Arhivele lunare: aprilie 2012

Daruri de la Rune, Eseuri

Nu-știu-ce

Mă ascund în verdele naturii: să-l respir, să mă îmbete, să-l ascult, să mă ajustez la vibrația lui. Și deși mă inundă iubirea și-o simt în tot ce sunt, răsare o lacrimă de tristețe în colțul unui ochi, ca să-mi spună nu-știu-ce…

***

Familia mea frumoasă mă umple de bine, mă simt fericită, norocoasă și bogată avându-i pe cei ai mei. Înțeleg cât de mult ei îmi compun viața și sunt recunoscătoare pentru asta însăși vieții, lor, mie. Și totuși, abia percepută, rușinată, se distinge o senzație de încorsetare, de prins în cușcă, de aripi frânte, de chemare spre nu-știu-ce…

***

Mă simt confortabil și eu însămi în rolul de mamă. Sunt foarte mândră de copiii mei. Mă fascinează diferențele dintre ei, unicitatea lor. Accept că ei SUNT înainte să îi modelez eu și îi admir. Știu că fiecare dintre ei este mai mult decât mine. Dar uneori, un simplu gest care mie-mi pare inuman din partea oricăruia dintre ei, mă înfurie, mă face să disper, ca și cum am eșuat în rolul de părinte, ca și cum nu sunt șanse de recuperare și doare cumplit că am pierdut nu-știu-ce…

***

Profesional am ales două direcții, ambele umaniste: una foarte practică, stomatologia, alta foarte subiectivă, psihologia. Îmi hrănesc sufletul cu ele. În prima mă simt la mine acasă, un profesionist, în cealaltă încă mă formez și e fascinant. Ambele presupun cazuri noi și provocare. Și totuși, uneori căutarea pare obositoare, inutilă, fără sens. De parcă moartea poate veni într-o clipă și toată zbaterea a fost ridicolă și am alergat după nu-știu-ce de neatins…

***

Sunt o femeie împlinită. Mă simt în elementul meu când îmi exprim feminitatea prin hainele sau bijuteriile pe care le port, prin limbajul trupului care spune „mă bucur că vedeți femeia din mine”, prin iubirea pătimașă cu sufletul meu pereche. Această iubire mă uimește nesfârșit cu cât de mult îmi poate da, cu cât de mult pot primi, cu cât de mult pot oferi, cu cât de mult este primit. Împletirea trupurilor, a sentimentelor și a  gândurilor noastre realizează o comunicare perfectă, de nivel energetic. Uneori o testez cu emoții proaspete sau cu gânduri năstrușnice, abia încolțite în inima sau în mintea mea. Sunt emoții sau gânduri cu care nu am apucat să mă împrietenesc. Ca pe niște prunci care mă fac curioasă, nerăbdătoare să-i cunosc cine sunt, îi aduc între piepturile noastre, îi pun în lumina intersecției aurelor noastre, ca să văd dacă ceva ce mă sperie pe mine, poate contraria iubirea dintre noi, tulburând-o într-un fel. Și constat mereu, cu fericită surpriză, că ea e țesută cu mii de ițe, că structura ei are o claritate, o pace, o siguranță, o certitudine care va limpezi orice învolburare, care va desface orice încâlcire, care va risipi orice vârtej. Și deși nu-mi lipsește nimic, deși în această iubire mă simt cel mai mult vie și eu însămi, simt o dorință de Necunoscut, ca de Zburător. Îmi imaginez că este vorba de dorința mea veche și neîmplinită de a avea un prieten de suflet bărbat. Și sunt foarte frustrată de nu-știu-ce-ul pe care ar putea să mi-l aducă.

***

Alteori îl simt pe el, iubitul meu, desprins de mine, plecat să se caute pe sine, prin cotloanele lui, prin mulțime sau stând de vorbă cu Zburătorul lui despre nu-știu-ce…

***

Oricât de talentați sau de riguroși am fi, cu oricâtă sudoare, pasiune și iubire ne-am construi viața, ceva mereu lipsește. E un dor de nu-știu-ce… Poate de divinul de care ne-am desprins, poate de eternitatea pe care-am refuzat-o, poate de perfecțiunea de care am fugit ca să fim oameni cu limite și fără control, într-o experiență unică numită viață.

