10
Feb

Aș vrea să mă cunoști, tată!

tatafd3 Sunt un adept al democrației. Cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred într-o normalitate în care demnitarii statului servesc interesele țării și ale cetățenilor ei, din cu totul alte considerente decât unele financiare: din patriotism, din dragoste de semeni sau din nevoia de a lăsa ceva în urma lor la nivel de viață (Irvin Yalom numește această nevoie „reverberație”).
Și, da, chiar dacă mă crezi o idealistă, așa ceva există în realitate: modelul politic suedez este un exemplu în care demnitarii sunt în serviciul mulțimii și atât (fără secretare, fără șoferi, fără mașini și case grandioase, uneori chiar și fără salarii sau birou – cazul consilierilor).

Totuși noi trăim în România și nu vom putea trece peste etape. Revoluțiile sunt „furate” în general, pentru că majoritatea cetățenilor țării nu au nivelul de conștiință al avangardiștilor care au declanșat aceste revoluții. Iar conducătorii și masele se oglindesc reciproc, se merită unii pe alții.

Indiferent de rezultatul actualelor proteste de stradă, ele scriu istorie. Un fel de istorie care se scrie rar, o dată la mai mult de 25 de ani. Sunt mândră că am aprins una dintre cele aproape 300000 de luminițe din Piața Victoriei. După ani întregi de frustrare că cei ce votau ca mine erau nesemnificativi, am avut sentimentul că aparțin unui grup de oameni de bun simț, i-am văzut în carne și oase, reali, vii, semnificativi. Acești oameni nu cer măriri salariale (adică beneficii pe termen scurt), ci respectarea unor principii ale statului de drept, respectarea cetățeanului de rând în serviciul căruia să stea instituțiile (adică beneficii pe termen lung). Sunt senini, sunt pașnici, sunt frumoși, sunt tineri ca spirit deși de toate vârstele (cei mai multi sunt adulți) și au în ochi speranță.

Este o experiență rară, de neratat. Indiferent de culoarea politică pe care o ai, te invit să vizitezi Piața Victoriei zilele acestea, ca observator, ca martor al unui eveniment inedit și de amploare, ce are loc în țara asta și atrage privirile întregii lumi. Ai ocazia să iei pulsul acestei realități prin percepție directă.

În ceea ce privește contra-demonstrația, mă repet, cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred în dreptul oricui de a manifesta, chiar dacă are alte credințe, alte canale de informare și cere alt tip de beneficii. Ba mai mult, ca psihoterapeut de cuplu, am reflexul de a mă apleca să înțeleg și să empatizez cu fiecare parte a conflictului. Fiecare are adevărul său. Fiecare reprezintă o fațetă a umanului, în cazul acesta o fațetă a aceleiași Românii.

Adunarea din Piața Cotroceni are și ea ineditul său. Și aici te invit. Oamenii au ieșit pentru cei pe care i-au votat, pentru cei care le „plătesc pensiile”, pentru cei cărora „le pasă de ei”, deși nu sunt genul „protestatar”. Sunt oameni conservatori cărora le e frică de schimbare și pentru care „străin” egal „pericol”. Sunt oameni cu nostalgia tinereții lor comuniste pentru că atunci li se dădea: casă, loc de muncă, școală pentru copii, ceva de mâncare. Fabrici românești multe funcționau. Încă.

Nu a contat că în timp, din lipsa investițiilor, aceste fabrici au dat faliment. Nu a contat că ideea de comunism era o utopie care a funcționat doar până s-au terminat resursele capitaliste pe care statul și le-a însușit. Nu a contat că orășelele în care nu au venit investitori străini după revoluție au murit economic. (Piteștiul a supraviețuit pentru că Dacia a fost preluată de Renault. Mediașul s-a prăbușit pentru că nu a atras atenția „străinilor” și nu s-a putut autofinanța.) Au păstrat doar amintirea luminoasă în care cineva avea grijă de ei. Sunt oameni mai săraci și mai bătrâni decât cei din Piața Victoriei. Libertatea este un termen prea abstract când ți-e foame. Nu mai vezi că banii de pensie vin din impozitele „corporațiilor străine” și de la cei activi în piața muncii, îl vezi doar pe tăticul din televizor care împarte acești bani și pe poștașul care îi aduce la ușă. Concretul e mult mai aproape când ai nevoie azi și nu știi dacă mai există pentru tine ziua de mâine.

