Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

A spune altuia ce să facă…

…este un sport tradițional românesc. Mama îi spune fetei, deși aceasta e mamă la rândul ei. Vecina de la parter le spune proaspeților însurăței de deasupra. Preotul îi spune spoveditului. Pacientul îi spune doctorului. Microbistul îi spune fotbalistului. Fiecare este expert în viața altcuiva și se minunează că acesta din urmă nu-i în stare să facă ceva ce se impune evident. Și după ce expune prețioasele sfaturi, este îmbătat de aroma laurilor copleșitoarei înțelegeri pe care o deține… (De ce mi se pare că despre mine vorbesc?!… nu mi se pare, de-a voastră sunt!)

De la capăt! Mai pe șleau!… Eu te văd purtând inutil o povară, ce-ți face viața grea. Tu nu știi că tu nu ești povara și c-ai putea să o lași jos. Și-mi vine să te opresc, să te rog, să te conving… îmi vine și să ți-o trag naibii jos din cârcă! Orice-aș face, data viitoare te întâlnesc purtând același bagaj, cu aerul că altfel „nu se poate!”, că ăsta ți-e destinul.

Și cum ar fi ca în clipa asta să accept că în economia vieții tale, povara este piesă a unui puzzel perfect, fără de care te-ai dezechilibra?… Ar fi fix ca și cum eu m-am eliberat de-o asemenea povară. Căci ceea ce mă face să fiu deranjat de a ta este cea din cârca mea: nevoia mea strigă să fie văzută, dar eu nu știu că eu nu sunt povara și că aș putea să o las jos… Iar dacă mi-am rezolvat deja această problemă, știu că povara ta te face mai vânjos, că te învață o lecție de viață. Și îți permit să trăiești această experiență, respectându-te ca ființă capabilă să ia cele mai potrivite decizii pentru momentul evolutiv în care se află.

Pot, desigur, să-mi doresc pentru tine un anume progres. Dar dorințele uneori se împlinesc, alteori nu. Iar dacă vreau sau simt că trebuie să te schimb într-un anume sens, acesta este un mod de a-mi condiționa propria viață: „nu pot trăi dacă nu faci tu asta!”. E evident că vorbesc despre o nevoie a mea și nu, așa cum pretind, de o nevoie a ta. E evident că tu nu ești pregătit pentru nici o schimbare, că în mine e un conflict, că spre mine ar trebui să mă uit. Iar dacă îmi iau ochii de pe tine, s-ar putea ca faptul că nu-ți mai sar în ajutor și că îmi retrag responsabilitatea pentru viața ta, să te facă să te vezi și tu, să te autoresponsabilizezi. Căci grija mea pentru tine era piesa care se potrivea perfect indiferenței tale față de propria viață. Și dacă o scot din joc, vei fi nevoit să umpli golul cu altceva.

Și dacă mă uit și mai atent spre mine, îmi dau seama că o dorință a mea este realistă doar când visul ține de mine. Ce-mi doresc să faci tu poate rămâne de-a pururi la nivel imaginar… Așa că-mi aleg din fantezie doar dorințele pentru care eu pot face acum primul mic pas. Și îl fac.

Spune-mi că ești fericit!

Băiatul meu cel mic (clasa a III-a) se bucură de fiecare zi ca de una specială. Nici o dimineață nu vine prea devreme pentru el. Are un mod natural de a mulțumi pentru reușitele zilei, în primul rând împărtășind. El dă valoare fiecărei mici bucurii recunoscând-o, primind-o și dând-o mai departe (povestită).

Când are o experiență dureroasă, când este frustrat de o situație de viață, are aceeași nevoie de a împărtăși. Atunci eu sunt tare încercată. E greu să îndurăm sentimentele negative ale copiilor noștri. Falsa credință că ar trebui să îi protejăm de situațiile dureroase, ne face să ne simțim corigenți ca părinți când ei suferă. De fapt au nevoie doar să fie conținuți, iar evaluările noastre de genul „o fi bine, o fi rău” sunt reflexe de pe vremea când primeam note. „Te ascult!” este suficient. Îl confirmă ca individ cu o paletă complexă de sentimente.

„Ce dimineață superbă, mamă!” mi-a spus azi la plecare. Mi-a fost greu să aleg între cele două lumi: frumusețea ce răzbătea concret prin fereastră cu lumină temerară și primăvara din ochii lui…