Poate că în asta stă frumusețea vieții. Poate nu-știu-ce-ul, adică lipsa înțelegerii depline, e chiar motorul, motivația care ne zgândăre să facem lucruri mărețe, să ne tot schimbăm, să creștem. Poate c-ar fi foarte plictisitor să FIM, să ȘTIM, să AVEM, să nu mai fie nimic de căutat. Poate că-i prea multă seriozitate în Perfecțiune și Veșnicie, iar Pământul e un loc de joacă în care să fim mici, caraghioși, naivi, creduli și presați de timp.

Sau poate că oricât ne-am strădui, n-o să ne pricepem niciodată prea tare la viață. Pentru că nu ne împăcăm cu faptul că niciodată nu vom avea nu-știu-ce… Pentru a fi aici cu adevărat, să trebuiască oare să renunți la nu-știu-ce?… Adică la a căuta ceea ce te neliniștește? Sau chiar nu-știu-ce-ul ne pune în mișcare? Ne e model sau piedică în a experimenta viața reală? Să uităm de unde venim ca să fim fericiți, ca cei săraci cu duhul? Sau să nu uităm, ca să ne autodepășim?

Cu cât creștem, cu atât ne vedem mai tare limitele. Viața, oricât ar fi de frumoasă, este o încorsetare. Și între lumesc și visul despre nu-știu-ce, nimic nu e de ales. Le avem la pachet. Doar ne place să credem că suntem atașați de unul dintre poli. De fapt oscilăm pe axa dintre ei, când mai sus, când mai jos, precum bobițele din Abac, alunecând…

Standard
Poezii

Umanistul

Mezinului meu

Ai venit să ne-nveți bunătatea,
Să ne spui că ne vezi în străfund:
Esența și calitatea,
Tot ceea ce suntem profund.

Vezi oamenii de după mască,
Simți spiritul dincolo de rol,
Îți place armonia să domnească
Și flori tu știi să pui în suflet gol.

Vorba ta bună pare îngerească,
Și-mbrățișarea ta-ncălzește-un uriaș,
Tu știi semințele din noi să faci să crească
Și ne înveți spre noi să facem pași.

Dacă-ncercăm să ferecăm emoții,
Tu le descui, le-ncurajezi să zboare,
Ne rogi să fim mai buni cu toții
Și orice mic conflict te doare.

Și ce model de introspecție poți fi
Când ne explici ce simți amănunțit,
Metafore brodezi, fiord descrii
Atât de natural și iscusit.

Toate acestea le faci printre șotii,
Iubești fete, joci fotbal, glumești,
Ne-ntrecut ești în tainele școlii
Și minte și mușchi vrei să crești.

Continui să fiu fascinată
De puiul ce luptă să crească,
În contrast cu lumina curată
Ce ESTE doar ca să IUBEASCĂ…

Standard
Poezii

Prințesa

„Am un vis frumos cu o fetiță,
Roz-bombon și păpuși să-i dăruiesc.
Bijuterii, dantele și rochiță,
Cochetării să poarte îmi doresc…”

Și am privit spre cer cu rugăminte,
Apoi l-am implorat pe-al meu iubit,
Cu ochi adânci și cu sărut fierbinte:
„Te iubesc! Vreau o fată!” i-am șoptit.

Cam așa suna a mea dorință
Într-un miez de vară aurie,
Iubeam cu patimă și cu cerință
La ceasul când a fost să fie…

Și am primit o mică cuconiță
Cu aer de prințesă din povești,
Știa ce vrea și ce nu vrea cu fiță,
Pretenție de case-mpărătești.

În plină iarnă ea voia rochiță,
„De ce n-am toc? De ce am unghii mici?”
O adorau băieții-n grădiniță
Și ea strâmba din nas că sunt prea pici.

Azi e prietenă cu o oglindă,
Își poartă părul lung, buclat, castan-roșcat
Și haine toată ziua schimbă,
Cu unghii lungi, machiaj de bal mascat…

Dar are și talente-aristocrate:
Pe clape de pian inima-ți frânge,
Pictează cu culori sofisticate
Și ca să scrie din adânc stiloul strânge.

Dacă prin casă-un lucru-am rătăcit,
Cu ochi de vultur ea îndată îl găsește,
Ca pe chichița ce-n problemă s-a-ncâlcit,
Ca pe umorul care din conflict bufnește.

