Iarnă peste noi

Marți, 26 martie, București: ninsoare, înnorat, vânt moderat, maxima +1*C, RealFeel –8*C. Școlile s-au închis. Dar dincolo de datele concrete prea puțin spectaculoase, a fost o zi foarte frustrantă atmosferic.

De dimineață s-a circulat mai prost și a trebuit să dăm jos cei 20 de cm de zăpadă de pe mașină. S-au cerut purtate cizmele, căciulile, fularele și mănușile. Am simțit că toleranța noastră pentru iarnă a fost depășită, ca și cum avem dreptul la primăvară.

Eu am un fel de empatie cu vremea… sunt meteodependentă. De la fereastra mea, imaginea de afară părea dezastruoasă: rece cenușiu, tăcere grea aproape nemișcată, amintindu-mi de moarte. Pentru că sunt suficient de perspicace Smile, mi-am dat seama chiar în timp ce vizualizam catastrofa, că pentru un copil de 2-3 ani care nu are clar conceptul „primăvară”, bradul uriaș îmbrăcat în alb din prim planul peisajului, ar fi fost, cel mai probabil, un prilej de mare bucurie. Totuși era cumplit de nedrept că azi, când toți copiii stăteau acasă, eu aveam atât de mulți pacienți. Un spiriduș (sic!) mi-a curățat mașina… dar cele 5 minute în plus (din vina zăpezii), față de cele 8 minute de drum obișnuit către cabinet, mi-au părut o veșnicie. Nu cred să-mi mai fi fost atât de frig ca azi, în zilele iernii „trecute”.

M-am întors acasă ca dintr-o expediție la Polul Nord. Același spiriduș pregătise un prânz bun, deci nu aveam de gătit. M-am înfofolit cu două rânduri de haine (observând că băiatul meu cel mic era OK cu mânecă scurtă și pantaloni trei-sferturi) și am tras un pui de somn, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.

Sentimentul general al zilei a fost de singurătate. Și nu de orice fel. Una existențială. Când o trăiești pe asta, oricâte îmbrățișări și mângâieri pe creștet primești, tot singur în interior rămâi. Nu ține de lipsa cuiva, nu poți învinovăți pe nimeni pentru starea asta. Culmea e că nici măcar pe tine. Singurătatea asta ține de veșnicie, de moarte, de Dumnezeu. De lipsă de sens, de absurd, de nimic. Și nu cred să trăiască cineva fără s-o întâlnească. E pur și simplu un dat al vieții, o raportare la propriile limite.

Și care să fie atitudinea sănătoasă… (că până aici ăsta pare un mesaj suicidar!). Să accepți. Să capitulezi în fața emoției. Să o conții: scurt și intens. S-o lași să treacă prin tine, cu curaj. Și să ai grijă de copilul care ești, indiferent de vârstă.

M-am trezit cu poftă de un desert crud și cu o rețetă dictată din tărâmul de vis. Poate mai sunt și alții în nevoie… un măr ras-mare, 1 linguriță de scorțișoară, musli stropit cu 1/2 de portocală, cubulețe de fructe deshidratate (stafide, caise, goji, etc), și nuci mărunțite. Mie mi-a făcut bine. Deși încă nu râd… mai ninge și la noapte!

De la intenție la faptă

Drumul de la intenție la faptă este presărat cu multe capcane care te întorc la poziția de start.

Observ că nu mai sunt funcțional într-un domeniu al vieții. Acolo lucrurile merg prost sau stau pe loc. Și cum boala lungă și nemișcarea duc la moarte, impulsionat de neputință (ca reacție la ea), de rușinea generată de pierderea unei poziții inițial recunoscute și de însăși frica de moarte, mă străduiesc să înțeleg cum am ajuns aici și să fac ceva. Problema prezentă poartă un mesaj evolutiv, restabilește un echilibru care a fost perturbat printr-o atitudine fixistă. Eu, familia mea sau strămoșii mei repetăm cu îndârjire un anume comportament, hrănind o credință cu valoare de mit pentru noi. Obișnuim să fim cumva, facem ceva într-un anume fel, suntem inflexibili în fața schimbărilor, ca o nevoie de identitate: „așa suntem noi și într-un anumit alt fel nu suntem”.

