Aici, acum

clăbuci de nori scriu inimi bleu
lumina scaldă verdele coral
vântul îngână nota Do
polene flori dansează pe trotuar

o fat-alergă cu aripi întinse
și-și lasă vocea-tril să se imprime
o mamă ceartă pentru pungi deschise
schimbând curiozitate pe rușine

dinții străpung cireașa neagră-ncetișor
zeama inundă limba cu dulceață,
răcoare, prospețime, acrișor…
aici, acum e un crâmpei de viață

Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

Oceanul vieții

Îmi imaginez lumea ca pe un ocean: cu pericole și cu mister, cu furie și cu acalmie, cu viață fascinantă și cu hăuri ale morții, cu splendoare și cu beznă. La timp de vreme bună, oceanul este liniștit. El și Ea, perechea celebră, se îmbrățișează și se iubesc nebun. În vremuri de furtună, se desprind ca să supraviețuiască. Fiecare se luptă cu valul lui, care are să-i spună ceva despre sine. Nu poți învăța lecția valului tău, dacă nu treci singur prin el.

***

Uneori văd apropiindu-se un „mare val”. Îmi vine să te sun, să împărtășesc cu tine teama, incertitudinea, neîncrederea în mine. Înțeleg că ai valul tău de dovedit și rămân cu mine, în mine. Îmi adun toate forțele, le pun miză și răzbat. Apoi simt c-am pus o cărămidă la stima mea de sine. Mă bucur de victorie ca de ceva foarte personal, ca de o cucerire identitară. Și iar îmi vine să te sun, ca să îți povestesc bucuria mea de a fi cineva nou. De parcă faptul că afli tu ce-am făcut, mă validează. Amân… și în următoarea secundă îmi sunt de-ajuns, văd că deja am trăit experiența și că pot să mi-o asum. Că nu mai arde să-ți vorbesc. Că pot rămâne aici, în plinătatea clipei. Eu cu mine (observator și observat), cu victoria mea și cu sentimentul că nimic nu lipsește.
Alteori valul mă lovește zdravăn, pe moment mă scoate din joc. Și-mi vine să te sun să mă plâng de eșec: iată, mi-am gustat limitele, acum știu clar până unde mă întind. Și-aș vrea să știi și tu ce nu sunt. Poate doar cât să m-ascult spunându-ți, poate doar cât să mă clarific eu. În fond eu am nevoie să mă definesc. Să fiu atât de important încât să mă privesc atent, să mă văd.
Și gata. Ziua continuă cu valuri mai mici. Deseară, când apele se vor liniști, poate ți-oi povesti…

***

Un pescăruș s-a îndrăgostit de o insulă pustie, atât de tare încât a rămas să trăiască aici, a renunțat să mai zboare peste ape spre marele țărm. S-a convins pe sine că mersul pe jos i se potrivește mai bine. Că a avea un „acasă” este de neprețuit, iar zborul înalt este pentru aventurieri inconștienți. Dar într-o zi insula s-a cutremurat și s-a scufundat. Pescărușul era cât pe ce să se lase și el acoperit de ape. În ultima secundă a văzut cerul și și-a amintit fascinația zborului, l-a năpădit dorul de-a fi explorator.

***

Suntem tentați să facem șpagatul intre două relatii interumane. Ne temem să ieșim din una care s-a deteriorat, pentru că nu avem alta nouă să punem în loc. De parcă doar cu noi înșine, am rămâne fără pământ sub picioare. Între două insule ar trebui să zburăm. Să ne fim suficienți un timp. Să gustăm singurătatea ca pe un veritabil contact cu sinele. Să ne perfectăm zborul (ceea ce suntem sau ce știm să facem fără să trebuiască să dovedim asta cuiva). Să ne schimbăm perspectiva explorând înaltul cerului. Să integrăm lecția pierderii, dar și cea a regăsirii individuale. Să îl descoperim pe acasă interior, fără să inventăm forțat un altul exterior. Să ne refacem energia  înainte de a intra în schimb energetic cu altcineva. Să deznodăm pe rând ițele dependenței și să le ancorăm în noi înșine. Pentru ca abia după ce ne vom fi întregit și ne vom fi studiat ca în vitrină, să știm ce-avem de pus la împletit cu cineva.

