Adânc, în suflet

storm_supercell1Era un început ploios de noiembrie (2014), hotelul era pe o străduță pitită lateral după un colț, se coborau trepte de pe trotuar către un demisol luminat doar prin ușa de sticlă, sala era îngustă și lungă… toate îmi par acum simboluri și invitații către profunzimi.
Așa a început pentru mine una dintre cele mai dragi experiențe ca învățăcel în ale psihoterapiei de cuplu, la cursurile de formare în EFT (Terapie de cuplu centrată pe emoții), întâi cu Judith Kellner, apoi cu Rebecca Jorgensen, aduse în România de Simona Herb.
Judith părea un înger delicat și mi-am imaginat că e un noroc rar să întâlnești un terapeut atât de cald și de dispus să își dezvăluie sensibilitatea. Cu mult înainte, pe vremea când doar aspiram să devin psiholog, aveam convingerea că terapeuții buni sunt superoameni care își gestionează perfect emoțiile, relațiile, viața, care au scuturi-strategii prin care se apără de dureri umane și îi învață pe clienții lor aceste trucuri. Iar Judith era fermecătoare tocmai prin umanul, firescul, naturalețea cu care… întâmpina suferința.
Rebecca, deși o personalitate diferită, avea să mă uimească și ea cu tenacitatea de a căuta adevărul cel mai ascuns, cu curajul de a spune lucrurilor pe nume, nu doar dând glas sentimentelor dificile pentru omul care cerea ajutor din fața ei, ci și cu privire la propriile trăiri în întâlnirea aceasta dintre suflete.
Am vizionat apoi înregistrări cu Sue Johnson, părintele acestei terapii, și cu alți terapeuți EFT. Unii erau mai directivi decât alții, stilurile erau evident diferite, dar am înțeles că ceea ce îi face atât de calzi și de prezenți în fața durerii, a vulnerabilității, a celor mai înfricoșătoare dedesubturi umane, este de fapt abordarea terapeutică în sine. EFT-ul nu lucrează doar cu comportamentul, ori cu gândurile, ori cu emoțiile de suprafată. EFT-ul ajunge la cele mai profunde nevoi umane, urmând pași terapeutici foarte clar structurați, respectând principii umaniste și folosind instrumente rogersiene. Dar ceea ce face ca această metodă să aibă o eficiență de neegalat față de celelalte abordări terapeutice, este măiestria cu care terapeuții rămân acolo unde doare.
Săptâmâna trecută am avut ocazia de a retrăi experiența de training EFT, de data asta de pe poziția de absolvent si helper. Tocmai pentru că teoria îmi era clară, am putut să rămân în emoție mai mult ca niciodată și mi-au fost evidente mecanismele prin care o fentam înainte. Am înțeles de ce iubesc atât de tare terapia asta și de ce am un cult pentru a scormoni în suflet…
Locul acela din noi, ascuns și vulnerabil, de care cu toții fugim inițial, ne sperie nu doar ca persoane, ci și ca terapeuți. O fi bine să lucrăm cu zona cea mai fierbinte, n-o să ne ardem, n-o să ne epuizăm emoțional, n-o să ajungem la burn-out?
Cât timp întâlnirea cu emoția profundă e o luptă, toate aceste rele sunt posibile. Răbdarea, seninătatea, acceptarea, validarea, normalizarea, căldura și zâmbetul cu firicel de speranță în el fac diferența. A rămâne conștient în această vibrație împreună cu clientul tău, a-l îmbrățișa cu prezența ta, înseamnă să-l faci să se simtă în siguranță în fața acestui pericol, să împarți cu el povara sufletească, să îl ajuți să suporte intensitatea emoțională, să accepte zona aceasta din el, să ajungă la pace cu el însuși. Par vorbe mari, dar ele devin o realitate în cabinet, pentru că la acest nivel profund are loc schimbarea, aici ne putem recunoaște nevoia universală de iubire, aici se rescriu trasee neuronale și este posibilă reconectarea cu partenerul.
Iar ceea ce părea înspăimântător devine esență umană, parte asumată a sinelui, a cărei integrare spontană face ca replici „ca de film” să răsară din întunericul ne-cuvintelor. Acesta este momentul după care terapeutul tânjește, nu doar în relație cu clientul său, ci și în relația cu iubitul, cu părintele ori cu copilul său. Pentru că dincolo de profesie rămânem oameni vulnerabili ca toți ceilalți. Și doctorii au corpuri și se pot îmbolnăvi. Și psihologii au psihic uman și experiențe dificile de viață.
Spre deosebire de ceilalți însă, ei ar trebui să fie primii care să știe că acolo, în străfundul sufletului, ne întâlnim cu autenticitatea noastră. Acolo ne simțim cu adevărat vii și umani. Acolo e iubirea de sine și de ceilalți și așteaptă să fie primenită…

Culori peste suflet

Suflete, suflete, spirit hoinar,
Tremur de fluture-ntemnițat între coaste,
De la-nceput, nume-ți dau arbitrar,
Apoi te citesc dupa piei alb`, verzi, albastre.

