Mai întâi îmi analizez gândurile violet. Le întorc pe toate fețele, le bătătoresc între palme și le așez ordonat ca pe chiftele pe foaia de copt.

Apoi mă lăfăi în senzații albe. Mă simt lebădă încoronată plutind pe un nor. Un prinț arab îmi prezintă pe covorul lui zburător darurile cu care vrea să mă impresioneze: propriile mele simțuri. Mă bucur să le descopăr ca pentru prima dată. Ca prin minune, când el le numește, se activează, se deschid ca niște porți uriașe de comunicare cu văzduhul, ca niște prelungiri nesfârșite ale mele în univers, mesageri ai mei în lume. E uimitor.

Urmează preferatele mele, emoțiile. Sunt cele mai colorate. Mă surprind cu nuanțe neașteptate, mereu altele, dintre cele mai delicate, suave, sau din contră, stridente, obraznice. Am o relație pătimașă cu ele. Le dau târcoale, le adulmec cu grijă, încerc să le cunosc granițele dându-le ocol, mă împrietenesc cu ele, le sărut și în cele din urmă le pătrund adânc, îmbătându-mă de ele. Dispar ca niște fete Morgana de parcă nici n-au fost, lăsând în urmă o ceață străvezie și pe mine epuizată, cu un zâmbet larg de satisfacție și cu sufletul mai bogat.

Ascult apoi cuvintele sidefii. Vin de nicăieri ca o cascadă care mă spală cu lumină și eu le adun în palme, pe umeri, pe buze, pe piept, pe tâmple, în păr și fug să le scriu albastre pe coli imaculate.

Printre gânduri violet, senzații albe, emoții curcubeu și cuvinte sidefii-albastre ascult nimicul gol – goluț, haos negru care mă absoarbe, mă descompune, mă anulează. Mă trezesc mai târziu recompusă din piese noi: gânduri, emoții, senzații, cuvinte… cu care clădesc atitudini și pornesc acțiuni, revigorată și cu poftă de viață.