***

Oricine poate orice. Nu totul, dar pe rând, orice aspect care ține de el, nu de altul. Doar mintea care minte ne închide porți. Să fie Lucifer cel ce ne picură în suflet neputința? Sau să fie însuși Dumnezeu cel care ne provoacă punându-ne obstacole, ca un părinte ce își antrenează copilul întru devenire? Vom plânge și vom râde, o să avem emoții intense, adică vom fi vii. Nu va părea prea lungă viața și nu ne vom plictisi. Plictisul îl definesc azi ca pe o înstrăinare de afecte, ca pe o pierdere a contactului cu tine însuți. Plictisitul este pe jumătate mort. Fugind de durere, a ajuns să nu mai simtă mare lucru. Simțurile îi sunt amorțite.
Trezirea începe din tine: să-ți frămânți, să-ți bați ca-ntr-un aplaudat, să-ți mângâi corpul, să-l asculți când are ceva să-ți transmită. Să-i calibrezi antenele-simțuri spre lume. Să-l accepți. Și să iubești ceea ce ești în clipa asta: cu metehne, cu frici și cu păreri de rău, cu ambiții și cu nevoia de spune ceva, de a fi cineva. Și pentru că tu ești de fapt doar o picătură a oceanului și în același timp o copie în miniatură a lui, când te accepți pe tine, ajungi să accepți tot universul.
Și asta nu e resemnare, ci deschidere, asumare a apartenenței la armonia lumii, în care binele și răul pot fi doar unghiuri diferite și prea strâmte de vedere.
Nu lupta era miza, ci iubirea! Ce bine că ești, ce mirare că sunt! *

 

* vers din Poezie de dragoste, Nichita Stanescu

Viața prin alți ochi

Bunica avea 92 de ani și locuia singură într-un sat uitat de lume de la șes. Nepotul care copilărise sub aripa ei era acum un bărbat de 30 de ani, într-un oraș mare. Se zbătea să facă față nevoilor familiei pe care și-o închegase (cu doi copilași), începuse o mică afacere și încerca s-o pună pe picioare, agonisea în vederea cumpărării unei case (stateau cu chirie încă). Așa că nu prea mai era loc în viața lui de bunica…

Totuși aflase că ea nu se simțea bine în ultima vreme și cumva parcă îl chema crângul, martorul șotiilor de odinioară. Așa că a lăsat copiii la soacră și și-a luat nevasta într-o plimbare cu mașina: în fond, nu îl despărțeau decât două ore de drum de locurile dragi și de figura centrală din imaginea copilăriei: o bunică fermă, care-l punea la treburi multe și cam tâfnoasă cu bunicul.

Măruntă, cu părul alb împletit în cocul subțiat, cu ochii adânciți dar încă de-un albastru-senin, bunica cea aprigă și care se lua mereu cu viața la trântă, părea acum mai stinsă, împăcată sau poate doar resemnată. I-a servit cu roșii, cu ouă și cu brânză de la vecina. N-a prea avut de povestit decât de bolile ei, de sătenii care s-au mai dus. A mai strecurat un of despre bunicul, cum că o-nșela (deși nu mai era de mult, săracul). Pe alocuri discursul ei era întrerupt de goluri, de atenție pierdută. Și ea și ei au ocolit vorba dureroasă despre o moștenire pe care bunica o lăsase unei nepoate mai amărâte, în defavoarea lor. I-au arătat fotografii cu copiii lor. Și au privit pozele îngălbenite de pe pereți. Nepotul i-a prezentat nevestei grădina, via, livada, deși toate îi păreau acum tare mici sub ochii adultului sau poate pentru că erau așa în paragină.