Apoi… dacă de-a lungul vieții ai vorbit trei limbi, cu vârsta o uiți întâi pe a treia, apoi pe a doua și rămâi cu prima, pe care o subțiezi până la înjurături. Astea se pierd ultimele. De aici nostalgia după un tătic dur, prima limbă, cea mai familiară. Deși ai avut și perioade mai avangardiste în gândire, limbajul mai nou s-a șters… a rămas doar cel vechi, ca un dictator fără opoziție. Se pierde cognitivul, rămâne emoționalul. „Ce dacă mă umilea?, așa mă iubea el! Și mi-e dor de iubirea aia! Mai ales că tu, copilul meu, nu mai respecți valorile mele, nu mi te supui cum m-am supus eu tatălui meu, ești spălat pe creier și manipulat de străini. Când vrei să schimbi trecutul, e ca și cum vrei să mor eu. Și o să-ți pară rău, cum și mie îmi pare după cei pe care nu-i mai am. Să ții minte!”

Sunt convinsă. O să îmi pară rău. O să privesc nostalgică viețile voastre și tinerețea mea. Am trăit 20 de ani în comunism: am stat noaptea în frig lângă mama la coadă pentru o sticlă de lapte, mi-a fost frică de telefonul ascultat sau că aș putea fi scoasă în careul școlii și umilită ca alții. Mi-ai spus „Nu mai știu dacă în vremurile astea e bine sau nu să crezi în Dumnezeu…” și nici nu mi-ai spus în ce altceva aș putea să cred. Dincolo de luminile pe care ți le-amintești tu, eu n-am să uit umbrele. Și le accept pe toate ca pe niște realități trecute, așa cum am acceptat condiția de a fi copil într-o lume construită de voi, deși am perceput-o ca fiind strâmbă.

Și n-am să uit că a fi bătrân e mai greu decât a fi om activ. N-am să uit că odată cu condiția de pensionar o să capăt reflexul de a ține timpul în loc sau de a-mi impune credințele despre viață, ca și cum asta ar face ca tocmai ea, viața mea, să nu se mai scurgă ca nisipul printre degete. Am să țin de curiozitate și de speranță, știind că frica și regretul mă duc mai aproape de moarte. N-am să uit că-mi va fi greu să-i privesc în ochi pe cei tineri cu haine scumpe și cu idei ciudate în cap. Pentru că tocmai am trăit asta acum prin tine, tată. Accept că există șanse mari să mă senilizez. Dar azi eu construiesc realitatea acestei lumi. E responsabilitatea mea. Nu sunt nici copil, nici pensionar, sunt adultul pe val care alege schimbarea, care știe exact ce principii vrea să sădească în sufletul copiilor săi. Care are de plătit și școli și pensii. Sunt responsabilă și față de copiii mei și față de tine. Și față de trecut și față de viitor.

Așa iubesc eu!

30
Jan

Ale naibii gene rele!

super2mainiUnii oameni se feresc de psihoterapie și de psihologii de care au nevoie, pentru că li se pare periculos să-și zgândăre trecutul. Alții evită chiar și întâlnirile cu personajele copilăriei sau tinereții lor, absentând la nunți, botezuri, înmormântări, revederi de liceu.

La ce nu fac față, de fapt? Sunt momente de bilanț inevitabil. Se fac raportări la viața ca întreg. Ce-am visat și ce-am realizat? Analizând trecutul meu sau viețile strămoșilor mei, participând la evenimentele de schimbare din familie sau din vechea gașcă, mă confrunt cu trecerea timpului, cu nereușitele, cu pierderile și în ultimă instanță, cu moartea.
Realitatea este că viața e scurtă și că uneori nu apucăm să trăim împlinirea. Alergăm zi după zi după himere, iar sufletul nu-și găsește parcă locul și liniștea.

Chiar dacă n-au făcut o analiză transgenerațională cu un profesionist, oamenii ajung cu timpul să înțeleagă cât de mult seamănă comportamentul lor cu al celor dinaitea lor. „Toți bărbații din familia mea au băut.” „Și tata și bunicul au avut amante.” „Toate mătușile mele au fost arțăgoase.” Și când fac descoperirea asta, o iau ca pe un dat identitar. „Așa suntem noi. E o caracteristică a neamului. Avem gena asta.”
Scopul înțelegerii trecutului este autocunoașterea. Redai azi ca pe bandă, ceea ce ai înregistrat atunci. Ai devenit bunica cea tristă ori tatăl furios, chiar dacă nu ai încă vârsta lor de atunci. „Și?! La ce m-ajută să știu asta? Cum să ating acceptarea de sine? Cum să mă schimb?”, mă întreabă clienții mei iritați de confruntarea cu noua înțelegere, nerăbdători cu ei înșiși, copleșiți de neputință.

