De-ale primăverii valuri

Am întrebat cireșii înfloriți
cum fac să fie-așa de fericiți.
Și mi-au răspuns cu-al lor parfum suav și călător,
cu freamăt lin, delicatețe și umor
prin două-trei petale-n zbor…
că totu-i un miracol trecător.

Am întrebat și păsările-ndrăgostite
cum fac să fie atât de iubite.
Și mi-au răspuns în stilul păsăresc
că a iubi și-a fi iubit este firesc,
a fi îngijorat e tipic omenesc
și s-au întors la trilul lor cel nebunesc.

Am întrebat crenguțele ce-nmugureau
cum fac de-atâta viață-n ele au.
Și mi-au răspuns prin boabele pocnite
că pentru-ncrederea în ele sunt vestite
că seva le inundă pe șoptite-negândite
doar pentru că se lasă primenite.

Le-am întrebat pe florile mai delicate
cum fac pe moarte să nu fie supărate.
Și mi-au spus că din moarte o să-nvie
cu dor de viață-n primăvara ce-o să vie,
că supărarea-i o copilărie,
că tot ce este trebuia să fie.

Am întrebat frumoasa primăvară
cum face-atât de tânără să pară.
Mi-a spus că nu-i e frică de nimic,
nu se ascunde sub machiaje nici un pic,
îi plac nuanțe naturale: roz-bombon, verde-fistic…
iar aerul rebel e cel ce-i șade șic.

Apoi în suflet cu curaj eu mi-am privit
să văd… de ce-i așa neliniștit.
Mi-a spus că și să piardă a-nvățat
(și-asta nu-nseamnă că durerea l-a iertat)
doar că dorul de nou l-a perturbat
cu vise. Iar un ghiont și un oftat…

i-au arătat că-n realitate
nu prea putem să le avem pe toate,
perfecțiunea e o utopie,
viața-i un dans între extaz și tragedie…
Dă voie lucrurilor, suflete, și să nu fie
și lasă-te surprins de ce-ar putea mâine să vie…

Te conjur, primăvară!

Mi-e dor de mirosul pământului când învie.
Mi-e poftă de iarbă crudă sub tălpă.
Mi-e sete de primăvara care vreau să fie.
Și încă aș fugi cu tine într-o țară caldă…

Tot caut lumina aceea roz-trandafir.
Să-nduplec iarna să plece, mă-mbrac subțirel.
Mă-nfrupt cu iubire, pe păsări să le inspir.
E umed și frig. Stai să-mi umblu prin suflet nițel…

Un timp lenevesc, grăunte sub țarina grijulie.
Apoi încolțesc cu idei verzi nebunatice.
Mă strecor șerpuit, driblând pietre de veșnicie.
Și iată-nfrunzesc, lăstărel cu vise văratice.

Mă trezesc, fâșneață cu cireșe zemoase în sânge.
Mi-atârnă mărțișoare vesele în urechi.
Primăvara conjur, iarna să ne alunge.
Dacă vreți s-ajutați, împletiți dragoste în perechi…

Semințe pentru primăvara ta

Ce vrei să schimbi?
Ține de tine? Căci dacă depinde doar de exterior, e doar un vis frumos…
Ce vrei să păstrezi?
Viața este o mișcare, las-o să curgă… pierzi, câștigi…
Ce îți dorești?
Dorințele te țin viu.
Ce culoare au visele tale?
Visele îți vorbesc despre potențialul tău dornic de exprimare în fapt.
Ce ai face altfel acum, dac-ai putea să mai alegi o dată ceva din trecut?
Ce din cel ce ești acum poți pune în cel ce-a rămas din ce-ai fost atunci, ca să faci din tine puzzel-ul apt de schimbare interioară?

Întrebarea corectă: Ce-ai face acum, ce alegi azi să faci cu cel ce ești?
Sunt unele lucruri pe care nu le poți schimba, sunt unele lucruri pe care nu le poți păstra, pentru că la un anumit nivel nu poți controla viața.
Ceea ce poți schimba și păstra se referă la resursele tale active. Față de ele ești un adevărat creator. Ce poți face cu ceea ce ești este provocarea zilei tale. Aici alegi. Aici ești Dumnezeu.
Cât despre mâine? Mâine există doar prin ceea ce faci azi, prin pasul mic de azi în favoarea visului, dorinței. Îți trebuie un scop clar, o strategie, un plan și voința de a împlini etapa zilei.

Când știi cine ești, știi ce vrei și ți-e limpede drumul.

Întâi pregătești pământul: săpat, curățat de buruieni, afânat. Poți face asta cu tine? Să fii dispus să sapi profund în tine; să dai la o parte griji, frici, credințe vechi de nereușită; să aduci lumină, adică conștiință cât mai adânc. Alegi sămânța de care ai nevoie (o resursă a ta): e chiar acolo în „pământul tău”, doar că era pitită prea departe de lumină… o uitasei… cu puțină atenție o trezești la viață! O îngrijești în fiecare zi: o hrănești cu iubire, adică îi dai soare (atenție, focusare, prezență), apă (adică dai din tine prin faptul că faci „pasul mic” al zilei de azi, parte a planului mare), mai plivești buruienile care reapar (gărgăunii care te mai bântuie) și aer (îți folosești cunoștințele, îți menții mintea trează, gândești).

Hai că nu-i așa greu! O punem de-o primăvară?

Jurnal de primăvară

O ureche de lună și-o părere de nori,
Pe-o plutire de cer presărată cu stele
Veghind somnul cu vise pentru muritori
Și eu așteptând comete rebele.

Dimineață roze inspirând nerăbdare,
Miting de păsări pledând pentru ouat,
Vânticel șuierat expirând motivare,
Eu fermecată de-al primăverii mandat.

Miez de zi cu speranțe-n sămânță,
Omuleți agitați cu iluzii muncite,
Lumină năucă în suflet prelinsă
Și eu urmărind idealuri smucite.

Seară golașă pe-un picior alergat,
Joghing făcând printre crânguri și case,
Rază piezișă dintr-un unghi bosumflat
Eu cochetând cu ființe frumoase.

Suflet în primăvară

M-a trezit dimineața bleu-albastră.
Susură zăpada topită sub fereastră.
Pământul negru cu-apa se sărută.
Păsările despre primăvară discută.
Aerul miroase-a proaspăt, ud și rece.
Secunda leneșă observă tot ce se petrece.
Mi-e dor să înfrunzesc cu dragoste de viață.
Învăț schimbarea de la albastra dimineață.

Mi-e dor, cu freamăt dulce, trupul să-mi arcuiesc
Și să pornesc la luptă, ziua s-o cuceresc.
Vreau să-mi pătrundă-n casă primăvara
Și să mă umple cu firescul și candoarea.
Vreau să o văd cum izvorăște din pământ,
Să o ascult adusă pe aripi de vânt,
Să simt brândușele că vor să izbucnească
Și rândunelele râvnind să se iubească.

Să urzesc vise noi zise proiecte,
Să-mprospătez obișnuințele defecte,
Să amețesc de verde și de crud,
Să râd, să plâng, să mă iubesc, să zburd.