Tu în ce film joci?

„Cum ai putea să faci altfel?” este una dintre întrebările deschise folosite în psihoterapie. Și deși atunci când am       întâlnit-o ca învățăcel mi-a părut provocatoare, ca un buton de propulsare spre creativitatea persoanei căreia m-aș fi adresat, practica avea să mă aducă în fața unor clienți pentru care formula magică să nu facă minuni.

Oamenii ajunși pe canapeaua celebră, par convinși că altcineva trebuie să facă altfel lucrurile. „El este vinovat pentru viața mea mizerabilă! Și nici nu va fi capabil să se schimbe vreodată. El așa e!” „Tu ești un terapeut bun, dar nu există leac pentru noi. Suntem prea diferiți, vrem lucruri total opuse.” „Pierdem timpul, m-a dezamagit prea tare și nici  măcar n-o mai iubesc.” Și totuși oamenii ăștia vin la terapie în loc să meargă la tribunal: cel puțin la nivel inconștient ei speră, ei își doresc, ei caută în ochii mei curajul de care au nevoie ca să mai lupte pentru povestea lor de iubire. Dar lupta e mereu cu celălalt. Celălalt a greșit. Ei înșiși par de nemodelat. Ei au dreptate, lor li se cuvine ori nu știu cum să facă altfel. Identitatea lor pare un dat bătut în cuie.

În ultima vreme, îndiferent unde mă uit, văd aceeași paradigmă. Un popor dezamăgit de conducătorii săi (și în grădina noastră și peste ocean). O mamă disperată că fetița ei de 9 ani minte, ascunde și fură. Până și psihologii se simt înșelați și sunt revoltați pe reprezentanții lor în Colegiu. Și toată lumea se plânge: unii mai vocal-agresiv, mai cu pumnul în masă, alții mai smiorcăit-apocaliptic. Toți știu exact cum ar trebui să stea lucrurile, ce anume face greșit celălalt. Mai greu e cu propria responsabilitate. De propria greșeală nici nu încape vorba…

Am să enunț două axiome recunoscute în psihologie.

  1. Între doi adulți, responsabilitatea relației este egală, deși pozițiile lor sunt complementare și nu identice (prieteni, parteneri de afaceri, soț-soție, edil-cetățean, șef-angajat, mentor-discipol). Atunci când lucrurile merg prost, niciunul nu și-a făcut bine partea lui. Când vorbim de copil, responsabilitatea este a părintelui: părintele trebuie să descopere nevoia copilului care a determinat comportamentul indezirabil, el trebuie să fie creativ, să schimbe contextul copilului, așa încât să hrănească această nevoie.
  2. Cât timp eu repet același comportament, celălalt nu se va schimba.

Jacques Salome a explicat foarte plastic aceste axiome folosind metafora eșarfei. Relația dintre noi doi este ca o eșarfă. Eșarfa are doar două capete, nimeni altcineva nu o poate influența. De la capătul meu de eșarfă trimit mesaje care fac relația armonioasă sau care o distrug. Modul în care primesc mesajele tale poate fi pro sau contra relației noastre. Chiar dacă nu sunt mulțumit de modul în care ții tu eșarfa, eu pot face lucruri doar la capătul meu de eșarfă. E foarte puțin probabil să primesc alt răspuns din partea ta, dacă mișcarea mea e aceeași la nesfârșit.

Și toată povestea pare dintr-un film prost. Un film în care altă dată au jucat părinții noștri, iar acum noi suntem actori principali. Un film ca un destin implacabil. „Pe mine nimeni nu mă va iubi pe lumea asta!” „Țara asta e blestemată să n-aibă parte de conducători integri!” „Fata mea e pierdută, nu-i pasă de nimeni și de nimic!” „Nu renunță la ciolan, nu mai scăpăm de ei, mama lor de hoți nenorociți!”

Încercăm formula magică? „Cum ai putea să faci altfel?” Doar despre tine e vorba! E provocarea ta, e parte din viața ta, joci în filmul ăsta! Participi la asta! Scrii această realitate! Ai rolul tău, poziția ta, scenariul tău, răspunsul tău, interpretarea ta.  În ce film ai vrea să joci? Schimbă un pic decorul! Reconsideră textul! Pune-ți sufletul în cuvinte! Fă altfel și fii altfel ca să te potrivești filmului dorit.