Comportamentele sunt doar efecte. Emoțiile reactive, de suprafată, ascund de noi înșine emoții profunde, vulnerabile. Băutura sau sexul au fost doar încercări nereușite de a alina un gol sufletesc. Scandalul a fost un mod de a striga nevoia de iubire.

Iubirea este o nevoie psihologică fundamentală, universală. Sub toate formele ei: a fi văzut, a fi recunoscut, a fi apreciat, a fi important pentru cineva, a fi înțeles, a fi mângâiat, a fi îngrijit, a fi împreună… Când nu reușim să avem relații suficient de hrănitoare cu cei dragi (părinte, partener, copil), ne alinăm cu un surogat. Punem în loc de cineva, ceva: fumatul, televizorul, shopping-ul, mâncatul compulsiv, jocurile video, sexul compulsiv, munca excesivă, studiul, facebook-ul sau alte dependențe.

Deci nu era de vină „gena” alcoolismului, a infidelității ori a isteriei. Băutura, amantele sau harța, până și bolile moștenite cu loialitate au fost doar consecințe ale unor vise neîmplinite. Cu toții am visat că vom fi iubiți. Și am făcut față lipsei de iubire cu un comportament învățat involuntar, prin imitație, „ca pe bandă”. Ne-am alinat în același fel ca cei de dinainte. Mai bine zis, am încercat să ne alinăm. Rana a continuat să existe oricâți plasturi am pus peste, oricâte corecții sau pedepse am aplicat. Doar că ne-a fost mai ușor să ne păcălim, în loc să riscăm să ne rănim iar, întorcâdu-ne la dialog. Am dat vina pe dialog, percepându-i doar forma, agresivă. Despre ce ar fi fost un dialog mai intim, șoptit?

Neiubirea se alină numai cu iubire.
Reușitele sau nereușitele noastre sunt legate de oamenii apropiați: părinte, partener, copil. Aici avem de oferit, de dat, de cerut, de primit. Aici e provocarea. Aici e bătălia cu noi înșine. Aici avem de dovedit. Aici e șansa împlinirii. Iubirea. Asta ne trebuie de fapt.
Restul?… sunt iluzii.

12
Jan

De-a moartea

1Ne-am iubit nebunește noaptea pe la trei. Urma să ne întâlnim cumva cu moartea și m-a străfulgerat gândul că sexul ne ține prinși de viață în fața acestei confruntări teribile. Mi-a plăcut cu atât mai mult.

Pe la șase făceam deja o salată mare de fructe, aveam nevoie de ceva proaspăt-crud ca mic dejun. Mă trezisem probând în minte vestimentații negre: prima era mai potrivită pentru călărie, a doua era de o eleganță sobră. Dar primul lucru pe care l-am văzut deschizând dulapul a fost rochița din dantelă, tricotată cu fir gros și cu ciucuri la piept. Are un aer de șotie. Mă face să mă simt mult mai tănără decât sunt. Am asortat-o cu bijuterii din argint masiv, să am un pic de lumină. Mătușii mele îi plăcea că sunt cochetă. Și… argintul îmi dă o senzație de curățenie și de protecție.

Am plecat pe la nouă, ca să ajungem la miezul zilei. Afară erau minus 13 grade. Un aer gri-lăptos, o liniște nefirească, dimineață de duminică. Drumul a fost mult mai liber decât credeam, am ajuns mai repede. Am mai stat la mama un timp: noi, băiatul cel mare și fratele meu. Am vorbit despre tinerețea noastră, despre plecarea de acasă, despre libertatea și adrenalina vieții de student. Noi și fratele meu depănând amintiri ca frânturi de senzații, băiatul nostru, student de 19 ani acum, ascultând. Mama tot aducând câte ceva bun să gustăm.