Pare cea mai dezordonată fată,
Dar când face curat ea mă uimește,
Pare obraznică și răsfățată,
Dar când mă-mbrățisează mă topește.

Atâta frumusețe și atâta sensibilitate,
Deși îmi amintesc de tot ce mi-am dorit,
Așa de bine se-mpletesc cu creativitate,
Încât e incredibil, Doamne, ce-am primit…

Standard
Poezii

Copil cu har

Fiului meu cel Mare

Atunci când mă gândesc la tine
Iubire-nlăcrimată mă cuprinde,
Din miez până în țărmuri vine
Cu griji și cu speranțe să inunde.

De-ai ști cam cât de mândră m-ai făcut,
Să te cunosc, tu, spirit ne-mblânzit,
Un prinț năvalnic și de ne-ntrecut,
Ca din povești în a mea viață ai venit.

Te-am admirat și nu te-am înțeles,
Erai atât de diferit de mine,
Atât de prețios și de ales,
Că n-am știut să mă comport cu tine.

Dar am luptat nespus să mă pricep,
Am studiat și m-am bătut cu mine,
M-am tot schimbat ca să te înțeleg
Și ca să pot comunica, cu tine.

Deși părea că mă apropii,
Tu mai departe ai fugit mereu,
Ba prea serios, ba pus pe șotii,
Tu râzi de viața muritorilor precum un zeu.

Și deși știu că nu ți-am făcut față:
Nu te-am convins că-i strașnic pe Pământ,
Mă-ntreb în fiecare dimineață
De ce-ai venit, de ce eu mamă-ți sunt?

Sub pleoape grele când mă las să FIU,
Nu mă mai tem c-ai putea să te pierzi,
Că o să-ți placă viața toată ȘTIU,
Cu harul tău minuni c-o să creezi.

Standard
Eseuri

Tatăl și fiul

Băiatul înseamnă pentru tată un pas important spre perpetuarea numelui său. Însă dincolo de mândria că genele ce-i vor supraviețui vor avea aceeași semnătură, nașterea fiului este pentru tată reîntâlnirea cu copilul care a fost. Copilul acela pe care l-a mânat să crească și să se afirme, să nu se bâzâie și să fie bărbat, copilul pe care aproape-l uitase, iată, îl înduioșează nespus.

Tatăl și fiul, ca și mama și fata, se oglindesc unul în celălalt. Tatăl e mândru de calitățile fiului care îi amintesc de propria strălucire. Îl dor însă defectele pe care nu și le asumă, nereușitele care repetă propria poveste. Fiul îl privește pe tată ca pe un mascul feroce. Îl admiră și îl invidiază pentru că o are pe mama. Învață de la el comportamentul masculin. Tatăl pare perfecțiunea întruchipată și toate calitățile lui devin scopuri pentru fiu. Mult mai târziu, descoperind defectele tatălui, băiatul este foarte dezamăgit și va fugi de ele ca de blesteme.

Rivalitatea dintre tată și fiu în fața mamei este, mai mult decât a surprins Freud, bidirecțională. Și tatăl este gelos pe atenția și favorurile pe care mama i le acordă fiului. Mai târziu, tinerețea, succesele profesionale și bărbăția fiului îl vor face pe tată să se simtă invidios, depășit, chiar îmbătrânit, împingându-l uneori spre acte demostrative neadecvate. Iar defectele pe care tatăl le ținea sub perdea, fiul le proclamă cu premeditare atât de provocator încât tatăl o ia ca pe o ofensă personală.

Orgoliile dintre tată și fiu miros a luptă pentru afirmarea propriei masculinități. De aceea conflictele tată – fiu par mult mai dure decât cele mamă – fiică, deși ambele încep în adolescență, atunci când propria identitate cere sacrificiul desprinderii de model, uneori până la negarea lui.

Cum ar fi ca fiecare dintre protagoniști să-și asume ceea ce vede în ochii-oglinzi? Așa cum băiatul se inspiră din forța tatălui, tatăl să se reîncreadă în tăria propriei esențe, privindu-și fiul. Conștientizarea copilului interior să fie șansa redescoperirii resurselor proprii.

Cum ar fi ca nereușitele fiului să fie privite cu îngăduință, zâmbet și încredere susținută de un simplu „Sunt aici pentru tine.”? Sau, prin conștientizarea unui punct slab comun, să încerce să-l depășească împreună.

