… se joacă cu noi!

Dimineață cu lumină senină, bleu, de martie și poftă nebună de trupuri împletite. Se iubesc furat, pe timp expirat, cât să nu le-ajungă. El pleacă cu-o părere de „nu-mi rămâi”. Ea alungă gândul răutăcios, ca o frică de moarte, de „ultima dată”. Amândoi se aruncă în treburile zilei.

Și după un timp de performanță discutabilă, El sună: „Nu ți-e dor de mare?”. Ea amuțește de surpriză, abia îngână un firav „ba da…”. Și după ce El închide, este inundată de fluturi roz care explodează în zâmbet rebel.

Răzbesc cu greu prin aglomerația orașului. Neașteptat, mașina se izbește puternic într-o zonă denivelată de asfalt rașchetat. Ea se întreabă dac-o fi un semn rău. El se întreabă dacă a rezistat roata.

Drumul eliberat urcă spre cer, tăind ogoare verzi ce par tunse școlărește sau brazde cafenii proaspăt răsturnate. Tractoare roșii, verzi și albastre sunt înfipte în mijlocul planșei, între glie și cer, rememorând sentimentul patriotic de la lecția de pictură a clasei a III-a. Lumină ca-n palmă, năucitoare, cu irizații de vară. Ape sclipind argintiu ireal. Păsări ce dau binețe începutului de poveste.

În timp ce El conduce, se țin de mână, freamătă de energia momentului, de nerăbdarea reîntâlnirii cu marea. „Unde mergem?” întreabă el repetat. Ce fel de libertate, ce fel de iubire vor găsi la capătul drumului? Ea mai primește un gând-bobârnac: „oare la întoarcere vom fi primit ce așteptăm acum?”. Își face curaj să întrebe: „Găsim un loc să ne iubim?”… „Poate… Îmi place inelul tău cu scoică.”

Când se minunau de cât de repede au parcurs cei 200 de Km, se rătăcesc un pic pe final de drum: alt semn? În sfârșit ajung la marea cea mare, verde-smarald înspumat. Un loc nou, necunoscut, ca de vis. Două maluri se întâlneau față în față și între ele o limbă de nisip crea iluzia unui paradis strâmt între două universuri de apă. Pe una din „mări”, două lebede, el și ea, vedete desigur. Lebădoiul a ieșit din apă și s-a apropiat de ei. „Mă vezi?, sunt real!” a înțeles Ea. „N-ai ceva de mâncare?” a înțeles El. Lebădița, discretă, a rămas pe apă unduindu-se cochet cu valul care o fura ușor. Atunci lebădoiul o chema din fâlfâit de aripi deschise înalt și ea se întorcea ca din întâmplare. Deși se grăbiseră să nu piardă momentul și îl imortalizaseră în fotografii, lebedele nu dădeau semne să plece. Ele erau acasă, ei erau în trecere… nu era nimic de pierdut.

Cu toată lumina, cu tot seninul, întâlnirea dintre ape crea curent, așa că și-au pus toate hainele, căciuli și șaluri lungi înainte să se aventureze pe digul ud. Așteptau cuminți să tacă marea ca să poată înainta neudați pe anumite porțiuni. Și au ajuns la capăt. Aici se întâlneau spectaculos valurile de pe cele două părți ale digului, în stropi groși ca de frișcă împrăștiată. Și El a vrut să-i facă Ei fotografii înspumate. Doar că momentul așteptat cu aparatul la ochi, nu venea. Marea cânta altceva, mai suav, mai cu limba pe moațe. Abia după ce au făcut câțiva pași întorși cu spatele, a venit un val: „pot, dar nu când vreți voi!”. Nu-i nimic! Caută alt loc. Ea se apropie periculos de mult de margine, își pregătește o poziție cu mâinile depărtate privind spre cer, El apropie de ochi aparatul și… nimic! Minutele trec și marea a amuțit. Atunci El filmează așteptarea Ei, amuzamentul, nerăbdarea, vântul din părul descoperit doar pentru un pic…

