Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

Intrusul din vis

Era seară. Trecuseră două zile din șapte, din retreat-ul tăcut cu Rune. Mai trăisem o experiență asemănătoare anul trecut. Atunci era primavară, acum este toamnă: cele două evenimente marchează simbolic un ciclu în evoluția mea.  Acum făceam deci parte dintre seniori. Priveam cu drag fețele bobocilor, care exprimau confuzie, frică sau anarhie. Pentru că nu puteam vorbi, îmi imaginam doar că le-aș spune…

„Hei, copilași, eu am trecut prin asta demult. Știți, este vorba despre desprinderea de Ego-ul cu care voi v-ați identificat. A venit un tip seducător cu ochi albaștri și tricou cu elefant să vă ia fără milă partenerul, copiii, profesia, cărțile, casa, mașina, visele, amintirile, chiar și hainele de pe voi, chiar și corpul pe care îl dichisiți în fiecare dimineață. Adică tot ceea ce mintea voastră construise ca fiind voi. Nu mai sunteți nimic. Bate vântul prin golul rămas după ce le-ați pierdut pe-astea. Sunteți foarte vulnerabili. Și știți ce vă vine să faceți? Să inventați alte relații, alte job-uri, alt fel de cărți de citit, ca să vă acoperiți cu  ele nimicul. Ceva pe care să vă sprijiniți. Măcar o ureche căreia să-i șoptiți ceva, măcar un hohot de râs din senin, măcar un dans, măcar o atingere de mână, măcar o îmbrățișare.

Toată viața ați pus petale peste sămânța din interiorul florii care sunteți. Și-acum vă e frică să credeți că vă puteți descurca fără petalele care cad, lăsându-vă să fiți doar sămânță. Sau poate sunteți o ceapă, iar când îi dați foile la o parte lacrimi vă curg și în interior e doar… nimic. Pe mine m-a fascinat nimicul anul trecut. Mi-a plăcut să-l privesc gol-goluț. Să nu fac, doar să fiu. M-a liniștit, m-a limpezit. Într-adevăr nu există frică în iubire, iubirea este libertate. Asta este ceea ce ești. Cât timp ți-e teamă, ești printre petale sau foi, n-ai ajuns la esența ta.

Experiența asta nu-i despre a accepta viața pe care o ai, cu kilogramele în plus, piciorul mai lung, cucuiul din cap sau partenerul lipsă. Ci despre faptul că nici astea nu sunt ale tale: nici durerile, nici neîmplinirile. Amintește-ți când erai copil și ceilalți vorbeau despre tine. Aveai sentimentul clar că doar tu știi cine ești. Că ei te cred un puști, dar tu ești mult mai mult. Și nici măcar n-ai vârstă. Păcat că până la urmă te-au convins.

Și Rune nu-ți fură petalele sau foile de ceapă. Doar îți spune că sunt niște jucării. Pe care le poți schimba, la care poți renunța sau cu care poți continua să te joci. Și că e foarte distractiv să te joci, chiar dacă uneori pierzi. Doar că jucăriile se strică, devin inadecvate. Și tu rămâi. Tu sămânța, tu nimicul.

Deși, înainte de nimic, și eu am trecut prin frică. Îmi pulsa în plexul solar să mă zguduie. Era ca și cum cădeam în gol. Doar că eu simțeam și entuziasm. Era ca la mountain-rousse. Mă simțeam tare că sunt această vibrație. Aveam un aer adolescent. Îmi dădea putere dorul de mine însămi.”

Am adormit cu gândul că acum știu toate astea și nu simt frică. Și-am coborât adânc într-un coșmar în care … nu puteam vorbi. Strigam „Ajutor!” prin toți porii, pentru că vocea mea nu funcționa, și nu se auzea nici un sunet. Un intrus intrase în mașina mea și nu mă mai lăsa să o conduc. Și nici măcar n-am verificat dacă avea tricou cu elefant. În locul șoferului era un copil (deloc întâmplător, al meu, de nouă ani), care nu ajungea la pedale. Mi-era frică de accident și de intrus. Încercam să mă fac auzită și văzută de ceilalți participanți la trafic.

M-am trezit în brațele lui Ștef, care-mi șoptea la ureche: „Ești cu mine, sunt cu tine.” Tremuram din toți rărunchii, dar n-am scăpat de frică decât după ce el a plecat să alerge de dimineață. Abia când am rămas singură cu frica mea, m-am uitat la ea până m-am limpezit. „Nu căuta vindecarea în afara ta!”

Visul a fost exprimarea fricii reprimate de Laura cea puternică și evoluată. Viața mea se desfășura fără să pot spune un cuvânt și copilul din mine se juca de-a pilotul. Totuși obstacolele erau cumva evitate și pericolul era mai degrabă în mintea mea. Cineva avea grijă de toate. Sunt mai aproape de adevăr decât anul trecut, dar tot om sunt. Chiar și Rune este. Și el simte frică, furie sau tristețe. Doar că intrând în starea de martor, le driblează. A te observa este veriga lipsă, pasul de la emoție sau gând la conștiință, de la învățătura lui Rune la aplicarea ei în viața reală.

Și nu pot să mă abțin să nu vă spun ce i-am făcut intrusului din mașină. Asta dacă mai sunt unii care i-ar face ceva, măcar în vis. Mă invadase, nu mai aveam nici un loc, îmi luase aerul și acum pluteam într-un colț, aproape de plafon, fără vlagă. Singurul meu punct de sprijin în senzația aia de lipsă de control, era ceva ce strângeam în pumn… și totuși nu pot să vă spun exact ce.

Vis cu pinguini

Am visat pinguini zburând peste mine.
Îmi coborâseră pe umeri si pe piept.
Mă minunam de pieile lor fine,
Și că eram un tot stabil și drept.

Aveam în față o clădire mare,
Un sanatoriu de poeți și de nebuni,
Iar pinguinii au sosit din zare
Zburând deasupra mării săptămâni.

La-nceput mi-era teamă că pleacă,
Nu vroiam să mă mișc, să nu-i pierd!
Apoi a-nceput să le placă,
Dependenți, însetați să-i dezmierd.

Ceva așa sensibil și sălbatic
Acum parte făcea din trupul meu,
Era și dulce și „exciting”
Îl luasem de picior pe Dumnezeu.

Și am intrat cu ei în sanatoriu
Să mă mândresc cu arătarea care sunt.
Nimic nu îmi părea iluzoriu,
Eram minune și iubire pe Pământ.