Ochii

… de dor de Rune

O piață cu multă lume. O masă cu două scaune. O femeie fără vârstă pe unul dintre ele. Ochii ei deschiși larg, parcă pentru a cuprinde universul. Rochia roșie, lungă, ca de țigancă. Nemișcare. Așteptare.

Un bărbat se așează la masa ei, conectându-se la ochii aceia care aproape că nu clipesc și la mâinile ei. Fusese chemat ca de-o incantație de ochii-oracol, de palmele deschise spre cer. Amestec de curiozitate și teamă. Sentiment de năzbâtie. De magie. De risc. Decizie fulgerătoare de abandon față de lumea externă, pentru o experiență în altă dimensiune.

Doare din prima. Ochii aceștia sunt foarte profunzi. Femeia asta se arată toată. Femeia asta privește al naibii de adânc. Bărbatul clipește ca să se apere. Deși toată viața și-a dorit să fie văzut, acum asta pare de nesuportat. Ea își continuă călătoria curajoasă prin sufletul lui. Oh, m-a văzut deja! gândește el. Ce mai am de pierdut? N-o să mor din asta. Rămân… Și-aș putea fi la fel de curajos ca ea. Aș putea prelua comanda. Eu s-o privesc. Îi văd imperfecțiunile feței. Tremurul buzei superioare. Grijile, fricile, iubirile, wow!, e ca o mare. Am senzația că mă pierd, e prea mult. N-o să mai pot ieși din chestia asta. Parcă vine peste mine cu toată povestea, cu toată viața ei. Nu văd forme, percep conținuturi. Nu aflu fapte, simt emoții. E atât de vulnerabilă și de curajoasă oferindu-mi-se. Intră peste mine și nu mai știu care-s eu. Și-mi țiuie urechile a iubire: de ea, de mine , de viață, de Dumnezeu. Într-un fel… facem dragoste. Deși excitarea mea nu este de nivel fizic. Sau nu de nivelul acela. Îmi simt corpul amorțit de relaxare.Parcă celulele mi se disipă vibrând. Parcă mă amestec cu ea… nu!, cu mediul! Acum parcă aș vrea să mă țin de ea ca să nu mă risipesc de tot. Mă bucur că-mi simt mâinile în palmele ei care ard. Ard tot, poate de-asta am senzația asta de bule care se sparg. Îmi tot surprind capul care încearcă s-o devieze spre stânga. Îl readuc în confruntare directă: sunt bărbat, ce naiba! Și acum iată, i s-au umezit ochii. Căldură, disperare, suflet dezgolit, sete, lacrimi, duioșie. Evident, o susțin. O ascult. O văd. Și iar mă inundă emoția ei până ce simt că și eu plâng pe dinăuntru. Despre ea sau despre mine? E tot aia! Despre uman. Acum alunec în mine din ce în ce mai profund. De parcă mă văd cum n-am avut curajul s-o mai fac vreodată. Îmi descopăr toate cotloanele cu durere și cu iubire. Cotinui să plâng pe dinăuntru, să-mi spăl emoții și gânduri. Să mă accept, așa cum ea mă acceptă că sunt. Să mă conțin, așa cum ea mă conține. Să mă iubesc, așa cum ea se iubește, mă iubește. Așa cum ea mă învață că se iubește viața. Acum mă cuprinde pacea înțelegerii că n-a fost nimic erotic, deși a fost atât adevăr… Închid ochii. Tot în mine o am. Tot teribil de văzut mă simt. De ea. De mine. N-am cum să mă mai uit!

Mâinile ei se deschid ușor, eliberându-l. Chipul ei are un zâmbet cald, împăcat, nu cere nimic, mulțumește. Și, dintr-o dată, neașteptat, ochii aceia care parcă nu clipeau, s-au închis. Bărbatul n-a apucat să mulțumească, dar știe că nu era nevoie. Că a da și a primi între ei a fost tot-una. Că nu doar pe ea a văzut-o, nu doar pe el. A văzut adevărul, a văzut viața.

Bărbatul se pierde în mulțime. Femeia redeschide ochii larg, parcă pentru a cuprinde universul.

Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

Rune se întoarce

Venirea primăverii mă umple de entuziasm ca in fiecare an. Mi-e dor să alerg, să-mi provoc copul cu exerciții fizice, să schimb meniuri, să-mi înfrumusețez casa, să-mi fac planuri, să ies în parcuri cu copiii, să mă-ntâlnesc mai des cu cei dragi.  Și mi-e dor de Rune…

M-am gândit mult dacă asta înseamnă dependență, dacă din afară părem o sectă, dacă mai am ceva grav de rezolvat în mine.

