de o zi nu am putut să o mișc deloc.
Emoție blocată în corp. Am probat și noi un pic moartea cea înțepenită.

Și ne-am întors la viață, cu intenția de a fi, cumva, mai vii.

2
Jan

fantezie

ceasca

mi-e dor să scriu o poezie
cu sete și cu frenezie
cu-a neuronilor chimie
și cu un pic de aritmie
chiar de-o ieși vreo erezie
doar cu creionul pe hârtie
la un pas de tehnologie
pe masa din bucătărie
tot în agenda tuciurie
din anul ce-a-ncetat să fie
cu un fursec pe-o farfurie
cu o plăcintă ce mă-mbie
spre noi valori de glicemie
sorbind un ceai de iasomie
din ceașca ce îmi place mie
la lumânarea argintie
și forțând rima să tot fie
ca să îți sune bine…. ție

1
Jan

An Nou, eu îmi doresc…

pen-paper1Cu vreo oră înainte de miezul nopții, iubitul meu ne-a împărțit coli și pixuri și ne-a îndemnat pe fiecare… „Scrie-ți, te rog, dorințele pentru Noul An!”.
„Le știu deja!” am ripostat.
Băiatul meu cel mic a venit chiar cu argumente științifice care să justifice refuzul acestei invitații: „Am citit că doar 12% dintre dorințele oamenilor puse în noaptea revelionului se împlinesc. Asta pentru că nu sunt realiști și visează verzi și uscate. De parcă asta n-ar fi o noapte ca oricare alta și ar avea puteri magice…”
Dar rugămintea a continuat… „Scrie-ți, totuși, dorințele…”
Și deși credeam că știu exact ce vreau, coala albă m-a inspirat să cobor mai profund în sufletul meu și să descopăr dorințe ascunse, diverse și mărunte, fiecare cu însemnătatea ei în economia vieții mele. Dorințele sunt foarte aproape de emoții, de temeri și de nevoi emoționale. Trebuie să stai un pic în contact cu trăirile anului trecut, ca să îndrăznești să vrei și să speri mai mult sau la fel de bine. De exemplu, eu mi-am amintit emoția „neputință” trăită ca mamă de adolescenți și mi-am dorit să fiu mai iubitoare, mai tolerantă și mai susținătoare în fața experiențelor noi ale copiilor mei.
„Eu nu îmi doresc lucruri mari, ci unele despre care chiar cred că se pot împlini!” a continuat mezinul nostru, de teama de a nu fi printre cei 88% de iluzionati de magia trecerii dintre ani.
Și totuși… actul scrierii, indiferent de destinatar, este o introspecție.
Și totuși… înainte de orice proiect reușit, există un vis. Și când refuzi să visezi de teamă că ai putea să nu câștigi, e ca și cum nu te prezinți la examen, te pici singur. Și șansele nu mai sunt nici 12%.
Eu nu cred că e mai bine să nu avem așteptări, cum nu cred că e mai bine să ne detașăm de emoții. Cred că emoțiile și dorințele ne țin vii. Cred că ele vorbesc despre adevărul nostru profund, despre Dumnezeul din noi.
Așa că vă invit să luați o coală de hârtie și un pix și să îndrăzniți să vă doriți… Noi, în ciuda cârcotelilor inițiale, ne-am umplut fiecare pagina și am dat aripi viselor noastre împărtășindu-le unii altora în primul ceas al anului.
Cine mai vrea o coală?

20
Dec

O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.