Cum ar fi ca defectele tatălui să primească în loc de dispreț sau groază, înțelegerea că și tata e un om, nu zeul ce părea. Unele părți din fiu, greu de recunoscut, ar face ce face tata, deși primesc propria dezaprobare. Cum ar fi ca în loc să fie negate și reprimate, să primească atenție și să fie cunoscute? Cum ar fi să fie văzute nevoile din spatele lor? Poate doar așa, prin autocunoaștere, comportamente indezirabile ar putea fi evitate, pentru că ele apar doar ca explozii a ceea ce a fost neînțeles, ascuns, neexprimat.

Comunicarea și exprimarea sentimentelor sunt, conform tradiției culturale, atribute ale feminității. Așa că cei doi bărbați par să aibă mici șanse să își negocieze relația. Numai că fiecare rămâne știrb fără celălalt.

Și cât echilibru, câtă masculinitate, câtă încredere în sine, câtă lumină emană un bărbat care poate spune „Te iubesc, tată!”, „Te iubesc, fiul meu!”…

Standard
Eseuri

Mama și/sau fata

Mama este prima ființă de care ne atașăm. Învățăm iubirea privind în ochii mamei și mult timp ea este centrul universului nostru.

Pentru o fată mama este primul model de femeie. Fascinația tocurilor, srălucirea bijuteriilor sunt legate de admirația pentru mama, prințesa de sub ochii noștri care deține aceste comori. Ne asumăm sexul feminin imitând-o pe mama.

Mama e prima confidentă cu drepturi depline. Și într-o zi fata înțelege că mama îl are pe tata și începe să se descopere pe ea. Devenind centrul atenției proprii, fata care râvnea să fie ca mama, realizează că n-ar vrea să copieze chiar tot. Împlinirea ca femeie, încrederea în propria feminitate, ajunge să însemne negarea modelului. Învățăcelul se desprinde de maestru și alege un alt drum.

Conflictul cu ființa cea mai dragă de pe pământ este tare dureros. Dar e uman și firesc, natural. Nu te poți afirma ca femeie decât renunțând la „prietenia” cu mama, care devine conștient constrângătoare. Fata alege libertatea și încalcă regulile. Iar mama își pierde aura de „cea mai…” în favoarea unui golan ce devine „cel mai…”.

Desprinderea fetei este percepută de mamă ca o pierdere, ca o trădare, ca o detronare. Lipsa controlului doare. Când fata fuge de sub aripa protectoare, frica de pericol, grija mamei, devine acută. Și când fata se descurcă doare, pentru că reprezintă confirmarea inutilității în funcția de îndrumător și a pierderii acestui statut.

Maturizarea fetei, afirmarea identității sale înseamnă exprimarea diferențelor dintre ea și mamă. Dar ceea ce o rănește pe mamă este tocmai asemănarea. Repetarea poveștii doare. Pentru că ea își retrăiește greșelile. Ceea ce altădată merita riscul, pare catastrofal pentru propriul pui.

Părți din sinele mamei negate sunt exprimate în personalitatea fetei. Umbra mamei devine un mod de viață pentru fată, adică lumină. „Mă doare la fata mea ceea ce nu accept că sunt. Ea defilează cu defectele mele”.

Și fata se sperie la gândul că va ajunge „ca mama”. Exemplul a devenit contraexemplu. „Mă lupt cu genele mele ca să fiu altcineva și nu prea-mi iese. Vorbește prin buzele mele mama. Și eu vreau un alt fel de viață.”

Cea mai strânsă legătură devine cel mai aprig conflict. Dar dincolo de zbaterea din suflet totul are un sens evolutiv. „Fata mea mă obligă să mă cunosc pe de-a-ntregul.” „Exemplul mamei mele mă provoacă să fiu mai bună”. E un prilej de creștere pentru amândouă. Și dacă orgoliile personale nu devin blocante, iubirea va aduce înțelegere și armonie. „Semănăm și ne deosebim…” și când asta mă înfurie, ceva din mine are să-mi spună ceva. E o resursă care strigă ca să se exprime, e o nevoie să mă dezvolt. Conștient.

Ce noroc să poți spune „Te iubesc, mamă!”, „Te iubesc, fata mea!”.