Și iată, mi-a venit rândul să mă confrunt cu o situație dificilă de viață, care deloc întâmplător, seamănă cu cele ale înaintașilor mei. Ea mă provoacă să fac eu schimbarea, să mă adaptez la nou cu o replică adecvată. Să ies din karma neamului, să fac pasul evolutiv, cruțând urmașii de blestemul familiei. Să fiu cum ei n-au îndrăznit să fie. Să mă confrunt cu adevăruri nespuse, să restabilesc ordinea prin dreptate, să umplu goluri generate de emoții interzise, să accept istorii neînțelese, judecate, condamnate de clan. Să iert și să iubesc dincolo de fapte. Am intenția să fac schimbarea cu mine.

Adică cum? Concret. Să zicem că în familia mea au fost mereu blamați bărbații care înșelau. Bărbat fiind am ajuns să înșel și eu. La prima vedere, prin faptul că sunt în pielea blamatului, îl înțeleg mai bine și cred că îl iert. De fapt la acest nivel, înțeleg doar confuzia pe care a trăit-o el, faptul că s-a simțit condus de soartă, ca într-un scenariu prestabilit. În mintea lui era un haos, îl trăgea ața, ca o nevoie vitală să repete povestea altcuiva. Era ca o boală, dar și ca o magie de vis, însoțită de o emoție devastatoare pornită din centrul ființei sale, ca și la mine.

Repetiția apare doar pentru că lecția nu a fost învățată la nivel familial. Emoția din plexul solar e ca un motoraș suplimentar activat ca să-mi dea șansa schimbării, creșterii evolutive la nivel de individ. Magia vine din alterarea contactului cu realitatea, pe care acum o văd mai roz și mai lipsită de pericol ca oricând. Ceața din minte e pentru că mă apropii de o zonă fierbinte, dureroasă a inconștientului, față de care strămoșii mei au activat rezistențe negând-o. Și lucrul de care au fugit? O emoție! Una care părea de nesuportat, una care le amenința viața: de tip neputință, singurătate, furie sau frica. Patru sensuri ale propriei ființe (reperele crucii, coordonatele existențiale), care, atunci când li se permite să se manifeste, echilibrează individul.

Înfruntarea emoției negative, întâlnirea cu ea și arderea ei, deblochează resurse revitalizante: curajul, iubirea, afirmarea și deschiderea. În felul acesta, ceva care părea rău se transformă în ceva bun, la care altfel decât prin suferință nu am fi ajuns. Raiul trebuie să fie la capătul iadului. În sensul acesta cei care au suferit deja pe pământ ajung în rai. Iar iadul nu este o pedeapsă dată de un părinte nemilostiv, ci doar drumul firesc de acces către lumină.

Abia când înțeleg că blamatul dinaintea mea m-a provocat să integrez sensul/reperul pierdut, abia când mă reîntregesc cu resursa reactivată, îl iert cu adevărat, pentru că îi sunt recunoscător. Cât despre iertarea de sine, am trăit-o înainte de a-l ierta pe el, când mi-am permis să trăiesc emoția negativă, când mi-am acceptat umanul, suferința, iadul.

Iar fapta va curge firesc, de la sine. Pentru că înainte să fac, acum sunt. Pe deplin.

Cu mască, fără mască

Obișnuim să adoptăm o anume atitudine față de viață. O mască preferată: plictisitul, dezamăgitul, țâfnosul sau, dimpotrivă, zâmbărețul, credulul, hiperactivul, etc. Când joci același rol indiferent de situație, trăiești iluzia că fiecare zi ar fi la fel. De fapt reacția ta este mereu aceeași, nepotrivită cu permanenta schimbare.

Te întreb: ce crezi că obții din asta? Ce beneficii secundare ai din a performa în pielea acestui personaj? Și ce ascunzi dedesubt? Ce din tine nu lași să iasă la suprafață de teama că nu va fi acceptat de ceilalți? Ce anume nu accepți tu că ești? Ce e atât de vulnerabil, de dureros, de periculos pentru însăși existența ta, încât să nu îți asumi partea asta a ta, să o respingi, să o negi?

Poate  e un mod de a atrage atenția celorlalți: fiind Gică-contra sau Mr. Nice-Gay. Te străduiești să-ți fabrici o imagine extremă, pentru că ți se pare insuficient să fii autentic, ca și cum ai fi mediocru trăind și plusul și minusul. Te identifici cu unul dintre ele, respingându-l pe celălalt.

Poate că asta ai învățat dintr-un eveniment trecut: că e riscant să fii în rolul contrar, pe care l-ai asociat unei pierderi. Și acum fugi ca de drac. Sau ca dracul de tămâie? Fugi de ceva din exterior sau de ceva din interiorul tău? De ceva ce ai putea să faci sau de ceva ce deja ești? Nu cumva situațiile de viață pe care le eviți, te feresc de ceea ce conții profund?