Merg la Rune pentru că îmi place tot ce se întâmplă acolo (având acoperire în metodele psihoterapeutice pe care le cunosc), pentru că relaxarea și emoția pentru mine sunt ca o cură de detoxifiere (psihică și implicit fizică). Chiar dacă am instrumentele, nu am timpul și cadrul ca să mă bucur de atâta porție de EU. Așa că e ca o vacanță, o fugă din viață pentru viață, ca o ocazie de încărcare a bateriilor mult mai rapid și mai eficient.

Simt în fiecare zi efectele primei întâlniri cu Rune, de fapt cu mine. Dar creșterea noastră nu ajunge niciodată la maxim, cât suntem în viață și nu ne blocăm. Rune e doar un ghid, nu o cale de urmat. Fiecare om are drumul său și pentru fiecare creșterea se face în raport cu el. De aceea această experiență e unică, specifică individului care o trăiește.

Marți, la ora 18, undeva aproape de Unirii, căldura și iubirea unor oameni vor facilita deschiderea altor oameni către ei înșiși și apoi către ceilalți. Primele seri sunt gratuite. Eu voi fi acolo.

Alte amănunte despre eveniment găsiți aici: www.soulpilot.ro

Emoție versus gând

Cuvânt înainte: Cred cu tărie că în esență toți suntem emoție. Deși gândul ne-a desprins de animal și ne-a facut să credem că luciditatea este atuul nostru evolutiv, subclasând emoția ca slăbiciune, vreau să vă țin o pledoarie despre blamata EMOȚIE.

În epoca inteligenței artificiale care depășește inteligența umană (în privința capacității de memorie, a rezolvării de probleme), emoțiile par să fie factori perturbatori în procesul decizional. Așa ca educația tradițională de sistem încurajează și recompensează omul tip robot, care se stăduiește să-și țină emoțiile sub control, funcționând mai degrabă în registrul cerebral, cognitiv (cogniție = cunoaștere), decât în cel emoțional. Paradoxal, cercetătorii se străduiesc să construiască robotul cu viață afectivă, trăsătură care să-l facă mai uman (vezi robotul Jules de la Universitatea din Bristol, Marea Britanie). Procesele cognitive superioare uzează de neuroni din scoarța cerebrală (partea cea mai evoluată a creierului) în timp ce emoțiile sunt controlate preponderent involuntar din centrii subcorticali pe căi nervoase vegetative simpatice și parasimpatice.

E adevărat ca emoțiile au și o componentă cognitivă (recunoașterea unei situații ca fiind, de exemplu, periculoasă). Componenta fiziologică este guvernată de modificările de ritm cardiac, acompaniate de modificări respiratorii, sudoripare și de tensiune musculară. Componenta comportamentală este dată de acțiune sau inacțiune, fugă sau luptă.

Emoția precedă cogniția și în evoluția speciei (filogeneză) și în evoluția individului (ontogeneză). Le vom analiza pe rând.

Filogenetic: Forma cea mai primitivă de creier, deținută de reptile,  este trunchiul cerebral, situat la capătul superior al măduvei spinării. El controlează funcțiile de bază ale vieții asigurând supraviețuirea. Aici au apărut primii centri emoționali dovedind legătura organică și funcțională dintre emoții și organe interne, dar și rolul important al emoțiilor în adaptare și supraviețuire (intuit de Charles Darwin). Prima sămânță de emoție e lobul olfactiv, cu celulele specializate în miros.

Mamiferele au în plus sistemul limbic, dispus concentric peste trunchiul cerebral. Frica, furia și emoțiile sexuale (îndrăgostirea) au sediul aici. Dar și învățarea și memoria sunt coordonate de la acest nivel, permițând mari salturi calitative în adaptarea la mediu. Până aici am vorbit de creierul care simte, creierul emoțional.

Creierul care gândește, neocortexul uman, este prezent la nivelul emisferelor cerebrale, care au la baza lor sistemul limbic, ce le unește. Analiză, sinteză, strategie și planificare sunt posibile doar la acest nivel superior. Gândul este trăsătura distinctiv umană în timp ce emoția am moștenit-o de la primate. Aici sentimentelor și simțurilor li se atribuie gânduri. Neocortexul permite subtilități și complexități ale vieții emoționale, cum ar fi legăturile de atașament (familiale și parentale protectoare sau de iubire). Așa cum spunea Daniel Goleman, creierul emoțional are un rol crucial în arhitectura neurală, este rădăcina de la care s-a dezvoltat noul creier (neocortexul). De aceea poate influența funcționarea restului creierului, inclusiv a centrilor gândirii.