O iau înapoi, înghețați. O stâncă verticală, cu o treaptă îngustă pe mijloc pare încălzită de soare, așa că îi invită să o probeze, cățărați pe ea ca-ntr-un tablou. Se întorc pe nisip și o barcă bleu însorită pare un adăpost tentant. Se întind pe lemnul cald înghesuiți în barca înclinată și stau ca puii în găoace minunându-se ca de prima întâlnire cu soarele. E incredibil de bine. Nu e nimic de spus. Îmbrățișarea lipită n-ar vrea să modifice nimic. Secundele scriu veșnicii. Într-un târziu, El o întreabă „Vrei să folosim izoprenul?”, deși lemnul cald era mult mai conținător. Ea spune un „nu” somnoros. El dă drumul sulului de izopren din mâna care atârnă afară din barcă.

Peste un timp, El, ridicat, scrutează în larg una dintre mări. La capătul unui dig lateral din scoici și bolovani, oprit in ultimele stânci, un punct bleu, izoprenul purtat de vânt și de apă. Pare provocator pentru ei să se lupte parcă cu destinul, până la el. Ajung cu greu. Sulul este pitit ca într-o peșteră. Imploră marea să-l împingă cu valul până la buza peșterii, de unde El, să-l prindă cu un băț… Greu, dar reușește. Ea îl ovaționează, călare pe o stâncă și vrea o poză cu recompensa. El face poza și, cum totul se petrece pe o margine abruptă, la limita cu apa, o mișcare nevinovată face ca ceva strălucitor să alunece din buzunarul din care tocmai scosese aparatul, se lovește de stânca de mai jos și plescăie apa. „Cheia mașinii” spune Ea liniștit. El verifică buzunarele, fără rezultat. Și pentru că apa nu pare mai adâncă decât o lungime de braț în imediata vecinătate a stâncii, scoate căciula, fularul, geaca de vânt și ursonul și cu mâneca suflecată la cămașă până la umăr, în genunchi, aplecat rostogol peste stânca udă, pipăie marea, o gâdilă sub braț să se-ndure… Nu se îndură. Ea privește cu veselie tâmpă, cât de frumos e El luptându-se cu imposibilul, cât de neîngrijorată este Ea de situație, cât de frig îi e Ei înfofolită, cât de ud și de vânăt e El… Și spune o rugăciune-mulțumire, deși nu știe sigur pentru ce… pentru găsirea cheii, pentru minunea clipei…

„Gata, iubitule! S-a pierdut!”. Și El se ridică, își scoate cămașa udă. Ei îi pare incredibil de sexy cu pieptul gol în vântul rece și ud. Îi indeasă căciula, îi pune fularul în timp ce El se îmbracă cu restul. Pantalonii îi rămân uzi până la genunchi, ca și bocancii. Râd ca-ntr-o descătușare, în fața surprizei, nu a pierderii. Se intorc printre scoici și bolovani până la nisip, până la mașină. Și, altă surpriză, o găsesc deschisă, caldă în soare, un acasă neașteptat. În ea regăsesc sandwich-urile de la care își luaseră deja adio. Mănâncă tacticos, ca omul care apreciază lucrul rar. Ea scoate și borcanul cu ciocolată, incredibil…

Se pun pe dat telefoane: prieteni, rude, reprezentanțe auto, servicii de tractare. În fața lor, cele două lebede își continuă spectacolul. Și în sfârșit optează pentru o soluție. Va veni un trailer din cel mai apropiat oraș și vor lasa mașina acolo vreo săptămână, până vin cheile comandate peste mări și țări.  Așteptându-l, se face dintr-o dată întuneric: nor negru uriaș, furtună de nisip și stropi de apă. Imaginea e ca de sfârșit de lume, dar nu pare să-i mai sperie ceva. Mai degrabă se amuză. Ultimele poze sunt cu ea dansând în decorul lugubru.