Și cum ar fi GRIUL? Să nu mai fi perfect. Sau să nu mai fi invizibil. Să fii orice, spontan, fără grija constrângătoare de a-ți păstra identitatea, fiind mereu într-un anume fel. Nu cumva a ține cu dinții de imaginea pe care am fabricat-o despre noi ne face dezadaptați, bătrâni? Și a da drumul imaginii vechi, a lăsa loc pentru schimbare, a fi mereu noi, ne-ar putea da un aer de tinerețe?

Și de fapt, în spatele măștii e o sămânță din tine care reprezintă cea mai mare nevoie actuală a ta. Ceea ce nu permiți să se exprime, strigă, clocotește, face tărăboi să fie văzut în timp ce tu faci pe mortul indiferent. Ai de fapt nevoie să-ți fie recunoscută acea latură de către ceilalți. De exemplu: eu am nevoie să înțelegi că m-ai rănit, nu ca să te simți vinovat, ci ca să nu îmi mai simt ignorată această parte din mine. Mă simt mai întreg dacă mă vezi, pentru că în oglinda care ești, mă recunosc reîntregit cu acea parte. Înțeleg că este o parte importantă a mea, după cât de furios sunt când nu mă vezi. Și de fapt eu am fugit primul de partea mea rănită, eu m-am apărat, eu mi-am întors capul de la ceea ce părea greu de dus, periculos de simțit.

Nici un azi nu este ca ieri. În fiecare secundă poți fi altfel. Schimbarea nu este rezultatul unui efort, ci acceptarea de a trăi prezentul, cu orice risc emoțional. Pentru că prețul faptului că te ascunzi de alții și de tine este o pierdere nesănătoasă, o alienare de tine însuți, o automutilare, o nedreptate strigătoare la cer pe care ți-o faci ție și propriei vieți.

Și de fapt prin asta viața este un mare privilegiu: prin faptul că oricât te-ai strădui, nu ști ce se va întâmpla mâine. E o surpriză, e un cadou. Primește-l cu curiozitatea unui copil, cu pofta lui de a experimenta și cu atitudinea lui cea fără mască, de o incredibilă sinceritate: o emoție caldă, o emoție rece…

Bărbatul și femeia

Frica bărbatului de a fi neiubit vine din constatarea diferențelor dintre femeie și el. Dinspre bărbat, femeia poate fi văzută ca având capacități de nesuportat, tocmai pentru că lui nu îi sunt la îndemână caracteristicile specific feminine: sensibilitate, receptivitate, capacitatea de a conține, preocuparea pentru detaliu, analiza, arta, intuiția, imaginația, etc.. Faptul că bărbatul este deficitar în acele aspecte este un atac la imaginea lui de om atotputernic. De aici și nevoia de a-și exprima masculinitatea exagerat, o nevoie de a-i fi recunoscută puterea. „Pentru că nu pot face față la ceea ce tu ești și eu nu pot fi (feminitatea ta), mă comport așa încât să te impresionez, să te șochez cu ceea ce mă face diferit de tine (masculinitatea mea)”.

Și cât de simplu ar fi să recunosc, bărbat fiind, femininul din mine, să-mi permit accesul la acele caracteristici pe care de fapt le conțin, doar că îmi sunt mai puțin evidente, mai puțin manifeste, mai profund situate (mai ascunse). Să înțeleg că la nivel de ființă, care conține toate poveștile înaintașilor (inclusiv a celor feminini), am născut, am manifestat femininul pregnant altă dată. E doar un dans în care rolurile se schimbă: sunt când bărbat (și atunci mi-e dor să fiu femeie, pentru că nu mi se permite și nu-mi dau voie să mai fiu femeie), când femeie (și atunci mi-e dor să fiu bărbat, pentru că nu-mi dau voie și nu mi se permite să mai fiu bărbat).

Și când mi-e dor să fiu femeie îmi doresc să conțin emoțional (cât mai multe femei, pentru că lor trebuie să le dovedesc că sunt capabil și eu de asta). Mai multe, pentru că e greu să mă pun cu un adversar care dă viață, e greu să mă conving chiar pe mine că am succes.