Standard
Eseuri

Oul, miracolul vieții

Ciocnim ouă.

Ne întoarcem acasă la părinți și frați și-ncercăm să reluăm firul comunicării de acolo de unde l-am lăsat ultima oară. Nu mai suntem cei de odinioară, ne-am schimbat, dar privim cu duioșie și cu îngăduință spre vremurile apuse. Nu ne mai cunoaștem cu adevărat, e greu să ne înțelegem unii pe alții și este complicat să explicăm ființa care am devenit. Dar pentru că vrem să ne simțim aproape… ciocnim ouă.

Ne întâlnim cu prieteni, vrem să le arătăm cine suntem, vrem să-i vedem până-n suflet și bucuroși de încercare și de emoția  de a fi împreună… ciocnim ouă.

Ne privim copiii în ochi. Ne străduim să transmitem experiențe de viață. Negociem între nevoia lor de libertate și nevoia noastră de control, căreia îi spunem uneori responsabilitate, alteori moralitate. Pendulând între apartenență afectivă și conflict între generații… cicnim ouă.

Ne privim pe noi înșine: ne ascultăm sufletul din adânc, ne observăm comportamentul în relația cu ceilalți. Tatonând drumul dintre interiorul și exteriorul nostru… ciocnim ouă.

Cochetăm cu ideea de creație. Încercăm să înțelegem divinitatea filozofând. Procreăm. Uneori ne scufundăm până-n esența proprie și asta ne inspiră în actul creator. Și ca să repetăm simbolic minunea creației… ciocnim ouă.

În toate aceste ipostaze oul este simbolul ființei, al naturii pure. În spatele unui gest arhaic stau iubirea însăși și miracolul vieții pe care le gustăm atunci când… ciocnim ouă.

Standard
Daruri de la Rune, Eseuri

Lumină în suflet – remember Sibiel

Lumină în suflet! O simt, o respir, o ascult, o doresc pentru cei dragi și o urez. Mă împacă, mă liniștește, mă umple și mă bucură.

Lumină în suflet! A trecut aproape un an de când am trăit-o conștient prima oară. Într-un context de poveste, într-un moment de refugiu din viață și griji, într-un loc recunoscut ca gură de rai, Sibiel, sub aripa energetică a unui maestru spiritual, Rune Heivang, împreună cu alți oameni care și-au dat voie să se deschidă, voi, și printre coechipieri ai maestrului, modele pentru noi novicii.

A fost ca un vis frumos, aproape incredibil în care cu toții am renăscut. Suflete de adolescenți, demult pierdute, au început să pulseze în fiecare celulă a corpurilor noastre, amintindu-ne de noi înșine. Am intrat ca prin minune în fluxul vieții, al adevărului propriu, al naturii pure. Și în spațiul acela sacru totul a fost posibil. Doar că, întorși acasă, reflexe vechi, credințe și obiceiuri cu care eram identificați și-au cerut dreptul să-și continue existența. Și mintea a început să judece și să pună în sertărașe această experiență stranie, total atipică, fiind ghidată și de părerile neavizate le necunoscătorilor.

Concluzia la care toți ceilalți doreau să ajungem suna cam așa: Era primăvară, a fost ca o fugă de realitate, de fapt v-ați cam îndrăgostit. Mi se pare trist că unii dintre noi chiar au crezut asta. Au luminat o clipă surprinși plăcut, n-au putut să creadă că starea asta de atât de bine este doar despre acasă, apoi s-au speriat de consecințele pe care tot mintea le flutura prin fața ochilor ca pe pericole, un timp și-au creat scuturi protectoare și în cele din urmă au fugit… de această experiență, de ei înșiși, de lumină.

Fenomenul Rune (deși vorbește de adevăruri universale la care poți ajunge și prin alte căi spirituale, are darul de a te duce în lumină într-un timp foarte scurt, frumos simplu ca-ntr-un joc) ne-a contaminat evident atunci pe toți. Nimeni nu i-a rezistat. Toți am primit lumina în suflet. Ne-am văzut înăuntru și în afară atît de intim și de clar încât nu ne mai putem uita. Ne-am citit unul pe altul așa cum suntem  cu adevărat, așa cum noi nu aveam curajul să credem că suntem. Întorși de la Sibiel, un timp am avut nevoie să ne revedem ca să ne confruntăm cu propria frumusețe în ochii-oglinzi ai celorlalți ca noi.