Vine un băiat săritor, familiar, le face o demonstrație de tehnologie… cât de ușor se urcă o mașină pe trailer. Înainte să urce în cabina șoferului, Ea vrea să-și ia geanta și, ca din întâmplare, ia și telefonul și laptopul lui. Ajung la destinație și constată că între timp mașina s-a închis automat…

Tot ca din întâmplare, un prieten drag, cu care nu s-au mai văzut de mult, pleacă în aceeași seara din acest oraș spre orașul lor. Așa că El are timp să o invite la restaurant până la ora de întâlnire. Îi trimit un mesaj prietenului cu locația restaurantului. În următoarele secunde telefonului îi moare bateria și doar în agenda lui era numărul amicului. Prietenului i se face rău când să plece spre ei, mai că ar vrea să renunțe. Vine totuși la întâlnire, cu o mașină aproape identică cu a lor, pe care va trebui să o conducă El. Discuțiile de pe drum par ireale, secundele curg grele, cu valoare, ca într-un spațiu din afara timpului. Ea descoperă că piatra din scoica verde-albastră din inelul ei lipsește.

Înapoi acasă: după multe pierderi, cumva mai bogați. Revine întrebarea: „Vom fi primit ce am așteptat?”… „Ne-a costat mult ieșirea asta, iubitule!”. „A meritat fiecare bănuț. Am făcut dragoste tot timpul, iubito.”

Inocentzia–sfârșit

Sunt iar singură la malul mării. Muzica valurilor îmi spală de obicei toate gândurile. Rămân doar eu, cea fără vârstă, cea fără istorie, cea fără așteptări. Aici mă bucur de cerul fără sfârșit, de apa de până dincolo de zări, de strigătul pescărușilor, de scoici, de nisip și de pacea ce mă cuprinde.

Frumusețea și cântecul mării au darul de a mă umple de vrajă, golindu-mă de tot ce păream că sunt. E ca și cum imaginile și sunetele ce se repetă obsedant mătură toate asperitățile din sufletul meu până la liniște interioară. Iar ceea ce rămâne este esență pură. Este străfund clar. Este armonie divină. Pentru că din această liniște proprie urcă să se exprime mlădițe de creativitate, idei noi mustind a poftă de viață, recunoștință și bucurie pentru fiecare aspect al vieții. Ajung să știu că sunt în siguranță, pentru că știu cine sunt cu adevărat. Îmi simt miezul de lumină și iubire. Îmi simt pacea ca pe un nimic din care se poate naște orice.

De data asta am venit aici ca să aflu ce alegere am de făcut pentru viața mea. E locul în care mi-e cel mai ușor să stau de vorbă cu mine insămi, adică cu Dumnezeu. De fapt eu tac într-un mod profund, până ce toate celulele mele amuțite sunt gata să asculte prin fiecare por al membranei proprii ceea ce universul deja știe. Și eu doar primesc și accept ce va să fie. Cu gratitudine.

Să rămân lângă iubitul meu sau să fug în lumea largă?

Tac. Nu aud nici un raspuns încă. Privesc și ascult valurile ca pe un veșnic refren. Singurul lucru pe care îl știu e că nu știu ce să fac. „Să rămân” miroase a capitulare și a uitare de sine. „Să fug” e despre iubire smulsă din suflet. Nicicum nu mi-e bine. Ce e el e aici. Ce sunt eu pare în altă parte. Credințele noastre despre viață sunt diferite și asta ne face incompatibili. Dar îl iubesc dincolo de ce face. Și mă simt foarte iubită. De ce nu-i suficientă iubirea? Cum de nu le rezolvă ea pe toate? Poate pentru că n-am răbdare și vreau acum iubirea lui toată pentru mine? Și dacă m-aș abandona vieții, n-ar fi ca și cum aș renunța la implicare, la a face alegeri, la a fi prezentă activ? Cum să găsesc echilibrul dintre ele?

Oare pe termen lung, schimbând perspectiva, pare altfel?

Dacă aș rămâne, poate aș învăța o altfel de iubire: una necondiționată în care celălalt e liber să facă orice, chiar și să nu mă iubească. Dacă aș fugi, poate aș învăța o complet altă iubire, ieșind din paradigma ursitului unic. Și care dintre ele este despre lecția învățată și despre creștere? Care dintre ele e despre blocaj și lecție repetată? Se spune că cea mai grea cale e cea adevărată. Dar nici una nu-mi pare ușoară. Care-mi hrănește Eul și care e despre Sine? Dacă rămân, am sentimentul că păstrez iubirea pe care nu vreau s-o pierd. Deși am avut-o oare vreodată altfel decât acum? Am avut vreodată totul sau doar mintea mea a fost într-o fericită iluzie? Dacă fug, distrug partea aceea de Eu care s-a identificat cu iubirea aceasta, dar plec cu Eul acela mândru care își apără credințele despre cum trebuie să fie o iubire adevărată și care acum se simte cocoșat.