Curând nu prea au mai avut ce să-și spună. Se însera și aveau de ajuns la copii. Și pentru nepot, și pentru bunică totul părea târziu.  El ar fi vrut să se fi simțit mai iubit de ea, ea așteptase să fi contat mai mult pentru el. Când să plece, bunica a scos de sub pat o cămașă de noapte țărănească, din pânză aspră, veche, probabil din zestrea ei: cadou pentru nevasta nepotului. Două plase cu mere așteptau afară rezemate de pomii îmbătrâniți și ei. Poamele erau mărunte și mâncate de viermi și nici pungile nu arătau prea bine. De gura ei, le-au băgat în mașină. „Sărut-mâna, bunică!” Și-au plecat.

Mașina gonea pe drumul de întoarcere. S-au oprit pe un câmp și au lăsat pe marginea drumului plasele cu mere, ca și cum erau greu de dus…

La câteva luni bunica a murit. Au trecut 10 ani și mai bine de atunci. Nepotul are acum casă și o familie mai mare. Ca orice om ajuns la jumătatea vieții, își face bilanțul și devine mai filozof, raportându-se la propria naștere și la propria moarte. Revede casa bătrânească cu toți ai lui: deși acum aranjată de un unchi, pare și mai mică, și mai pustie. Lipsesc din ea bunicul și bunica, cei ce-o însuflețeau cu lumina vieții lor. Ia un măr dintr-un pom de lângă casă, probabil plantat nou în anii care s-au scurs și simte mușcând gustul pământului. Își amintește de cele două plase. De boala și putregaiul din ele, de nevoia bunicii… „Acceptă-le, așa sunt acum eu.”… De frica lor de moarte (greutatea lăsată pe câmp), din vremea când porniseră cu motoarele la maxim să plămădească viață… Alte sensuri prin ochii maturi.

Povestește copiilor (acum mari) de năzdrăvăniile lui, uimit că lumea aceea misterioasă a satul se putea străbate de la un cap la altul într-un sfert de ceas. Ascultă livada și-i simte energia șoptită. Inspiră adânc și parcă totul i se așază profund în suflet. Înțelege locul lui, dintre înapoi și înainte. Rostește ca pentru sine „Sărut-mâna, bunică! Sărut-mâna, bunicule!” Și simte că nu mai este nevoie să se întoarcă…

Dans în doi în ritmul vieții

Iubirea este bibelou de porțelan. E greu să iubești, pentru că e greu să te iubești. E greu să iubești, pentru că e greu să ierți. E greu să ierți, pentru că e greu să te ierți. E greu să te iubești, pentru că e greu să te ierți.

Dacă toate pleacă de la mine, înseamnă că-mi sunt dator pe viață să îmi ascult nevoile, pentru că doar asta mă poate face să le întrevăd pe ale tale. Și totuși cum să fac să veghez iubirea noastră?

Cu un focus prea pe tine, s-ar putea să mă pierd pe mine. Dacă  mă definesc prea tare prin „noi”, îmi șterg granițele ființei mele.

Cu un focus prea pe mine, s-ar putea sa te pierd pe tine. Dacă am grijă să-mi fiu mereu fidel cu rigurozitate, trasez o limită clară, intransigentă între noi.

Care să fie trecerea de la iubire de sine la egoism? Sau de la iubire la fuziune? Cum să dansez cu tine fără să-mi uit dansul propriu, fără să mă amețească dansul tău? Cum să-mi fiu? Cum să-ți fiu? Cum să fim?

Acceptând. Că uit de mine, pentru tine. Că uit de tine, pentru mine. Că greșesc, că greșești. Că te iubesc, că mă iubesc. Că am defecte, că am calități. Că sunt cu tine, că sunt singur.

Că toate se termină. Că nu voi mai fi. Că iubirea noastră nu va mai fi. Că iubirea este bibelou de porțelan. Și pentru asta nu trebuie păzită, ci trăită. Acum. Cu riscul arderii ei până la capăt.

Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!

Viața ca o iluzie

Pentru cei mai mulți oameni, viața este o foarte mare iluzie. Suntem în iluzie atunci când credem că totul e roz, suntem în iluzie atunci când credem că totul e pierdut, suntem în iluzie când suntem îndrăgostiți, suntem în iluzie când urâm. Suntem în iluzie ori de câte ori evaluăm viața (persoane, evenimente, contexte).