Și când mi-e dor să fiu bărbat, tun și fulger, vreau să controlez și să domin (un bărbat, pentru că lui trebuie să-i dovedesc că nu sunt slabă, așa cum de fapt mă simt în haina strâmtă de femeie). Mi-e suficient unul, pentru că el e prototipul puterii iar eu prototipul vulnerabilității și să reușesc o dată este deja o demonstrație de forță. Și în același timp de iubire… mi-e de-ajuns să-i arăt lui, pentru că pentru mine el este cel mai important om de pe pământ.

De cele mai multe ori femeii îi poate fi suficient un bărbat ca să își exprime iubirea și puterea, bărbații se pierd în demonstrații multiple în care nu pot iubi deplin (pentru că ar putea părea slabi, dependenți) și nici destul de puternici nu ajung să se simtă. Puternicul este veșnic însetat de iubire, iubitoarea luptă pentru putere…

Cealaltă jumătate din noi strigă să fie văzută și se manifestă exagerat, isterico-agresiv, când scapă de cenzură… Și când te gândești că în loc să o folosești irațional, distructiv, ți-ar putea fi resursă conștientă… Ce poate fi mai plenar decât un bărbat tandru… de exemplu în relația cu copilul său pe care îl hrănește psihologic, îl confirmă identitar cu fermitate, așa cum mama singură nu reușește. Ce poate fi mai armonios decât o femeie conștientă de forța ei interioară, având puterea de a înțelege și a accepta viața cu iubire (nu cu durerea resemnată a intransigentei care a renunțat la iubire).

Masculinul și feminimul se justifică unul pe altul, cu armele celuilalt. De aici tot amarul. De fapt puterea este iubire.

Ciorbă cu fructe

M-am trezit cu mintea tulbure. Visasem că aveam foarte multe treburi de făcut și că nu le făceam față: curățenie în casă, bagaje pentru o tabără, gătit… toate contra cronometru.  În plus, cineva îmi lăsase în grijă un copil mic și uitasem să-i dau de mâncare. Am curățat repede niște fructe să-i fac un compot și când să fie gata am constatat că fructele feliate fierbeau în aceeași oală cu legumele pentru ciorbă.

Am deschis ochii păstrând senzația de epuizare și de năduf din fața ciorbei cu fructe. M-am apropiat de fereastra luminată timid, ca să-mi spăl mintea cu ciripit de păsărele. Dar n-am reușit să-mi găsesc secunda de relaxare, n-am recunoscut nici un acasă în care să mă alin. Bătălia din mintea mea continua, așa că am ales să revin pe pernă și să mă întorc în lumea pe care o lăsasem nerezolvată…

Peste încă vreo oră m-am retrezit, îngrijorată de câte aveam de făcut pe bune în ziua aceasta. Aceeași senzație grea de… „situație care mă depășește”. Lucrurile nefăcute mă chemau în direcții diferite, dezorientându-mă, amețindu-mă. Mi-a fost evident că pe oricare o aleg să fie prima, o voi face în hărmălaia generată de strigătele celorlalte, aflate în așteptare… Și un timp am fost ca în vis, roboțel care îndeplinește sarcini, ca într-o luptă cu morile de vânt. Fiecare treabă terminată era ca o treaptă spre celelalte. Și la un moment dat mi-am permis să sar una, nefăcută, în favoarea celorlalte. Și asta a fost ca un pretext de răsfăt. Mă eliberasem de ditamai sarcina, așa că în locul ei, am strecurat câteva minute de nimic…

Eu cu mine. Fără să mă mai măsor cu „situația”. În afara situației. Da, acum sunt acasă. Respir lin și nu mișc, doar ascult apa care îmi mângâie trupul, luând cu ea grijile toate. Goală de ele, mă am doar pe mine, sunt plină cu mine, atât de acasă…

Mă întorc la treburi cu un fel de sete. Le iau pe rând, nu le mai amestec. Curg firesc, nu mai vin peste mine. Eu le aleg, eu le dezleg, bucurându-mă că îmi sunt. Și că pot să râd de ciorba cu fructe…

Dans în doi în ritmul vieții

Iubirea este bibelou de porțelan. E greu să iubești, pentru că e greu să te iubești. E greu să iubești, pentru că e greu să ierți. E greu să ierți, pentru că e greu să te ierți. E greu să te iubești, pentru că e greu să te ierți.

Dacă toate pleacă de la mine, înseamnă că-mi sunt dator pe viață să îmi ascult nevoile, pentru că doar asta mă poate face să le întrevăd pe ale tale. Și totuși cum să fac să veghez iubirea noastră?

Cu un focus prea pe tine, s-ar putea să mă pierd pe mine. Dacă  mă definesc prea tare prin „noi”, îmi șterg granițele ființei mele.