Sistemul limbic prezintă de o parte și de alta câte un nucleu amigdalian (câte unul sub fiecare emisferă cerebrală, având formă de migdală). Acesta are un rol esențial pentru viața noastră afectivă. Fără el nu am mai distinge semnificația emoțională a evenimentelor, nu am mai avea pasiuni de orice fel, nu am mai avea memorie afectivă și am trăi o viață lipsită de sens personal. În caz de urgență, pentru a se interveni rapid (timpul este prețios), se întrerupe legătura cu neocortexul (drumul ar fi de două ori mai lung) și amigdala preia controlul, gândirea fiind blocată. Și astfel reacții emoționale foarte puternice, bazate pe memoria afectivă inconștientă (uneori amintirea este foarte puțin asemănătoare situației actuale) explodează necontrolat declanșând comportamente de tipul fugă sau luptă cu rol în supraviețuire. Cazul fericit, deși necesită timp mai lung, este acela în care informațiile de la amigdală ajung în lobii prefrontali stângi din neocortex care echilibrează tensiunea emoțională, cântărid reacțiile înainte de a acționa. Lobii prefrontali drepți sunt sediul central al sentimentelor negative (frică, agresivitate), în timp ce lobii prefrontali stângi îi inhibă pe primii. A-ți folosi în mod inteligent emoțiile înseamnă și să le faci să conteze într-un raționament și să reușești să le conștientizezi, să le observi, să le analizezi. Pentru că de cele mai multe ori experimentarea emoțiilor nu este o alegere deliberată, ci una spontană, cu derulare rapidă și cu reacții expresive involuntare recunoscute universal.

Ontogenetic întâi simțim, apoi gândim. Bătăile inimii pot fi percepute la 10 săptămâni de sarcină, în timp ce activitatea electrică a creierului abia în a 26-a săptămână de viață intrauterină. La naștere viața psihică este foarte simplă, fiind formată din senzații și stări de afect. Emoțiile sunt deci prezente și diferențiate de la naștere (Izard, 1991). Ariile subcorticale și asociative corticale  corespunzătoare simțurilor se maturizează începând din momente diferite prenatal. Între 6 și 9 luni prenatal se dezvoltă analizatorii în ordinea: miros, gust, auz, văz, tact, copilul răspunzând prin reacții motrice la stimulii respectivi, dovedind pregătirea funcțională prenatală a acestor analizatori. Prepsihismul cuprinde și procese de învățare simplă înainte de naștere, legate de recunoașterea vocii, a bătăilor inimii mamei sau a unei melodii, de exemplu. Starea afectivă a mamei se transmite copilului, determinându-i reacții asemănătoare  și răspunsuri motrice și constituind viața afectivă prenatală. La naștere sistemul auditiv este mai avansat decât cel vizual (a fost stimulat mai devreme prenatal), gustul și olfacția sunt  bine dezvoltate. Există un mecanism înnăscut pentru detectarea fețelor umane. Analizatorii și ariile lor de proiecție cerebrală continuă să se dezvolte postnatal. Între a doua și a treia lună de viață se formează primele percepții. Percepția propriei imagini în oglindă are loc la 12 luni, prin urmărirea mișcărilor proprii. Inteligența este o modalitate superioară de adaptere la mediu. După Piaget, până la 2 ani are loc stadiul inteligenței senzorio-motorii, fiind urmat între 2 și 6 ani de stadiul inteligenței preoperaționale.

La nou-născut stările afective sunt doar negative (țipăt, spasme, grimase, plâns), iar la 3 luni 15% vor fi pozitive. Deși a fost consemnat de la 5 zile, zâmbetul exprimă inițial starea organică de bine, nu are funcția de semnalizare și comunicare. După 4-6 săptămâni, zâmbetul poate fi semnul emoției. Și reacțiile emoționale negative sunt inițial legate de satisfacerea unor nevoi și după 5 luni pot avea o semnificație psihologică. În măsura în care se construiesc conduitele inteligente apare reacția de triumf la finalul acțiunilor reușite, astfel că la 6 luni 65% din reacțiile afective sunt pozitive. Primul an de viață are un rol hotărâtor în formarea atașamentului față de mamă, care începe din perioada prenatală și care se răsfrânge asupra personalității și a formării comportamentelor adaptative ale individului.