Comportă-te ca și cum trăiești deja în țara visurilor tale, aceea în care zici c-o să emigrezi. Respectă oamenii, plătește taxele cinstit, reciclează gunoiul și fii patriot tu.

Iubește tu, ca în povestea în care ești deja iubit. Reinventează-ți vocea, fă-o caldă și tandră, să miște eșarfa armonios.

Spune-i fetei tale că ești sigură că în adâncul sufletului ea e cinstită și bună, că va crește mare, va avea un soț frumos și niște copii reușiți. Că va avea jobul preferat, plătit bine. Că va fi o mamă iubitoare. E înfricoșător pentru ea să facă pasul către toate astea, când nimeni nu crede că va reuși, când vede că toți sunt triști și dezamăgiți din cauza ei.

Înainte să deschizi gura, întreabă-te dacă ceea ce vrei să spui e din filmul vechi, nedorit, în care dărâmi sau din cel potențial, râvnit, în care construiești. Schimbă recuzita, fii actorul din celălalt film. Așează-te pe poziția corectă tu și scrie povestea pe care ți-o dorești începând de acum.

Faci parte din prezent. Pentru bucata ta de film, fii regizorul tu!

Chiar nu m-așteptam… (II)

Trăim în lumea noastră de percepții subiective, mai mult decât intr-o realitate comună, obiectivă. Întâmpinăm evenimentele cu un set de credințe preconcepute, prin care filtrăm situațiile de viață și, în funcție de potriviri sau nepotriviri, le răspundem cu anumite emoții, gânduri, dorințe, impulsuri și apoi acțiuni.
Ne așteptăm ca lumea să fie in acest anume fel, adică să se suprapună credințelor noastre, cele mai multe dintre aceste credințe fiind preluate ca mituri de la antecesori. Ne bucurăm atunci când prin sita acestor credințe personale, evenimentele curg cu ușurință și ajung să fie integrate în ceea ce suntem și devenim. Lumea externă percepută confirmă construcția lumii noastre interne, cu încă o cărămidă (din același lut).
În schimb, ne tulburăm atunci când apar nepotriviri și blocaje. Ne opunem întâlnirii cu noul, filtrul se înfundă și respinge ceea ce nu poate primi, negând realitatea exterioară pentru că nu se potrivește cu cea interioară.
Dar viața poate fi foarte insistentă. Ne trezim în fiecare dimineață și trebuie să confruntăm iar și iar același material de filtrat. Sau de nefiltrat!? E ca și cum cineva sau ceva mai presus de noi se incăpățânează să forțeze ochiurile sitei și ceea ce reușește să intre ne intoxică și ne înfurie, ne înfierbântă sângele, ca atunci când întâlnirea dintre agenții patogeni și anticorpi provoacă febră.
Vrem să recăpătăm controlul asupra situației, așa că încercăm să negociem, să facem pact cu dușmanul care ne-a cotropit, să înțelegem cum am ajuns aici și cum am putea îmbunătăți starea de fapt. Poate găsim rețeta magică…
Oricât te-ai strădui, tot e ca și cum în fiecare seară ești „în pat cu dușmanul”. Așa că deși ai negat, ai strigat și ai încercat să revii la putere, intrusul rămâne parte din realitatea ta interioară, așa că se justifică o mică depresie. Sau una mai mare? Ca un fel de capitulare, de recunoaștere a înfrângerii.
Și dacă totuși viața continuă și soarele răsare încă, până la urmă ne vom încălzi. Vom învăța să fim mai mult decât știam că suntem, acceptând cotropitorul ca pe un colocatar. Și când începem să avem curajul de a-l privi în ochi, începem să îl cunoaștem cu adevărat. Dincolo de toată grozăvia imaginată, vom descoperi și unele avantaje. Dacă tot am o mână în plus, aș putea s-o folosesc, nu? Colocatarul, noua mea credință, cotropitorul integrat, M-A SCHIMBAT.