Cu un focus prea pe mine, s-ar putea sa te pierd pe tine. Dacă am grijă să-mi fiu mereu fidel cu rigurozitate, trasez o limită clară, intransigentă între noi.

Care să fie trecerea de la iubire de sine la egoism? Sau de la iubire la fuziune? Cum să dansez cu tine fără să-mi uit dansul propriu, fără să mă amețească dansul tău? Cum să-mi fiu? Cum să-ți fiu? Cum să fim?

Acceptând. Că uit de mine, pentru tine. Că uit de tine, pentru mine. Că greșesc, că greșești. Că te iubesc, că mă iubesc. Că am defecte, că am calități. Că sunt cu tine, că sunt singur.

Că toate se termină. Că nu voi mai fi. Că iubirea noastră nu va mai fi. Că iubirea este bibelou de porțelan. Și pentru asta nu trebuie păzită, ci trăită. Acum. Cu riscul arderii ei până la capăt.

Călău, victimă și salvator

Călăul (agresorul): nedreptățit dintotdeauna, simte nevoia să își facă dreptate, să pună lucrurile la punct, să pedepsească, își cere drepturile cu forța, controlează prin agresivitate verbală sau fizică.

Victima: sensibilă, fragilă emoțional și chiar fizic, se simte slabă, neimportantă, fără valoare, rușinată, copleșită de umilință, trăiește cea mai cumplită nedreptate, este încarcerată în această traumă, are nevoie de libertate.

Impresionabilul (salvatorul): este martor al poveștii, ascultător, cel care face ca spectacolul să aibă valoare, care confirmă performanța fiecărui rol: înverșunat de sadismul călăului și sfâșiat de durerea victimei. Rolul lui de salvator emerge din faptul că se crede opusul călăului, eroul pozitiv, garant al moralei, luptătorul întru dreptate și libertate.

Se numește „triadă nevrotică”. Între cele trei personaje s-a creat o dependență: fără oricare dintre ei, ceilalți doi ar rămâne descoperiți, fără sens, n-ar mai avea ce dovedi. Au nevoie unul de altul ca să-și justifice viața, lupta, încrâncenarea. Au nevoie unul de altul ca să fie văzuți. Toți speră să fie recunoscuți în rol. Toți strigă după dreptate. Pentru toți situația este apăsătoare și visează libertatea.

Călăul a fost cândva victimă, victima este sau va fi călăul altcuiva. Chiar și între ei doi rolurile sunt interșanjabile în diverse situații. Cine joacă un astfel de rol acasa, joacă unul dintre ele și în alte domenii ale vieții (la job, în grupul de prieteni). Poți fi victima șefului și călăul copilului tău.

Și puterea? Cine o deține? Care credeți că este cel puternic? Călăul care domină? Salvatorul care apără victima? Sau chiar victima care înțelege profund că de ea depinde viața călăului, că de fapt ea îl susține, îl duce în cârcă?

Nici unul. Puterea, uite-o, nu e! Sunt trei oameni slabi, fără încredere în ei înșiși și fără încredere în viață. Până și salvatorul este copleșit de neîncredere: luptă pentru nevoile altuia, nereușind să și le asume pe ale lui. E mai ușor să creadă în potențialul altcuiva (dacă ar fi eliberat de către el…), decât într-al său. E mai ușor să fie dezgustat de călău și îndrăgostit de victimă, decât să-și asume intențiile criminale ale primului și neputința celui de-al doilea. Asemănarea sa cu cei doi îl atrage pe salvator în complexul nevrotic și îl face să alunece oricând în rolurile acestora. Victima poate înțelege ca nimeni altul pe un seamăn agresat și se poate mobiliza pentru salvarea acestuia. Agresorul își poate justifica acțiunea criminală prin intenția de a salva pe altcineva.

Cum spuneam și ieri, oamenii sunt egali. Neîncrederea în ei îi face să-și pună măști, să intre singuri în roluri. Călău, victimă sau impresionabil… tot pe-acolo. Adevărul este în spatele măștii. Adevărul ești tu. Cu calități și defecte. Cu puteri și slăbiciuni. Nu poți ieși din triada nevrotică (cea care te înnebunește pentru că e fără de ieșire) decât atunci când te vezi… călău, victimă și impresionabil în același timp. Și pentru că te vezi prin fiecare, nu mai este nimic de dovedit, de apărat, de îndreptat.

Și te-ai eliberat.