De la senzație la gând: Procesele senzoriale se desfășoară aici și acum, în prezent. Gândirea își extrage conținuturile din memorie, din trecut și elaborează anticipări și predicții asupra viitorului. Stările afective înnăscute au valoare adaptativă și de supraviețuire fiind transmise genetic prin memoria colectivă a speciei, iar emoțiile dobândite se bazează pe memoria afectivă individuală. Deci numai senzațiile ne țin în prezent. Percepțiile pot fi influențate de amintirea unor experiențe trecute, care ne pot deforma realitatea. Emoțiile vin din amintiri (individuale sau colective), deci ne pot împiedica să percepem corect situația prezentă. Gândurile sunt credințe, vin din nevoia noastră de individualitate, de ego, sunt explicații ale trecutului, predicții ale viitorului. Simt asta pentru că… Vreau asta pentru că… Amintirile mele înlănțuite înseamnă timpul vieții mele.

Senzația poate fi însoțită de emoție, emoția pleacă de la o senzație sau percepție, emoția conține și un gând, gândul conține și o emoție.

De ce Rune este un vrăjitor? Pentru că fiecare exercițiu, fiecare linie melodică, fiecare meditație, vocea lui, ochii lui, oamenii lui ne-au emoționat. Profund. Am descoperit emoții vechi, amintiri despre cine eram cândva. Atunci când individualitatea noastră era în formare și toate talentele noastre păreau resurse, daruri neprețuite, aparținându-ne firesc.  Relaxarea și emoția te duc în zona de flux. Relaxarea îți scade frecvența cerebrală și te aduce într-o stare de deschidere, de atenție îndreptată spre interior. O emoție foarte puternică reactivată în aceste condiții va fi trăită cu toată ființa, cu tot corpul, fără barierele lucidității care n-o lăsau să se exprime. Tocmai pentru că gândul e pus pe minim și emoția pe maxim, emoția are șanse să ardă, să se consume. Dispare frica de emoție (un gând, o credință). Un timp încă mai asculți niște gânduri, din ce în ce mai lente, și apoi parcă se termină și doar simți. Și bătăile inimii sunt evidente. Îți pulsează plexul solar. Parcă tot corpul vibrează și se extinde. Parcă respiri prin toți porii și faci schimb de informații cu Universul la care ești perfect conectat. E o stare de profundă inspirație (intuiție).  Singurul firișor rămas treaz spre neocortex te face să fii observator. De parcă a rămas un singur neuron aprins pe scoarța cerebrală și acela privește în întuneric, cu nesaț, ecranul pe care Universul se arată. Și e fascinant.

Care este mecanismul? Sistemul limbic e poarta de intrare în această stare prin celebrul exercițiu de relaxare cu palmele „1-2” care conectează emisferele și permite coborârea punctului de control spre profunzime. Și deși se menține firișorul aprins spre mansardă, vedeta devine trunchiul cerebral (pe care același sistem limbic pune reflectorul): cu emoțiile cele mai brute, instinctive (frică, furie, sexualitate), inima și organele interne, funcțiile vitale ale organismului. Emoțiile prin definiție au scurtă durată. Când nu le blochează gândurile, sunt simțite cu tot corpul, dar mai ales cu zona plexului solar (inimă, stomac, plămân) și se epuizează rapid. Așa are loc catharsisul, curățarea de emoții vechi și reechilibrarea energetică, vindecarea celorlalte organe interne. E ca și cum un șuvoi de energie din Univers este lăsat să intre și să ne spele. Și vindecare are loc până la nivel celular, pentru că emoțiile vechi erau blocate în corp la nivel de memorie celulară. Și asta nu e doar lipsa bolii, e stare de bine, e revenire în matca proprie, e reactivare de resurse, e redescoperirea sinelui pierdut, e despre a fi în paradis în viața asta.

Emoția, undă energetică: După ultimile cercetări, inima generează cel mai puternic câmp electro-magnetic al organismului, mai mare decât cel generat de creier. Trimitem unde de energie cu punct de plecare în inima noastră la mare distanță de corpul nostru fizic. Emoțiile noastre sunt contagioase pentru cei din jur. Valul de emoție vine peste ei. Cei din familia noastră sunt și mai receptivi pentru că sunt mai deschiși față de noi (rețele de comunicare nonverbală bătătorite) și pentru că au în memoria lor celulară înscrise aceleași tipuri de emoții. Atunci când sunt activate aceste emoții (cele negative) în viața de zi cu zi, componenta comportamentală primează, încercăm să le descărcăm urlând, lovind, trântind. Amigdala bat-o vina, taie firul de la telefonul directorial și-și face de cap. Și reacția e animalică de-a dreptul. Din păcate asta nu e vindecare, e doar un comportament învățat care se va repeta fară să-l putem controla.