Acum sunt ceva mai mult decât obișnuiam să fiu. Am ieșit din zona mea de confort cu greu, m-am ținut cu dinții de cel ce știam ca sunt, dar… ghici ce?! Această experiență m-a provocat să fiu și altceva, m-a crescut, mă simt mai flexibil, mai întreg. Noile cărămizi (dintr-un alt fel de lut) îmi permit comportamente noi.
David a supraviețuit primei experiențe de singurătate si s-a ridicat pe picioarele lui, aflând astfel că el este cineva în afara adultului față de care părea doar o prelungire.
Eliza a învățat să pună ordine între părți ale ei: să facă loc unei părți noi mai riguroase (cea care acum scrie doar cifre în caietul de matematică), fără a fi mai puțin creativă pe coala de desen.
Mihai a înțeles că treaba cu fetele nu-i ușoară deloc, dar nu s-a lăsat. A pictat trandafirul albastru pe o bucată de sticlă și a avut curajul să i-l ofere fetei de ziua ei.
Irina s-a studiat îndelung în oglindă și a descoperit că îî place domnișoara care a devenit. Și-a pus talia în evidență cu o curelușă neobișnuită și și-a lăsat părul lung, ca o afirmare a identității feminine.
Tudor a urmat un curs de actorie din care a aflat cum să își folosească vocea și respirația așa încât să fie un bun orator. De aici și până la a-și vinde creațiile cu succes, n-a mai fost decât un pas. Ca pasul făcut pe Lună. Altceva.
Doina a hotărât că și această nouă etapă de viață merită trăită. Și-a cumpărat haine noi, si-a revoluționat coafura, a încercat alte rețete de bucătărie, s-a apucat de sport, chiar și în dormitor a schimbat din mobilier. Și soțul s-a reîndrăgostit, ca de o persoană nouă. Deși s-ar fi putut ca lucrurile să se întâmple și altfel… Ea ar fi continuat să se bucure de viață ca de un dar și dacă el pleca.
Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt deci provocatoare de schimbare. Deși inițial noul ne sperie, familiarul învechit este cel care ne îmbâcsește, care ne face inadaptabili prezentului mereu schimbător. Lucrurile la care „nu ne așteptam” sunt șansa noastră de a evolua, de a ține pasul cu realitatea, în loc să trăim în trecutul devenit imaginar. Credem că suntem entități fixe și ne atașăm de o imagine a ceea ce suntem, de o identitate fixa. A fi altfel pare o violare a ființei. Dar viața este într-o continuă schimbare, natura, corpul nostru sunt într-o permanentă devenire. Doar mintea se agață de un detaliu și e trasă din prezent, rămânând blocată în ceea ce devine trecut.
Bunicele vor ca nepoții să trăiască într-un anume fel, bunicii vor ca valorile lor să dăinuie. Și noua generație pare de neînțeles. Ne așteptam ca ei, copiii sau nepoții noștri, să fie după chipul și asemănarea noastră. Și par extratereștri. E doar o iluzie că am putea ține lumea în loc, ca să se potrivească așteptării sau dorințelor noastre. A accepta înseamnă a ne permite înțelegerea unui fapt și a simți ceea ce deja este. Pentru ca prin asta să ne dăm voie să fim mai mult, să probăm acest nou mod de a fi, acționând.
Altfel.

Schimbarea în sistem

Diferența dintre un cuplu și o familie nu o face căsătoria, ci apariția puiului, primul proiect comun cu valențe de viață. Până la acest moment, familiile de origine ale celor doi tineri rămân în fantasma ca il poseda pe fiului risipitor, care pare plecat la partener ca „în tabără”. Încă îi trec cu vederea „moftul”.

Dincolo de bucuria inerentă momentului nașterii pe care toti o percep ca împrospătare a neamului și ca real motiv de mândrie (din sertărașul „reușitele odraslei mele”), schimbarea abia acum face valuri în sistem. Abia acum la nivel inconștient sună clopoțelul trădării. Așa că sistemul se va sesiza, cerându-și cu vehemență drepturile, într-un mod specific lui, dar având mereu același mesaj: „Familia asta cui o lași, mă?”