Și eu sunt ca tine

Comparația doare. A încerca să pui rigla pe sufletul unui om spunând „ești mai… decât… ” este o agresiune la dreptul său la autenticitate. „Fii altfel, fă altfel!” este confuzant, îl scoate din contactul cu sine însuși, îl devalorizează.

În fața emoției suntem egali. Nu putem fi imuni la emoție, nu putem fi scutiți de gânduri prăpăstioase. Fiecare om are fricile lui, propriile limite date de credințele personale. Rangul social, profesional, etc. nu te face mai puțin încercat de emoții. Când înțelegi asta nu mai poți fi intimidat de superioritatea cuiva și nici înfumurat cu a ta. Poți fi mai inteligent, mai sărac, poți fi mai faimos sau mai leneș, dar ești la fel de om, la fel de vulnerabil în fața iluziilor. Ai slăbiciuni care te fac influențabil psihic. Ai puteri a căror strălucire te orbește. Iar trupul tău poartă amprenta stării pe care o ai. Poți fi citit, fără să ai cuvinte.

Diferența dintre cei cu echilibru sufletesc și cei răvășiți sufletește nu este diferența dintre a nu avea și a avea emoții (aceasta din urmă e diferența dintre morți și vii). Ci dintre a le experimenta direct și a fugi de sau a te identifica cu ele. O emoție reprimată e o bombă cu ceas, urmează să explodeze. O emoție prelungită obsedant este blocantă, autolimitantă. O emoție trăită aici și acum presupune curaj și asumare de viață. Adică prezență. Și nu depășește 4 secunde. Ceea ce este peste asta e doar o rememorare a unei stări apuse, anacronic, la fel de seacă precum repetiția patefonului stricat al străbunicii… sună a moarte. Viața se schimbă cu fiecare secundă și doar atașamentul nostru încăpățânat față de propriul istoric ne face să avem inerție, să ieșim din ritmul ei.

Sunt ca tine, domnule ambasador. Ești ca mine, cerșetorule. La fel de oameni, la fel de mici, la fel de mari. Aceeași nevoie de iubire. Doar credința despre noi înșine ne face să părem diferiți.

Sete de sine

*Privesc primăvara și simt că mi-o ia înainte. Mi-e ciudă pe vitalitatea ei, care mă face să-mi văd neputința. Natura toată este îndrăgostită și mie îmi țiuie singurătatea în urechi. Mă doare primăvara.

*Îmi place primăvara pentru că mă învață lecția supremă a învierii. Pentru că îmi amintește că în mine profund există o picătură de apă vie. Pentru că îi dau voie să înmugurească prin mine, creator.

*Urăsc toamna pentru că îmi vorbește de pierdere și de moarte, de limitele mele, de eșecuri, de a fi glod.

*Iubesc toamna pentru că îmi permite să mă relaxez, până și natura intră în hibernare. Îmi confirmă și mie dreptul ca uneori să capitulez.

Acord sau dezacord cu natura: a fi sau a nu fi… în flux.

Am o neliniște, un dor de infinit, îmi ticăie în plex secundele cu întrebări fără răspuns, mi-e sete de nu-știu-ce, m-aș duce nu-știu-unde, n-am sens, mă simt ca și cum m-am rătăcit…

 

Răspunsurile există dinaintea întrebărilor. Ți-e sete de flux, ți-e sete de sine, ți-e dor de propriile resurse adormite, te-ai duce să te cauți, să te strigi, să te descoperi, să-ți dai sens, să fii stea.

Dar, cum?

Munca te repune în flux atunci când o faci cu prezență și implicare (nu ca un roboțel, nu ca o fugă de propriile gânduri sau sentimente, nu de ochii lumii, ci cu har).

A observa moartea poate fi revitalizant, terapeutic, poate fi lecție de acceptare și de iubire, poate fi pretext de sens în fața lipsei de sens.

A observa viața cu atenție relaxată (vibrația unui fir de iarbă, gâlceava păsărilor, jocul unui copil) te racordează la armonia universului, te repune în ritm, îți reglează ceasul la acasă.

A-ți conștientiza propriul corp: ascultarea bătăilor inimii, atingerea pielii, observarea tensiunilor musculare sau a posturii… ca și cum le-ai lăsa să-și spună povestea… te pune în contact cu ființa ta.

A-ți asculta cu îngăduință gândurile sau emoțiile, ca un extraterestru surprins de așa o modalitate de viață,  îți lărgește mult perspectiva.

A dărui este cel mai bun mod de a primi.

Răspunsul final ești Tu.

Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!