Epilog: În condiții de relaxare e mai greu să dai cu pumnul în masă. Organismul nu mai intră în regim de urgență. Într-un cadru securizant nu-ți mai vine să dai vina pe altul, rămâne o afacere la nivel de tu-cu-tine, ai ceva de înțeles despre tine și-ți dorești asta, nu te mai interesează să-i judeci, să-i pedepsești, să-i corectezi pe ceilalți. Rămâi doar tu, nu mai fugi de ce urmează să simți și e fascinant că poți să te schimbi.

Toată povestea asta a fost o justificare pentru vindecarea prin relaxare și emoție. Pentru că mintea vrea să înțeleagă, ca să nu mai caute. Acum i-am dat de lucru și va putea renunța la gând atunci când vom experimenta astfel de exerciții tămăduitoare pentru trup și suflet deopotrivă.Gândul nu ne lasă să ne vindecăm, gândul ne face să fugim de emoții, gândul ne apropie și ne depărtează de umanitate.

În esență suntem emoție. Prin emoție ne putem vindeca.

Rune, vrăjitorul

Știți cum e să te întorci din vacanță mai obosit decât ai plecat? Sau să cauți mereu ceva care să-ți poată satisface curiozitatea, să te surprindă, să-ți umple nevoia de entuziasm și de cunoaștere? Sau să te simți după o petrecere rupt și dezamăgit? Mie mi se întâmpla des în ultimii ani.

După 12 zile cu Rune, n-aș mai fi plecat… A fost magie curată. E incredibil cum reușește să-mi golească mintea de griji, de gânduri despre alții. Cum mă convinge că viața merge înainte și fără să mă stropșesc eu, că are soluții ingenioase și elegante la care strategiile mele întortochiate n-ar fi ajuns. Că pot apăsa uneori butonul „pauză” pentru a deveni spectator în fața spectacolului vieții, în care înainte jucam cel mai epuizant rol de actor. Cum timpul devine un concept fără sens doar pentru că este împărtășit cu el.

Rune te trezește la tine însuți, te face să redevii cea mai importantă persoană din lume, să fii singura rugăciune de care ai avut vreodată nevoie. Să simți momentul prezent cu nesaț. Îmi place să povestesc despre o astfel de redeșteptare a simțurilor și să râd de mine însămi… Pe la trei dimineața am deschis larg geamul să mă scald în răcoare, am lăcrimat de frumusețea luminii de la Metro pe care o vedeam în zare și m-a înduioșat zgomotul de mașini trecând. Nu e nebunie cum pare, este a-l simți la maxim pe ACUM. Cu toate simțurile, îmbătător. Să fii foarte prezent, foarte deschis, foarte AICI.

Rune m-a învățat să pun lumină în emoții, în amintiri, în probleme, în frici, în boli, în oamenii care au nevoie, în mine, în univers. Și să râd… de iluzii, de mine, de complicațiile vieții. Și să zâmbesc. Și să ascult muzica dinăuntrul meu. Și să văd frumusețe acolo unde vedeam urâțenie. Chiar și cu moartea m-a împăcat.

Rune mi-a arătat cât de frumoși sunt oamenii. Cât de ușor e să renunți să-i mai judeci. Cât de umani sunt, de egali ca esență, cât de fascinanți prin diferență. Câtă nevoie au de iubire și cât de mult pot dărui. Și ce putere de a vindeca pot avea.

Rune m-a făcut să înțeleg cu adevărat ce înseamnă schimbare, să accept împrevizibilul, să renunț la control. Să realizez dependențele mele și să văd cât de caraghioasă sunt atunci când încerc să mențin veșnic tot ce-i trecător.

Așa că la sfârșit toți eram niște magi. Și nu pentru că ne-a investit cu puteri miraculoase, ci pentru ca am înțeles că le-am avut dintotdeauna. Doar că ni s-a spus că nu suntem buricul pământului și am pierdut încrederea în noi.

Mulțumesc, Rune. Mulțumesc, Arne, Karina, Tone, Morten și Marte. Mulțumesc, Ioan și Elena. Mulțumesc tuturor celor cărora le-a vibrat sufletul jucându-se și respirând ca și cu Rune Heivang.