Viața ta este exact așa cum o caracterizezi tu. Ea nu te contrazice. Cumva, toate aspectele la care ai strâmbat din nas sau care te-au dat pe spate în tinerețe au devenit constelația vieții tale. De ce ți-e frică nu scapi. Dar și de ce-ți dorești trebuie să ai grijă. Tu ești marele maestru. Poți fi autorul unei simfonii sau al unei tragi-comedii. Ai devenit persoana care te scotea din  minți cândva sau cea pe care ai admirat-o cu nesaț. Starea de a fi critic este cea care a țesut decorul iluziei. Acela în care tu ești „cel mai bun” ori „cel mai rău”… crede-mă, nu contează care din ele.

Viața din afara iluziei este creată din starea de acceptare. Doar ea conține suficientă iubire și suficient respect cât să-ți deschidă ochii spre realitate. Viața netrunchiată sau neumflată de ochelarii deformatori este cea accesibilă observatorului. Da, și el își creează o lume interioară care să o reflecte pe cea exterioră (sau invers?), dar și pe aceea o observă în timp ce o experimentează.

Tu alegi între a da verdicte (în urma cărora tot tu ești bosumflat sau euforic) și a savura totul: chiar și părțile de care fugeai altă dată. Pentru că doar cu ele imaginea vieții este completă. În felul acesta, a fi spectator nu presupune a fi inactiv sau nesimțitor. Din contră, contactul cu viața va fi plenar, vibrant. Te vei umple de toate culorile vieții. Și vei fi mult mai mult decât înainte. Tu însuți. Acționând. Implicat. Prezent. Întreg.

Filozofia vieții (în cinci pași)

A. Observă neiubirea față de tine sau față de sine a aproapelui. Ascultă emoția pe care ți-o provoacă.

B. Acceptă-le (și neiubirea și emoția răspuns): nu li te împotrivi. Și conștient că ele stau față în față, apleacă-te deasupra neiubirii ca să o întâlnești, să o cunoști.

C. Intră-i pe sub piele aproapelui, vezi prin ochii lui realitatea sa. Înțelege-i nevoia, umbra, partea lipsă… ciobitura cubului perfect (de care am mai vorbit).

D. Asumă-ți aceeași lipsă, aproapele era doar o oglindă pentru tine (neiubirea lui oglindea prin emoție neiubirea ta): privește-o din toate unghiurile, ascult-o, miroase-o, gust-o, mângâi-o până îi înțelegi valoarea… umplând golul.

E. Iartă-te iertându-l. Simte cum pacea te crește.

 

observare + acceptare + înțelegere + asumare + iertare = iubire

Rezultat: iubire necondiționată sau fericire.

Dacă ai lucrat corect, vei ști ce să faci mai departe. O energie proaspătă va aduce schimbări…

Povestește-mi viața ta!

Viața mă surprinde în fiecare zi. Niciodată nu sunt suficient de creativă încât ceea ce îmi imaginez că va fi să se întâmple exact. E mereu altfel decât am crezut. E mereu mult mai mult decât aș fi proiectat eu. Uneori, din afară, poate părea că realitatea a fost sub așteptările mele. Dar eu am învățat să văd în spatele aparențelor, să desprind sensul care aduce plus-valoare unei experiențe de pierdere. Să-mi dau voie să cresc din confruntarea cu o dezamăgire. Pentru că dintr-o mică analiză a trecutului meu, reiese evident că doar eșecurile m-au provocat și m-au îmbogățit… cu mine însămi.

M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten al adolescenței mele. Zbura din floare în floare pe atunci, ca într-o fugă de profunzime sufletească, un Don Juan jucând la mare artă iluzia libertății, în închisoarea superficialului. Eram foarte curioasă să cunosc varianta „adult” a unui puști care părea născut ca să sfideze responsabilitatea, ca să nu ia viața în serios, ca să fenteze pe toată lumea. Dacă par critică și arogantă, aflați că mi-a fost foarte drag acest prieten. Mă fascinau curajul lui de a fi nebun, faptul că nu-și refuza nimic și zâmbetul de șmecheraș. Și deși am fost și eu una dintre victimele seduse și abandonate, am învățat de la el să risc. Să-mi dau voie să gust. Să ies din tiparul cumințeniei. Și, depășindu-mi maestrul, am aflat ce anume vreau de la viață, ce caut, ce-i cer, ce nevoi am, cine sunt.

