M-am întors

Aveam vreo 12 ani când profesoara mea de limba română, doamna Rodica Popescu, m-a făcut să mă cred o mică scriitoare, pentru că încheia fiecare oră de Compunere cu invariabilul… „Și acum vom asculta compunerea Laurei.”

Scriam, regizam și confecționam costume din hârtie creponată pentru spectacole ținute cu fetele din fața blocului în fața părinților noștri, așezați pe bănci. Tot eu făceam invitațiile, tare muncite, pe care le puneam apoi în cutiile poștale. Dar mai ales cântam în aceste spectacole stradale.

Inventam serbări secrete și pentru doamna dirigintă, iar la sfârșit o voce îmi reproșa… „Cine împarte parte își face!”… Îmi acordasem rolul principal.

Următoarea imagine care-mi apare este de la 14 ani, cu mine într-o bancă de școală, la sute bune de kilometri de casă, începând o lucrare cu un citat din Marin Sorescu (Trebuiau să poarte un nume):

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai.
..

Câteva zile mai târziu îmi tremura inima de vinovăție într-o cabină telefonică din Poșta centrală a acelui orășel de munte. Nu reușeam să mă decid: „O anunț pe mama sau pe doamna profesoară că am obținut un Premiu special la Olimpiada națională de Limba și literatura română?” Mi s-a părut că m-a ajutat Dumnezeu când a sunat ocupat la mama și am putut să o anunț întâi pe doamna… Alesese El.

Când profesoara de română din liceu m-a întrebat „Tu faci literatură?”, m-am înroșit și am răspuns „Doar scriu.” Dar nu m-am simțit la fel de văzută ca de doamna Popescu. Alți profesori (de istorie, de biologie, de filozofie) au continuat să mă stimuleze să creez și să citesc în fața clasei eseuri, care plecau de la teme științifice, dar aveau mereu ceva din spiritul meu romantic și năbădăios.

Pe la 20 de ani, Medicina, întâlnirea cu iubirea cea mare și un mic incident au schimbat drumul meu. Fratele mai mic, într-un elan de curățenie după ce eu am plecat la facultate, mi-a aruncat „din greșeală” jurnale, poezii, piese de teatru, povești SF, compuneri de suflet, dizertații pe teme filozofice. Ceva s-a rupt în mine prin pierderea istoricului literar. Am încetat să mai scriu. În același timp mi-am creat sensuri noi legate de profesie, de soțul meu și apoi de cei trei copii ai noștri. Mi-a rămas însă un dor și un mic regret că nu am devenit scriitoarea „promisă”.

După alți 20 de ani, după ce am terminat a doua facultate, Psihologia, mă aflam într-o tabără de tip „silent retreat” când ceva a făcut click… și partea aceasta uitată a mea mi s-a prins la loc de suflet. Atunci mi-am făcut un blog și tot atunci am început să postez pe Facebook, mult și haotic. Scriam o poezie în fiecare zi, dintr-o sete fantastică de a o recupera pe adolescenta care se citea în fața clasei. Deși la vremea aceea fata mea avea 12 ani și scria poeziile ei.

Și de la momentul retrezirii au trecut mai bine de nouă ani. Azi lucrez în două cabinete, unul de stomatologie, altul de psihoterapie. De unde la început psihologia părea un hobby pentru timpul liber, azi nu știu să mai spun care este pe primul loc dintre cele două practici private. Mă lupt în continuare să îi fac loc scrisului…

Poezia s-a transformat în altceva. Un timp a fost o modalitate de căutare interioară personală, apoi un mijloc de analiză și aprofundare a psihicului uman. Niciodată nu am avut timp să fac ordine în blogul acesta, să structurez, să scot ce-i redundant, copilăresc sau superficial, pentru că mereu ardea altceva nou. Singurul criteriu de căutare a rămas cel temporal. E un jurnal al creativității mele. Și al creșterii mele.

Și totuși azi blogul pare un loc părăsit. S-a repetat pierderea de la plecarea la facultate. Fiul meu cel mare mi-a configurat un site nou și la conversie s-au șters like-urile și comentariile din urmă. A rămas ca un muzeu fără viață. Am preferat, ca și data trecută, să îmi duc toată energia spre oamenii dragi: de acasă, din cabinete.

Și totuși ceva mă face să mă tot întorc la pasiunea mea dintâi. Sunt fascinată de cuplu și de tot ce descopăr la întâlnirea dintre masculin și feminin. Din septembrie 2019 scriu și rescriu în sfârșit… o carte. Am început-o pe malul unei mări.

„Un dulău și un arici la terapie de cuplu. Așteptări nerealiste” este numele ei.

Continui să mă simt la granița dintre literatură și știință. Este o scriere prea literară ca să fie științifică și prea profesională pentru a fi considerată beletristică. Mă tem că n-au să mă accepte nici psihologii, nici literații, dar principalul meu critic va rămâne cititorul.

Și pentru că exact când demaram demersurile de editare și-a vârât coada un virus care a oprit lumea în loc, n-aș vrea să vă povestesc de a treia pierdere. Vă spun doar că editurile mari nu iau proiecte noi până la sfârșitul anului și că eu vreau să lansez corabia aceasta cu pânze scrise. Pentru că iar îmi vine să trec mai departe.

Azi, pe malul altei mări, m-am gândit la voi, prietenii mei de pe Facebook, care ați putea degusta un strop din cartea mea. Ca un mic test. Să zicem că se deschide la pagina 80 și frunzărim 3 pagini, ultimele din Capitol 8: A opta așteptare: „Nu vreau să știu!”. Și dacă o să vă placă, asta îmi va da elan să continui.

Apoi aș putea să o vând cu amănuntul, capitol cu capitol, în variantă pdf sau în variantă audio, cu vocea mea, pentru cine mai vrea, cât mai vrea.

Și dacă ați avut răbdare până aici, ați ajuns la întrebarea cea mare…

Cine vrea să pornească degustarea?

Like-urile voastre mă vor călăuzi.