În capelă era îngrozitor de frig. Privirile se întâlneau stingher, cu zâmbete întrerupte în grimase împietrite. Mimam saluturi bâjbâite, care să evite bucuria reîntâlnirii într-o zi ce nu putea fi bună. Eram mulți, înghesuiți în picioare, ne-am fi mișcat pe loc, să ne încălzim. Florile, foarte multe, atât de viu colorate, mă temeam că vor îngheța. Doar mâinile mătușii mele, sidefii, delicate, mai semănau cu ea. Anii scriși cu alb pe crucea neagră arătau vârsta de aproape 76 de ani. N-aș fi crezut. Avea un aer de fetiță și astă vară, la botezul unicului său nepot.
Am trecut apoi în biserica încălzită. Prea încălzită. Preoții cântau zdravăn, cu ecou. Lumânări multe, fumegânde, aer greu. Slujbă lungă, nesfârșită. Cuvântări despre evlavia enoriașei defuncte. Nu știam. S-o fi apropiat de biserică în ultimii ani, conștientă de gravitatea bolii sau e un text de propagandă ascunsă? Mi-amintesc că și la înmormântarea nașei mele, primăvara trecută, am primit aceeași informație surprinzătoare, am avut aceeași dilemă.

Am urcat dealul spre cimitir în mașini. Ne-am abătut vreo zece minute. Când am ajuns, pe aleea ce ducea spre cavou am intalnit resturile mocnite ale unui coșciug vechi. Era al bunicului meu, mort de când eu aveam cinci ani. După 42 de ani, acum, l-au descoperit ca să facă loc și l-au găsit întreg. Deși fusese un om dur, care făcuse războiul ca ofițer, prizonier la ruși, s-a îmbolnăvit din șocul pensionării, la puțin peste 60 de ani. A murit de frică, înainte să i se pună un diagnostic exact. „A fost ca un sfânt!”, a spus cineva. L-au pus într-o pungă neagră, peste noul coșciug și au zidit placa de piatră.

Pentru pomană am mers la restaurant. Pomul de Crăciun si ghirlandele de flori contrastau cu evenimentul nostru. M-am blocat în cabina de toaletă. Am strigat cât m-a ținut gura și am lovit cu pumnul zadarnic în ușă. Apoi am așteptat în tăcere și singurătate un timp. Până la urmă a venit cineva să folosească toaleta și mi-a deschis din afară. „Ce ai strigat?”, m-au întrebat. „Heeei!”… „Helloooo!”… „Aaaaloooo!”…
Am mâncat cuminți, fel după fel, deși declarasem regim după sărbători. Am ascultat discuția dintre unchiul cel mai în vărstă al familiei și băiatul nostru, cel mai tânăr participant. O discuție despre valori, despre viețile unor celebrități culturale, despre primele amintiri filmate ale familiei, despre aparate clasice de fotografiat, despre chitare, muzicuțe și pianine. M-am bucurat că unchiul arăta mult mai bine decât astă vară. Iar tânărul acesta cu plete blonde și zâmbet seducător, cu lumini în priviri și cu frânturi de timiditate pe chipul proaspăt masculin, este primul meu născut.

Abia la îmbrățișările de la plecare, când aveam voie să ne și pupăm, am vorbit despre mătușa și am plâns. Se simțea foarte rău de mult timp, nu dorea să devină o povară. A fost conștientă și pe picioare pănă în ultimele două zile. Brusc a intrat în criză. În ultima conversație, cu fiul și nora ei, la spital, credea că sunt sora și cumnatul ei mai mari. Îi invita la o sindrofie. Dar despre copilul lor știa perfect: cum îl cheamă și că este nepoțelul ei de 10 luni. Viitorul era foarte clar.

Ne-am întors prin același decor de iarnă înțepenită.
Noi doi am intrat la un film, să uităm de moarte, înainte de a ajunge acasă.
„Collateral beauty” Despre viață. Despre moarte, timp și dragoste. Am plâns zguduitor, înfundat. Prima parte pare o țesătură irelă, care se vrea motivațională. Forțat. Și apoi totul capătă substanță, sens și credibilitate. Și adevărul taie în profunzimi. Și totul se așează altfel, cu zgomot adânc.
Mă simt la mijloc de drum. Și aleg să merg altfel. Cel mai dificil, mai provocator și mai hrănitor rol trăit de mine până acum a fost cel de mamă. Aleg să fiu „mama de sub pod” de acum înainte. Nu doar pentru copiii mei, ci pentru oricine cere. Pentru părinții mei, pentru pacienții și clienții mei. Nu ca un salvator al omenirii, ci asumâmdu-mi asta ca sens al adultului sănătos din mine. Nu cu pretenția de a-i schimba pe ei, ci cu năzuința de a mă împlini pe mine ca om. Ajunge atâta vină, atâta nemulțumire. Vreau să contemplu și să susțin. Cred… că aici… sunt.