Fiecare dintre tinerii protagoniști aveau un rol bine stabilit în „familia asta”. Sistemul avea beneficii clare și se definea identitar prin acest membru constitutiv. Ieșirea din sistem are dimensiunile unei extirpări de organ vital. Amenință însăși supraviețuirea sistemului. Deci se impun măsuri de urgență întru responsabilizarea fiului risipitor. De obicei, matroanele familiilor de origine vor lua taurul de coarne.

Mama LUI își va aminti abrupt că are nevoie arzătoare de serviciile neprețuite ale fiului ei și îl va chema la datorie („avem de pus murături, ni s-a stricat mașina de spălat, trebuie să ducem colivă la biserică… și știi că tac-tu nu poate să ridice”), sabotând inconștient tocmai intrarea acestuia în rolul nou, proaspăta responsabilizare a lui ca tată.

Mama EI își va prezenta oferta de mare cunoscător în treburi mămești. Nimeni nu știe la fel de bine ca ea meseria de mamă: cum se naște, cum se ține în brațe, cum se alăptează, cum se îngrijește un prunc. Tinerii ignoranți îl pun în pericol pe bietul bebeluș. Proaspăta mămică greșește flagrant și mai ales nu întreabă un specialist („e evident că nu te descurci fără mine”). Așa că Mama cea Mare sare să facă lucrurile cum trebuie făcute, sabotând inconștient intrarea  tinerei în rolul nou, proaspăta responsabilizare a ei ca mamă.

Fiecare dintre bunice se vrea revalidată în relația directă cu propriul copil, resimțind schimbarea ca pe o subminare a propriei puteri: „Până acum eu eram cineva în viața copilului meu și acum el și-a inventat alt soare în altă ogradă.”  Deși bunicele nu ar recunoaște asta în veci (pentru că nu își conștientizează trăirile), nou-născutul este perceput de aceste mame trădate ca un concurent mult mai puternic decât neadecvata (-ul) noră (ginere). Pentru că el, puiul, exprimă asumarea de către Fiul risipitor a noii relații, implicarea foarte concretă în nou-născuta familie, adică ieșirea din rolul vechi de copil „al meu” (în serviciul meu sau sub îndrumarea mea).

Oricât de nepricepuți ar fi, tinerii vor învăța chiar din aceste greșeli, stângăciile asumate îi vor proclama ca părinți. Trădarea cu durere și vinovăție față de vechiul sistem înseamnă loialitate față de fragila nouă familie. Până la urmă ei, proaspeții părinți, sunt cei mai încercați. Ei au de făcut pasul renunțării la beneficiul de a copilări, către a te afirma. În ei se rupe ceva, în ei se naște altceva. Schimbarea de identitate și rol este colosală la nivelul ființei lor și face diferența dintre dependență și autonomie, piatră de hotar spre maturizare.

Schimbare

Când ne încăpățânăm tot aceiași să fim
Și patternul permite o identificare,
Pierderile ne învață un pic să murim
Ca să rămânem deschiși la eterna schimbare.

Deși pare călduț în locul cunoscut
Și ne blocăm în coconul de mătase,
Ce fluture să devenim am fi putut,
Cu ce zbor și ce călătorii frumoase…

Ca să fugim de griji și de durere
Noi am ratat și freamătul și jocul,
Ne-am protejat de viață cu-o părere
Despre riscat și despre-ncercat focul.

Și-acum sorbim paharul cu singurătate
Și parcă viața nu mai are sens,
Dar ignorăm că-încă-n piept inima bate
Și că-n străfunduri suntem ceva dens.

Că în esență vom găsi rețeta,
Că în sămânț-avem secretul vieții,
Că vom renaște ca să fim vedeta
Momentului prezent și-a tinereții.

Căci cu un zâmbet și o floare la rever
Din iarnă grea se face primăvară.
Iubindu-l și pe cel care-am fost ieri,
Lăsa-vom viața-n suflet să tresară.