Dacă rămân, Sinele meu va fi mai aproape de iubirea pură, acceptând totul, chiar și pericolul. A-mi privi în ochi rivalele și copiii lor ar fi o lecție foarte dură. Ce anume despre mine m-ar învăța asta? Că suntem toate la fel? Că e o iluzie c-aș fi mai prințesă și că de fapt era doar un Eu mai inflamat? Și asta m-ar ajuta să fiu mai deschisă, mai tolerantă, mai capabilă de compasiune, mai iubitoare a tot. Deși se rupe ceva în mine când fac acest exercițiu imaginar. O ciuntesc pe cea mai specială prințesă ca s-o fac egală cu toate soțiile. Cuvintele acestea se lovesc de toți pereții prin capul meu… „eu, ca toate soțiile” sună foarte greu de dus. Și asta ar putea face loc și unei alte prințese, mai nouă, mai proaspătă, mai specială. Dintr-un anume unghi asta ar părea vis spulberat, resemnare și viață de cacao. Dar asta ar fi renunțarea la marea iubire. Nu asta era de învățat. Asta eram deja prin pattern-uri moștenite. Lecția adevărată este despre a fi fericit oricum. Și pare imposibilă, încă. Pentru că sunt prinsă în capcana durerii.

Dacă plec, nu învăț nici o lecție, decât poate aceea de a-ncerca să-mi scap pielea. Aș fi mai fericită altundeva? Aș putea fugi de mine și de durerea mea? Sau de iubirea pentru Ador?  Am vreo garanție că dacă aș găsi un alt suflet pereche, nu s-ar repeta povestea printr-o ediție revizuită și adăugită? Dac-aș ajunge în același punct, cu alte răni suplimentare, ar fi mai grav decât acum? Cred că ar fi ca și cum m-aș afla pentru a doua oară în situație de corigență. E greu să mai ieși din ceva care se învârte în cerc. Și e greu să mai renunți la a te lupta cu viața, pentru că doar așa știi s-o trăiești.

Și cum ar fi să nu lupt? Cum o fi acceptarea, fără resemnare? Să mă las dusă de vânt, purtată de mare, iubită de cer. Să mă văd, să mă bucur de mine, oriunde mă duce viața. Și din iubirea pentru ce sunt să revărs iubire pentru ceilalți toți. Să nu mă sprijin pe alții ca să fiu cineva. Ci să fiu ceva ca să pot recunoaște iubirea din afara mea, după ce am văzut-o în mine. Să nu mă caut în afară până nu m-am găsit înăuntru. Să nu pretind că iubesc, până nu mă iubesc: căci dintr-un puț gol nu pot da să bea nimănui.

Cine sunt eu? este o întrebare mult mai potrivită. Și nu trebuie să plec nicăieri ca să aflu răspunsul la ea. Trebuie doar să mă așez în mine. Acolo unde nu pot fi decât frumusețe și divin. Acolo unde sunt lumină și pace. Și după ce mă voi fi îmbătat din sursa proprie, voi avea foarte multe lucruri de făcut. Celor mai năstrușnice idei pe care le-am avut vreodată, aici, lângă iubitul meu le pot da viață. Iubirea lui poate fi contextul în care să înfloresc. Să scriu, să predau din ceea ce învăț, să am copii… Nici nu-mi ajunge o singură cameră goală a turnului meu, pentru cât am de umplut. Să las iubirea să treacă prin mine mai departe spre ceilalți. Să nu vreau s-o țin eu pe toată. Să o împărtășesc. Să o las să curgă. Să-i dau din mine. Și să mă bucur atunci când dăruind, simt că primesc. Iar dacă iubirea prințului meu pentru mine într-o zi nu va mai fi, voi rămâne cu iubirea mea pentru el și pentru toate cele în care mă oglindesc. Asta pare deajuns… față de atunci când Îl făceam responsabil pentru iubirea pe care i-o dăruiam.

Și până una alta chiar sunt prințesa preferată și gust asta în fiecare clipă.

Am treabă. Îmi place. Rămân.

Inocentzia (III)

Voci cristaline, râsete și chirăieli, copii alergând, copii urcați prin pomi, copii vorbind limbi diferite, copii din neamuri diferite…  Iubitul meu are probabil o pasiune pentru copii, mi-am zis. Poate are aici o școala specială și renumită, așa că vin copii de departe. Totuși au vârste diferite, unii sunt foarte mici, ținuți în coșulețe la umbră de câte o slujnică…

Tocmai atunci am descoperit că o fată de vârsta mea stătea în genunchi lângă intrarea în cameră. Fără să ridice ochii am auzit-o murmurând foarte corect în limba mea… „Sunt la ordinele voastre, frumoasă prințesă! Mă numesc Iriza. Vă pot aduce micul dejun sau vă pot pregăti o baie parfumată.”

Era scundă, dar bine legată, avea părul împletit mărunt și pielea ca ciocolata. „Arată-mi ochii, Iriza. Mie-mi place să cunosc oamenii cu ochii.” Genele dese ascundeau niște ochi verzi, care mi-au zâmbit nebunatic din prima. „Vei fi prietena mea, Iriza. Pot să mănânc în timp ce mă scald?” „Desigur, prințesă.”

Și-a dispărut. S-a întors cu un halat de pluș și m-a condus câteva trepte mai jos la prima ușă încastrată în peretele scărilor. Era brodată cu fir de mătase albastră și în spatele ei era baia din mozaic albastru-turcoaz. Pereții erau împodobiți cu scoici superbe frumos irizate. Dar cel mai curios era că forma acestei camere de baie era ca interiorul unui colac și așa erau toate camerele din spatele ușițelor misterioase, din moment ce scările-n spirală treceau prin mijlocul turnului. Și bazinul de scăldat urmărea această formă pe marginea externă a camerei. Urma să înot amintindu-mi de marea mea. Pe margininea internă  a bazinului erau trepte cu forme rotunde pe care te puteai așeza în poziții relaxante. Și chiar mirosea a mare sărată. A durat mult baia mea: întâi am înotat, apoi Iriza mi-a făcut un masaj pe cinste și am încheiat cu micul dejun tot în apă, relaxată pe treptele rotunjite. Sauna, dușul scoțian și alte facilități le-am lăsat netestate deocamdată.

Apoi, în halatul de pluș am mai coborât câteva trepte până la ușa brodată cu mărgeluțe viu colorate. În spatele ei era dressing-ul. Rochii de zi cu zi, rochii de duminică, rochii de bal. Opincuțe și pantofi din toate nuanțele. Bijuterii simple și pretențioase. Toate mi se potriveau perfect și mă puteam admira în patru oglinzi în același timp. Așa că, pentru prima dată m-am îmbrăcat colorat, foarte colorat. Și asta pentru că în inima mea era un curcubeu.

Am coborât curioasă spre următoarea ușă, care avea pictat pe ea un soare strălucitor. Era biblioteca. Toate cărțile aveau coperți aurii, iar titlurile erau scrise pe cotor în filigram roșu. Pe colile albe lucioase, literele erau tot aurii, iar imaginile păreau pictate de un mare artist. Majoritatea erau cărți în limba tării mele și m-am bucurat să găsesc volume dragi. Dar impresionant a fost că erau multe care mă chemau să le descifrez, unele în limbi necunoscute. Le simțeam viața și valoarea ca pe o energie vibrantă, aveau miresme diferite, simpla răsfoire îmi creea senzații puternice și sentimente ciudate, de parcă printr-o vrajă intram în atmosfera specifică acelei scrieri. A trebuit să mă scutur puțin ca să mă pot desprinde. M-am bucurat să observ măsuța de studiu, fotoliul confortabil, caiete, creioane… pot să învăț, pot să scriu, pot să continui să fiu eu. Un serviciu de ceai din porțelan chinezesc pe o tavă de argint mă duse cu gândul la posibilitatea de a fi gazdă pentru un vizitator. Oare o să-mi fac prieteni?… Ce mai urmează?

Ușa cu lună argintie închidea sala de muzică, dans și sport: jumătate cu instrumente muzicale de tot felul, jumătate cu oglinzi, saltele, materiale sportive. Gândul că prințul încerca să-mi păstreze condiția fizică și psihică mă amuza. Am coborât nerăbdătoare mai departe.

Urma o ușă albă în spatele căreia era o cameră complet goală, de parcă aici se terminase inspirația. Chicotind, Iriza îmi spuse secretul acesteia: „Asta e camera visului vostru, prințesă! O veți folosi așa cum veți dori. Trebuie doar să spuneți ce vreți.”

La parter era o ușă cu inimă roșie. N-o să credeți, aici era bucătăria. Se presupunea deci c-o să simt nevoia să mă implic în pregătirea bucatelor. Adevărul este că îmi place să gătesc și în afară de ustensile de tot felul, mă așteptau cărți de bucate ilustrate. „Totuși, care-i treaba cu inima?” întreb. Rușinată de neștiința mea, Iriza îmi spuse șoptit… „Dacă nu pui iubire-n bucate, mai bine nu le faci!” Am înghițit gălușca și am învățat lecția.

„Și acum?”  „Vă așteaptă în fața turnului câte trei eunuci pentru fiecare din cele zece posturi ce trebuie ocupate: bucătar, om de încredere și sfătuitor, profesor de sport și dans, filozof și învățător, profesor de muzică, maseur, croitor și pantofar, cosmetician, coafor și cameristă. Veți face selecția.”  Și, încercând un ton neutru, adăugă: „Iar dacă eu nu vă plac, vor fi aduse și trei fete pentru postul de cameristă.” „Îmi placi tare mult” am răspuns pășind în lumina soarelui. 27 de eunuci așteptau cu capul plecat. Am închis ochii și am cerut inspirația nașei mele: cine m-ar putea iubi necondiționat ca să mă poată servi cu inima deschisă? M-am simțit cuprinsă de o amorțeală calmă – dulce și când am deschis ochii am știut să aleg citind ochii, pe cei nouă norocoși (și cu Iriza, zece). Mi s-a spus că oricând voi avea nevoie de un om sau post nou, va trebui să renunț la unul vechi (economie de cadre!).

Abia când am terminat am realizat că nu mai era nici un copil în preajmă. Oi fi visat? „Acum vă așteaptă prințul!”

Va urma.

Inocentzia (II)

Castelul prințului meu părea construit special pentru mine, pentru că l-am îndrăgit și m-am simțit ajunsă acasă cu adevărat. De parcă reprezenta prototipul meu de palat dintotdeauna și eu îl sfătuisem pe arhitect. Așa îmi imaginam eu grădina raiului, cu miresme de flori amețitoare, cu fructe care atârnă spre pământ, cu arbori cărora le auzi seva și cu care simți nevoia să vorbești, cu iarbă grasă care-ți mângâie talpa, cu ochiuri de apă – oglinzi. Și în mijloc, ca o dantelă de spumă albă, ca o broderie din perle și sidef, noua mea casă.

„La această oră a dimineții castelul meu pare încă adormit și fără viață. Așa că înainte să intrăm, iubito, vreau să-ți prezint roibii mei.”  Caii pur-sânge își scuturau boturile hornăind salutul pentru stăpânul și prietenul lor sau tropăiau ușor picioarele din față de bucuria întrevederii. „Pentru fiecare aș putea să-ți spun o poveste, dar ai tot timpul din lume să le afli pe toate. N-am să-ți spun decât una singură. Zendor a fost cel mai tânăr și mai sălbatic cal care mi-a fost adus pentru premiul bun pe care l-am oferit. Mi l-a adus o șatră de țigani. E încă mânz și nu a mai fost călărit. Era sortit dar de nuntă pentru fata burlibașei. Dar cu o noapte înainte fata a fugit în lume cu un băiat din alt neam și acum era renegată. Zendor va fi numai al tău.” Nu-mi venea să cred și aveam ochii plini de lacrimi de surpriză, așa m-a cunoscut Zendor cel doar al meu. A fost atât de receptiv la bucuria mea, încât m-am apucat să-i povestesc despre mine, despre drum… și ochii lui mari păreau că văd aievea toate amănuntele. Dar prințul meu m-a oprit și m-a condus spre cel mai înalt turn al castelului: evident, îl ochisem din prima, acolo îmi doream să ajung.

„Prințesa mea nu poate fi urcata în turn decât în brațe” spuse prințul și până să mă dezmeticesc, m-a luat pe sus… 100 de trepte în spirală le-am străbătut admirând bolta de cer înstelat a peretelui de piatră. Pe lateral erau încastrate ușițe împodobite diferit și eram tare curioasă să știu ce-i în spatele fiecăreia. Dar prințul era nerăbdător să ajungem sus. Într-adevăr camera cea mai înaltă din tot ținutul îti tăia respirația. Fildeș și mahon împletite în spirale amețitoare realizau mobilierul sumar… un pat uriaș pe mijloc, o oglindă încadrată de zeci de sertărașe cu un taburet din catifea albă, o măsuță pentru o persoană cu un singur scaun (o mixtură între un jilț și un fotoliu)  . Cearceafurile curgeau alb până pe podeaua acoperită complet din blană de urs polar. Din tavan țâșneau alte valuri albe de voal sidefat care înconjurau patul, fluturând printre stâlpii împletiți alb-negru din cele patru colțuri. Peretele lateral era circular și doar din sticlă așa că panorama era perfectă. Vedeai tot ce se întâmplă în curtea castelului și cât răzbeau ochii din împrejurimi. Balconul, din fildeș, înconjura camera rotund. Nu m-am putut abține și am strigat în toate cele patru zări :„Te iubesc, prințul meu!” ca și cum aș fi vrut să ningă cu iubirea mea peste toată împărăția.

Și când am revenit de unde-am plecat, închizând cercul, prințul meu, cu ochii mari m-a prins în brațe și mi-a șoptit la ureche, cu nasul cufundat în părul meu „Tu ai vrut-o!” În secunda următoare eram între valuri, peste valuri albe. Și pentru mine era atâta prezență în fiecare gest, în fiecare atingere, în fiecare șoaptă, în fiecare privire încât nu știam cât timp să fi trecut… „Aghiotanții mei mă așteaptă drepți de două ceasuri! Rămâi și dormi, frumoasa mea. O parte din sufletul meu va continua să fie aici cu tine…”

Și gata. Voalurile fluturau a „nu pleca” și parcă se făcuse răcoare când am alunecat în țara lui Moș Ene. Am visat flori și simfonii, marea din țara mea – prietena misterioasă plină de comori, sete de cărțile copilăriei mele, pieptul mamei cu iubire dulce, mângâierea caldă pe creștet a tatălui, poala bunicii plină de povești, istoriile nașei despre suflete rătăcite lângă ceașca de ceai de iasomie cu scorțișoară și… o luptă între pitici războinici…

Când am deschis ochii răsunau glasuri colorate de copii. Fremăta a viață și energie. Am sărit din pat printre voaluri și am încremenit într-un ultim pas…  De jur împrejurul meu, curtea castelului era plină de copii.

Va urma.

Inocentzia (I)

M-am născut prințesă, la o margine de mare.

Atât de suavă le-am părut părinților mei încât m-au îmbrăcat doar în alb, de parcă doar el se potrivea purității mele candide. M-au numit Inocentzia și privind tablourile cu mine mică de prin palat, văd ceva din pasul, privirea, duioșia unei căprioare. Și dacă mă reîntorc un pic în rochițele de satin, catifea și tul îmi simt inima bătând până-n palme și urechi de nesiguranță, de necunoaștere, de „Ce vor ăștia de la mine?”… Și totuși am fost foarte iubită și răsfățată, că nici nu vă puteți închipui o prințesă altfel. Dar pentru că lumea mi se părea primejdioasă, am învățat foarte mult ca să încerc s-o înțeleg. Pentru mine cele mai frumoase cadouri erau cărțile, în spatele coperților găseam universuri întregi. De altfel, cea mai bună prietenă a mea a fost marea.

Toți spuneau că sunt foarte frumoasă… deși eu aș mai fi făcut unele retușuri. Ani întregi mi-am privit picioarele în oglindă îngrozită de spațiile dintre ele (mi-e foarte greu să le spun „paranteze”, altfel decât între paranteze). Noaptea adormeam pe o parte rugându-mă la îngerașul meu să se mai apropie până la ziuă. Și într-o zi, nu știu cum, am realizat că micile spații prin care trecea lumina dimineții, dădeau un contur aproape sexy picioarelor mele. Oricum purtam deja rochii lungi! Și recunosc, oamenii se rușinau când mă priveau, ceva îi impresiona mai mult decât cine era tata…

Doica îmi spunea că prinți din toate colțurile lumii așteptau să împlinesc 17 ani ca să îmi poată fi prezentați oficial. Când în sfârșit am atins această vârstă tata a dat un mare bal în cinstea mea. M-a distrat foarte tare că a trebuit să se facă preselecție: n-ar fi încăput în palatul nostru atâția curtezani. Nașa mea i-a ales pe cei mai… frumoși? …bogați? Nu, altul a fost criteriul. Nașa mea simte sufletele așa cum voi vedeți veșmintele. Testul a fost trecut de cei mai calzi, cei mai buni la suflet, cei mai deschiși spre iubire.

În noaptea balului chiar m-am simțit cea mai importantă ființă de pe pământ: prea frumos sclipeau ochii prinților veniți de pretutindeni. Parcă niciodată nu mai auzisem acorduri muzicale atât de armonioase, care vibrau în trupul meu ce dansa singur, neobosit, un dans pe care îl știa din altă  dimensiune, un dans despre mine. Și, Doamne, cum mai sclipeau ochii din jurul meu… parcă fiecare avea de spus o poveste.

Spre dimineață mă îngrijorasem că nu pot să aleg, că nu recunosc ceea ce caut, mi-era dor de o iubire despre care nu știam nimic. Și m-am așezat pe jilțul meu de prințesă, renunțând la „trebuie să-l găsesc”. M-am așezat să observ, să mă bucur de clipa aceea în care atâția oameni cu suflet frumos mă vedeau.

Dintr-o dată, ca prin farmec, l-am simțit. De parcă harul nașei mele a trecut pentru o clipă prin inima mea. Cald, bun, foarte deschis spre iubire. Cu ochi albaștri ca marea-n asfințit, înalt, brunet, îmbrăcat în negru sub mantia ca de vrăjitor: un prinț arab. N-am putut să mai închid ochii. Pe măsură ce se apropia de mine, privirea lui mă ardea până-n suflet. Am știut din prima secundă că îl iubesc dintotdeauna și pentru totdeauna. Am înțeles că orice s-ar întâmpla n-am să mai pot uita acei ochi. Că pașii care ne apropiau țeseau mii de ițe nevăzute între inimile noastre.

Nu prea mai știu ce ne-am spus. Deși nunta a fost ca-n povești, nu-mi amintesc decât de iubirea din ochii lui și de îmbrățișarea în care mă pierdeam complet, în care timpul nu mai avea sens.

Prințul meu venea de foarte departe. Îngrijorările părinților mei legate de lumea în care urma să trăiesc au fost risipite de darurile neprețuite pe care le-au primit. Era evident cel mai bogat și mai exotic dintre toți cei prezenți, urma să trăiesc o viață în huzur. Eram curioasă și nerăbdătoare.

Călătoria spre tărâmul depărtat a fost lungă, dar foarte frumoasă. Am trecut munți, am trecut mări. Am gustat, am simțit și am învățat toate locurile prin care am trecut. Fiecare m-a îmbogățit. Uneori prințul hotăra să ne abatem din drum, ca să-mi arate o minune a naturii. Îi plăcea să se piardă în ochii mei  vrăjiți de peisaj, îi plăcea să mă simtă abandonată, tăcută, prezentă precum o căprioară ascultând cu nemișcare atentă la marginea lăstărișului.

Într-o dimineață m-am trezit într-o caleașcă trasă de armăsari arabi. Treceam printr-o pădure și razele gingașe răzbăteau greu prin frunziș ca să-mi gâdile fața, în acord cu speranțele din sufletul meu.

Dintr-o dată copacii începură să se alinieze cuminți de o parte și alta pentru a lăsa loc splendorii ce mi se înfățișa…

Va urma.