A fost o mare surpriză să constat că adolescentul rebel era acum om la casa lui. Și deși s-a străduit să mă convingă că nu s-a dezis de libertate și de viață de huzur, avea niscaiva responsabilități zdravene. Cel mai mult mi-a plăcut povestea de iubire. Și-a găsit evident nănașul într-o fătucă la fel de plină de năbădăi ca el. Și între ei încă ies scântei. Au făcut și au desfăcut acte. Au doi copii care îi tot înghesuie între cele două himere: responsabilitate și libertate. Și, într-un mod cu totul original, îi este fidel de o căruță de ani…

„N-ai cum să nu iubești un om cu care trăiești de-o viață. Doar înveți că ceea ce nu merge nu trebuie distrus (e o iluzie să crezi că luînd-o de la capăt vei ajunge în alt punct), ci completat…” Asta era filozofia celui trecut prin toate. El a aflat-o din practică, eu am preferat calea academică, dar concluzia e aceeași, cel puțin la suprafață. Și cum mie îmi place să mă scufund, completez: Satisfacerea tuturor nevoilor noastre nu este responsabilitatea celui de lângă noi. „Completarea” se referă la părți din noi pe care trebuie să ni le asumăm. La nevoi de recunoaștere socială, profesională, general umană, care pot fi exprimate în alte tipuri de relații. Cu alți oameni.

Desigur, nevoia de semeni e nevoia de oglinzi pentru vedeta numărul unu a vieții noastre.  Setea de a primi e de fapt nevoia de a da. De a ne da. Cu prezență, cu autenticitate, cu iubire. Adică… cu profunzime. Conștient. Asumat. Asta face ca frustrarea de a fi doar actor și interpret al propriei vieți, și nu regizor-scenograf al reprezentației de mâine, să fie acceptabilă. Calitatea prestației mele dă sens fiecărei clipe trăite. Poate că altcineva face marile alegeri pentru mine, poate că-mi sunt prescrise situații, gânduri, emoții, dar eu sunt cel prin care acestea trec. Eu simt. Eu mă bucur. Eu experimentez. Și asta este un privilegiu.

Cum este viața ta?… Uneori sunt fericit. Uneori sunt nefericit. Mereu SUNT.

Oul, miracolul vieții

Ciocnim ouă.

Ne întoarcem acasă la părinți și frați și-ncercăm să reluăm firul comunicării de acolo de unde l-am lăsat ultima oară. Nu mai suntem cei de odinioară, ne-am schimbat, dar privim cu duioșie și cu îngăduință spre vremurile apuse. Nu ne mai cunoaștem cu adevărat, e greu să ne înțelegem unii pe alții și este complicat să explicăm ființa care am devenit. Dar pentru că vrem să ne simțim aproape… ciocnim ouă.

Ne întâlnim cu prieteni, vrem să le arătăm cine suntem, vrem să-i vedem până-n suflet și bucuroși de încercare și de emoția  de a fi împreună… ciocnim ouă.

Ne privim copiii în ochi. Ne străduim să transmitem experiențe de viață. Negociem între nevoia lor de libertate și nevoia noastră de control, căreia îi spunem uneori responsabilitate, alteori moralitate. Pendulând între apartenență afectivă și conflict între generații… cicnim ouă.

Ne privim pe noi înșine: ne ascultăm sufletul din adânc, ne observăm comportamentul în relația cu ceilalți. Tatonând drumul dintre interiorul și exteriorul nostru… ciocnim ouă.

Cochetăm cu ideea de creație. Încercăm să înțelegem divinitatea filozofând. Procreăm. Uneori ne scufundăm până-n esența proprie și asta ne inspiră în actul creator. Și ca să repetăm simbolic minunea creației… ciocnim ouă.

În toate aceste ipostaze oul este simbolul ființei, al naturii pure. În spatele unui gest arhaic stau iubirea însăși și miracolul vieții pe care le gustăm atunci când… ciocnim ouă.