Am ajuns într-un acasă cald, cu lumină. Am aflat că mama și fratele meu au făcut torticolis, le-a înțepenit gâtul. De frig, spun ei. Dar mie mi se inflamase puternic articulația mâinii stângi cu două zile înainte, la câteva ore după vestea morții, fără un motiv aparent, fizic. Mai mult de o zi nu am putut să o mișc deloc.
Emoție blocată în corp. Am probat și noi un pic moartea cea înțepenită.

Și ne-am întors la viață, cu intenția de a fi, cumva, mai vii.

2
Jan

fantezie

ceasca

mi-e dor să scriu o poezie
cu sete și cu frenezie
cu-a neuronilor chimie
și cu un pic de aritmie
chiar de-o ieși vreo erezie
doar cu creionul pe hârtie
la un pas de tehnologie
pe masa din bucătărie
tot în agenda tuciurie
din anul ce-a-ncetat să fie
cu un fursec pe-o farfurie
cu o plăcintă ce mă-mbie
spre noi valori de glicemie
sorbind un ceai de iasomie
din ceașca ce îmi place mie
la lumânarea argintie
și forțând rima să tot fie
ca să îți sune bine…. ție

1
Jan

An Nou, eu îmi doresc…

pen-paper1Cu vreo oră înainte de miezul nopții, iubitul meu ne-a împărțit coli și pixuri și ne-a îndemnat pe fiecare… „Scrie-ți, te rog, dorințele pentru Noul An!”.
„Le știu deja!” am ripostat.
Băiatul meu cel mic a venit chiar cu argumente științifice care să justifice refuzul acestei invitații: „Am citit că doar 12% dintre dorințele oamenilor puse în noaptea revelionului se împlinesc. Asta pentru că nu sunt realiști și visează verzi și uscate. De parcă asta n-ar fi o noapte ca oricare alta și ar avea puteri magice…”
Dar rugămintea a continuat… „Scrie-ți, totuși, dorințele…”
Și deși credeam că știu exact ce vreau, coala albă m-a inspirat să cobor mai profund în sufletul meu și să descopăr dorințe ascunse, diverse și mărunte, fiecare cu însemnătatea ei în economia vieții mele. Dorințele sunt foarte aproape de emoții, de temeri și de nevoi emoționale. Trebuie să stai un pic în contact cu trăirile anului trecut, ca să îndrăznești să vrei și să speri mai mult sau la fel de bine. De exemplu, eu mi-am amintit emoția „neputință” trăită ca mamă de adolescenți și mi-am dorit să fiu mai iubitoare, mai tolerantă și mai susținătoare în fața experiențelor noi ale copiilor mei.
„Eu nu îmi doresc lucruri mari, ci unele despre care chiar cred că se pot împlini!” a continuat mezinul nostru, de teama de a nu fi printre cei 88% de iluzionati de magia trecerii dintre ani.
Și totuși… actul scrierii, indiferent de destinatar, este o introspecție.
Și totuși… înainte de orice proiect reușit, există un vis. Și când refuzi să visezi de teamă că ai putea să nu câștigi, e ca și cum nu te prezinți la examen, te pici singur. Și șansele nu mai sunt nici 12%.
Eu nu cred că e mai bine să nu avem așteptări, cum nu cred că e mai bine să ne detașăm de emoții. Cred că emoțiile și dorințele ne țin vii. Cred că ele vorbesc despre adevărul nostru profund, despre Dumnezeul din noi.
Așa că vă invit să luați o coală de hârtie și un pix și să îndrăzniți să vă doriți… Noi, în ciuda cârcotelilor inițiale, ne-am umplut fiecare pagina și am dat aripi viselor noastre împărtășindu-le unii altora în primul ceas al anului.
Cine mai vrea o coală?

20
Dec

O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.

18
Dec

„Fii bărbată, Zoe!” (II)