Când trupul e alb și pufos,
Te văd inocent și frumos:
N-ai voie să plângi sau să zbieri.
Ei știu ce ai dreptul să ceri!
Te tot ignoră și spun că ești mic,
Nu cred că-nțelegi din viață nimic.

Când freamăți de verdele plin
Le pari intrigant de divin:
Te văd încrezut, imoral, beat de vise,
Te-ndeamnă să stai liniștit în culise,
Și aripi îți taie, și piedici îți pun,
Iar dacă n-asculți, te declară nebun.

Când sacul de piele devine albastru,
Tu încă vibrezi temerar și măiastru.
Și-ți spun: „Prea târziu să mai arzi, să mai speri!
Cât vrei să mai clincheți ca-n ziua de ieri?
Nu vezi că ai riduri, că ești depășit?”
Iar tu te ascunzi dup-un trup obosit…

Suflete, suflete, spirit hoinar,
Tremur de fluture-ntemnițat între coaste,
Ești plin de resurse, te cred ordinar,
Din toți, numai tu te-ai putea recunoaște…

Lumină în suflet – remember Sibiel

Lumină în suflet! O simt, o respir, o ascult, o doresc pentru cei dragi și o urez. Mă împacă, mă liniștește, mă umple și mă bucură.

Lumină în suflet! A trecut aproape un an de când am trăit-o conștient prima oară. Într-un context de poveste, într-un moment de refugiu din viață și griji, într-un loc recunoscut ca gură de rai, Sibiel, sub aripa energetică a unui maestru spiritual, Rune Heivang, împreună cu alți oameni care și-au dat voie să se deschidă, voi, și printre coechipieri ai maestrului, modele pentru noi novicii.

A fost ca un vis frumos, aproape incredibil în care cu toții am renăscut. Suflete de adolescenți, demult pierdute, au început să pulseze în fiecare celulă a corpurilor noastre, amintindu-ne de noi înșine. Am intrat ca prin minune în fluxul vieții, al adevărului propriu, al naturii pure. Și în spațiul acela sacru totul a fost posibil. Doar că, întorși acasă, reflexe vechi, credințe și obiceiuri cu care eram identificați și-au cerut dreptul să-și continue existența. Și mintea a început să judece și să pună în sertărașe această experiență stranie, total atipică, fiind ghidată și de părerile neavizate le necunoscătorilor.

Concluzia la care toți ceilalți doreau să ajungem suna cam așa: Era primăvară, a fost ca o fugă de realitate, de fapt v-ați cam îndrăgostit. Mi se pare trist că unii dintre noi chiar au crezut asta. Au luminat o clipă surprinși plăcut, n-au putut să creadă că starea asta de atât de bine este doar despre acasă, apoi s-au speriat de consecințele pe care tot mintea le flutura prin fața ochilor ca pe pericole, un timp și-au creat scuturi protectoare și în cele din urmă au fugit… de această experiență, de ei înșiși, de lumină.

Fenomenul Rune (deși vorbește de adevăruri universale la care poți ajunge și prin alte căi spirituale, are darul de a te duce în lumină într-un timp foarte scurt, frumos simplu ca-ntr-un joc) ne-a contaminat evident atunci pe toți. Nimeni nu i-a rezistat. Toți am primit lumina în suflet. Ne-am văzut înăuntru și în afară atît de intim și de clar încât nu ne mai putem uita. Ne-am citit unul pe altul așa cum suntem  cu adevărat, așa cum noi nu aveam curajul să credem că suntem. Întorși de la Sibiel, un timp am avut nevoie să ne revedem ca să ne confruntăm cu propria frumusețe în ochii-oglinzi ai celorlalți ca noi.

Apoi mulți s-au stins… dar au continuat să privească în urmă ca spre o luminiță pe al cărei adevăr l-au probat, dar n-au rămas decât cu o amintire dragă. Și eu, Laura, pătimașa, visătoarea, cu nevoia mea de a-i vedea pe ceilalți în lumină, cu dorința mea arzătoare să nu vă pierdeți, strig: Sunteți frumoși! V-am văzut! Eu cred în voi!

Afară plouă. Curg pe străzi și mi-e tare dor de voi. Sunteți lumină în suflet! Vă iubesc! Hristos a înviat!

Suflet în primăvară

M-a trezit dimineața bleu-albastră.
Susură zăpada topită sub fereastră.
Pământul negru cu-apa se sărută.
Păsările despre primăvară discută.
Aerul miroase-a proaspăt, ud și rece.
Secunda leneșă observă tot ce se petrece.
Mi-e dor să înfrunzesc cu dragoste de viață.
Învăț schimbarea de la albastra dimineață.

Mi-e dor, cu freamăt dulce, trupul să-mi arcuiesc
Și să pornesc la luptă, ziua s-o cuceresc.
Vreau să-mi pătrundă-n casă primăvara
Și să mă umple cu firescul și candoarea.
Vreau să o văd cum izvorăște din pământ,
Să o ascult adusă pe aripi de vânt,
Să simt brândușele că vor să izbucnească
Și rândunelele râvnind să se iubească.

Să urzesc vise noi zise proiecte,
Să-mprospătez obișnuințele defecte,
Să amețesc de verde și de crud,
Să râd, să plâng, să mă iubesc, să zburd.