Apoi mulți s-au stins… dar au continuat să privească în urmă ca spre o luminiță pe al cărei adevăr l-au probat, dar n-au rămas decât cu o amintire dragă. Și eu, Laura, pătimașa, visătoarea, cu nevoia mea de a-i vedea pe ceilalți în lumină, cu dorința mea arzătoare să nu vă pierdeți, strig: Sunteți frumoși! V-am văzut! Eu cred în voi!

Afară plouă. Curg pe străzi și mi-e tare dor de voi. Sunteți lumină în suflet! Vă iubesc! Hristos a înviat!

Standard
Daruri de la Rune, Poezii

Posesiuni

Venim pe lumea asta goi
Și ei ne dau un nume
Ce credem că e despre noi,
Ne place să răsune.
Apoi de mamă ne legăm,
Devenim cine suntem:
Ne trebuie să ființăm
Un om să ne asculte.

Și peste tată, surori, frați,
Mătuși, unchi și bunici,
Prietenii sunt preferați,
Ne trebuie iubiți…
E ca și cum știm că putem
Să oferim iubire
Și dor nespus să o avem
Provoacă devenire.

Și cunoștințe-acumulăm
Ațâțați de căutare,
Apoi ne identificăm
Cu profesia Cutare.
Și când, iată, ai un fiu,
Întrebi cu uimire:
„Oare cum puteam să fiu
Când nu erai, copile?”

Case, conturi și mașini,
Standarde de viață
Numele par că-ți susțin…
Ești doar o paiață!
Doamne, câte-ai adunat!
Și cât ești de mare!
Nu-i așa că-i fascinant
Că poți sta-n picioare?

Dar, vai, astăzi ți-a plecat
O ființă dragă…
Și-acum cine ești de fapt?
Pari așa beteag / –ă…
Și aici ce-ai mai pățit?
Iată, te-au furat hoții,
Dar pare mult mai cumplit
Că n-ai actele, nu zloții…

Și copilul s-a desprins:
Poate singur să trăiască.
Ce din tine a pretins
Că tu-l faci să viețuiască?
Și perechea ta se pare
Că se tot desprinde…
Ce rămâi și unde doare?
Ce se tot prelinge?

Fiindcă nu te-a-mbrățișat
În suflet, iată, degeri.
Cu totul te-ai fi disipat
Sub pielea sa de înger.
Cine ești tu fără el?
Dar el fără tine?
Dependența e de fel
Tocmai fuziune.

Vechi prieteni te-au rănit,
Ți-ai știrbit venitul.
Cine-ai fost, ce-ai devenit?
Unde ți-e ursitul?
Și cât trebuie să pierzi
Să te vezi pe tine?
Amintiri cât mai dezmierzi?
Când vei FI în fine?

Palmele dacă-ți aduni
Să privești de-aproape,
O să-ți spună-așa minuni,
Dincolo de șoapte
Și vei plânge săptămâni
Și-o să-ți fie bine,
Dup-atâtea căutări
Te găsești pe tine!

Standard
Poezii

File din povestea vieții

Esență verde-crud de primăvară,
Aburi de curcubeu ca o părere,
Zâmbet pe sub mustață într-o doară,
Suflet de om gelos stors de durere.

Roz-bombon explodat în cireș,
Vultur umbrind piscuri cu întinsă aripă,
Inocență de copil crezând fără greș,
Frică de viață pe chip împietrită.

Soare scăldat pe jumătate în mare,
Alb pufos de zăpadă curată,
Prima iubire de-o imensă candoare,
Lacrimă erozivă de mamă uitată.

Buze moi de bărbat pe gât arcuit de femeie,
Sete pe drum de munte stinsă de izvor rece,
Întoarcere acasă cu sunet de răsucită cheie,
Iubire nesfârșită și care totuși trece.

Nostalgie de toamnă galben-arămie,
Pumn de bebe strângând deget de mamă,
Strigăt de pescăruș peste insulă pustie,
Iluzie tentantă ce crâncen se destramă.

Magnolie, vampă cu aer regal,
Ochi de-ndrăgostiți pe care nu-i poți desparte,
Șerbet de lămâie-n sezon estival,
Iubire fără margini în ceasul de moarte.

Standard