WOMANORMANDe unde ai învățat să fii femeie sau să fii bărbat? Ce modele de sex-rol ai avut? Ca cine ai vrut să fii? Ca cine ti-ai dorit să nu fii? Ce mesaje ai primit din familie sau din societate despre cum ar fi dezirabil sa fii, despre ce anume te-ar valida în ochii celorlalți ca femeie ori ca bărbat?
Dacă ar fi să privim în urmă și să comparăm, rolul femeii si rolul bărbatului s-au diversificat astăzi.
A fi iubită, soție, mamă și gospodină era deja complicat, dar toate astea se intâmplau în casă și în preajma ei. Femeia excela acasă, în comunicarea cu cei dragi, pe care îi strângea în jurul mesei. Era liantul familiei. Acum femeia trebuie și să se afirme profesional. Prin faptul că muncește și este remunerată ea și-a câștigat rolul în societate. Are o poziție, uneori chiar de lider, în afara casei, să zicem… peste drum.
Bărbatul era expert în spațiul din afara casei. El pleca la vânătoare, la război ori în expediție. Explora mări și oceane, ținuturi îndepărtate. El aducea provizii, resurse. Ii era mai familiară acțiunea de peste drum, decât emoția din intimitatea lui acasă, din întâlnirea cu copiii.
Proclamarea egalității femeii cu bărbatul a facut ca femeia să adopte roluri masculine, iar bărbatul să adopte roluri feminine. O femeie poate candida la președenție, un bărbat poate intra în concediu paternal.
Dar oare asta absolvă femeia de la rolul ei de bază, acela de a fi sensibilă și blajină, adică iubită, soție , mamă și gospodină? Și absolvă bărbatul de la a fi cel puternic, cel care aduce banii, exploratorul de peste drum? Absolvă femeia de la a simți și a conține și bărbatul de la a gândi și a face?
Confuzia de roluri ne face să uităm cum să fim mame sau tați. Mama hrănește, iubește, liniștește și alină, ascultă emoțiile copilului, ocrotește și vindecă rănile. O mamă în rol de tată arată a polițist isteric. Tatăl oferă protecție, instaurează reguli și ordine adică stabilitate și siguranță, încurajează acțiunea. Mama ne permite să fim vulnerabili acasă, ne umple bateriile, prin afecțiune și căldură face din familie un loc drag. Tatăl ne scoate în lume, ne ajută să ne afirmăm, ne susține să facem față frustrării de peste drum, muncii și interacțiunii cu grupul extern, cu societatea.
Dacă ne sunt clare rolurile, înțelegem ce i-a lipsit unui copil care nu vrea să mai plece de acasă, care vrea să rămână veșnic copil protejat. Înțelegem și ce i-a lipsit celui care performează profesional dar nu reușește să-și găsească perechea ori să-și întemeieze o familie și mai și pretinde că n-ar avea nevoie.
A merge mai departe, a evolua, nu înseamnă să renunți la tradiție. Cum să sfidezi istoria umanității? Cum să sfidezi pierderile și experiența de viață a strămoșilor tăi? Ele fac deja parte din tine și a le ignora înseamnă să ignori părți din tine. A le recunoaște locul și valoarea înseamnă să îți asumi ceea ce ești. Și abia apoi să poți deveni…
Pentru că atunci când ne pierdem de esența noastră devenim confuzi, adică nevrotici.
Uneori, oricât de doamnă director ai ajuns, a face curat prin ungherele casei tale în locul menajerei plătite e ca o sfințire a casei. Uneori, a croșeta un fular poate fi un antidepresiv formidabil. Uneori a frământa cu mâinile tale o pâine, deși ai o mașină de copt performantă, poate fi ca o descătușare, ca o reașezare în matcă. Te conectează cu femeia arhaică, cu energia ei. Iar când aluatul crește, e ca procesul creației, îți amintește de rostul tău de femeie. Uneori, ca mamă, singurul lucru de care are nevoie copilul tău este o îmbrățișare.
Ca bărbat, oricât de plăcut e să faci afaceri stând acasă ori să trăiești călduț mulțumindu-te cu puțin, e bine să-ți amintești cum e să răzbați prin ploaie sau vânt, să descoperi lucruri noi ori să lupți pentru ceva până în pânzele albe. Ca tată, oricât de prieten ai vrea să fii cu copilul tău, e nevoie să îi stabilești limite, să impui reguli, să îl confrunți cu consecințele faptelor lui. Nu putem învăța democrația înainte de a respecta autoritatea. Nu putem fi cu adevărat liberi, cât timp nu suntem responsabili.
A onora femeia care ești presupune să îți exprimi sensibilitatea, blândețea, grija față de ceilalți și abilitatea de a-i aduna acasă, să fii flexibilă și intuitivă, empatică și iubitoare.
A onora bărbatul care ești înseamnă să îți folosești forța, curajul, perseverența, cunoașterea, să fii ferm, să acționezi, să descoperi, să performezi, să te afirmi, să decizi, să conduci.

27
Nov

„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

25
Oct

Frunze

Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.

27
Sep

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira