Ochii

… de dor de Rune

O piață cu multă lume. O masă cu două scaune. O femeie fără vârstă pe unul dintre ele. Ochii ei deschiși larg, parcă pentru a cuprinde universul. Rochia roșie, lungă, ca de țigancă. Nemișcare. Așteptare.

Un bărbat se așează la masa ei, conectându-se la ochii aceia care aproape că nu clipesc și la mâinile ei. Fusese chemat ca de-o incantație de ochii-oracol, de palmele deschise spre cer. Amestec de curiozitate și teamă. Sentiment de năzbâtie. De magie. De risc. Decizie fulgerătoare de abandon față de lumea externă, pentru o experiență în altă dimensiune.

Doare din prima. Ochii aceștia sunt foarte profunzi. Femeia asta se arată toată. Femeia asta privește al naibii de adânc. Bărbatul clipește ca să se apere. Deși toată viața și-a dorit să fie văzut, acum asta pare de nesuportat. Ea își continuă călătoria curajoasă prin sufletul lui. Oh, m-a văzut deja! gândește el. Ce mai am de pierdut? N-o să mor din asta. Rămân… Și-aș putea fi la fel de curajos ca ea. Aș putea prelua comanda. Eu s-o privesc. Îi văd imperfecțiunile feței. Tremurul buzei superioare. Grijile, fricile, iubirile, wow!, e ca o mare. Am senzația că mă pierd, e prea mult. N-o să mai pot ieși din chestia asta. Parcă vine peste mine cu toată povestea, cu toată viața ei. Nu văd forme, percep conținuturi. Nu aflu fapte, simt emoții. E atât de vulnerabilă și de curajoasă oferindu-mi-se. Intră peste mine și nu mai știu care-s eu. Și-mi țiuie urechile a iubire: de ea, de mine , de viață, de Dumnezeu. Într-un fel… facem dragoste. Deși excitarea mea nu este de nivel fizic. Sau nu de nivelul acela. Îmi simt corpul amorțit de relaxare.Parcă celulele mi se disipă vibrând. Parcă mă amestec cu ea… nu!, cu mediul! Acum parcă aș vrea să mă țin de ea ca să nu mă risipesc de tot. Mă bucur că-mi simt mâinile în palmele ei care ard. Ard tot, poate de-asta am senzația asta de bule care se sparg. Îmi tot surprind capul care încearcă s-o devieze spre stânga. Îl readuc în confruntare directă: sunt bărbat, ce naiba! Și acum iată, i s-au umezit ochii. Căldură, disperare, suflet dezgolit, sete, lacrimi, duioșie. Evident, o susțin. O ascult. O văd. Și iar mă inundă emoția ei până ce simt că și eu plâng pe dinăuntru. Despre ea sau despre mine? E tot aia! Despre uman. Acum alunec în mine din ce în ce mai profund. De parcă mă văd cum n-am avut curajul s-o mai fac vreodată. Îmi descopăr toate cotloanele cu durere și cu iubire. Cotinui să plâng pe dinăuntru, să-mi spăl emoții și gânduri. Să mă accept, așa cum ea mă acceptă că sunt. Să mă conțin, așa cum ea mă conține. Să mă iubesc, așa cum ea se iubește, mă iubește. Așa cum ea mă învață că se iubește viața. Acum mă cuprinde pacea înțelegerii că n-a fost nimic erotic, deși a fost atât adevăr… Închid ochii. Tot în mine o am. Tot teribil de văzut mă simt. De ea. De mine. N-am cum să mă mai uit!

Mâinile ei se deschid ușor, eliberându-l. Chipul ei are un zâmbet cald, împăcat, nu cere nimic, mulțumește. Și, dintr-o dată, neașteptat, ochii aceia care parcă nu clipeau, s-au închis. Bărbatul n-a apucat să mulțumească, dar știe că nu era nevoie. Că a da și a primi între ei a fost tot-una. Că nu doar pe ea a văzut-o, nu doar pe el. A văzut adevărul, a văzut viața.

Bărbatul se pierde în mulțime. Femeia redeschide ochii larg, parcă pentru a cuprinde universul.

Să moară Veta!

Veta era o băbuță măruntă, țigancă. Fusese frumoasă la vremea ei, ochii verzi păstraseră din focul de odinioară. Dar acum era ușor gârbovită, parcă nu mai avea nimic de spus. Stătea în prima casă, la intrarea în sat, acolo unde drumul principal începea să se bifurce. N-avea nimic pe lângă bordeiul ei, n-avea pământ, mereu mă-ntrebam din ce trăia. De la o vreme i se dusese și moșul, așa că rămăsese singură să-și numere zilele.

Noi eram o ceată de derbedei. Vuia satul de năzdrăvăniile noastre. Odată am aprins o căpiță de fân, de-au sărit toți să stingă focul… și mare papară am mai mâncat pentru asta. Drăciile astea ne țineau uniți. Era lumea noastră nouă, vie, exuberantă, contra lumii lor, a adulților. Pe noi ne legau ițele curiozității de a explora. De la sânul naturii până la natura umană. Între a experimenta și a afla. Iar povestea, adică să ne împărtășim unul altuia despre „niște chestii”, era la mare greutate… Și ca să capete veridicitate cele spuse, erau pecetluite cu laitmotivul „Să moară Veta?”, „Să moară!”

Mie mi-era dragă Veta. Și miroseam și neverosimilul poveștilor… Așa că mereu, deși știam că vorbele astea nu fuseseră inventate pentru Veta noastră, urma un ecou în inima mea mică: „O fi murit?”. De câte ori treceam pe lângă cocioaba ei zăboveam un pic, să mă asigur că totu-i bine. Și întâlnirea cu ochii ei verzi îmi dădea sentimentul că îi dăruiesc un pic din energia, din vitalitatea, din iubirea mea. Nu știu să fi vorbit vreodată cu ea. Dar știu că avea un loc cu lumină în inima mea de puști…