Te văd

Viața oricărui om este presărată cu crize identitare. Din timp în timp ne confruntăm cu examenele vieții. Ceea ce făceam din obișnuință nu se mai potrivește cu proaspăta realitate sau  chiar cu ceea ce tocmai am devenit. Așa că este nevoie de o updatare, cel puțin la nivel de comportament, dacă nu și la nivel de structură.

Criza adolescentină este una dintre cele mai evidente, pentru că ea are loc într-un corp modificat peste noapte, care îți cere restructurări majore și de ordin psihologic. Cumva în sertărașele vechi nu au loc noile achiziții. Este ca și cum ai de făcut curățenie de primăvară în ele, ca să arunci ceea ce nu îți mai folosește. Să muți în sertărașele noi ceea ce încă îți asumi că ești , alături de ceea ce abia ai aflat că ai putea fi. Te primenești luând la mână propria ființă, fiecare detaliu, fiecare colțișor. Și acest proces este încărcat de emoție puternică. E greu să renunți la părți din tine, e ca și cum rămâi mai singur, mai vulnerabil fără ele. E greu să primești părți noi de eu, e ca și cum ești invadat de extratereștri.

Uneori nu faci față unei situații noi, de parcă nu deții softul de funcționare pentru starea aceea. Îmi amintesc un eveniment de pe la 25 de ani: unui prieten bun îi murise sora într-un accident. Voiam din tot sufletul să pot să-l susțin, să găsesc o vorbă sau un gest cu care să-l îmbrățișez. Doar că întâlnirea mea cu moartea era de nesuportat în acel moment. Nu învățasem lecția „Iubirea din moarte”. Mi-era îngrozitor de frică, așa că n-am putut să-mi privesc prietenul în ochi. Vinovăția izvorâtă din această neputință m-a făcut și mai tare să fug și de el și de mine. Să mă închid. Genial ar fi fost să stau pe loc, să-i privesc durerea, să-mi accept frica. Să mă deschid și confruntându-mă cu ele să cresc, să învăț firescul. Dacă-i dădeam voie, ar fi răsarit de la sine, din bunul-simț al seminței ființei mele, din Dumnezeul meu.

Orice schimbare presupune un efort, o suferință. Doare să crești. Chiar și când pare o schimbare în bine, ai și ceva de pierdut, renunți la o obișnuință (dependență) veche. Se reactivează astfel teama de abandon, cu toată seria ei de vechi pierderi, începând de la momentul în care ai fost înțărcat, dacă nu cumva chiar de la exilarea din paradisul placentar. Și poți să fii atât de afectat, de blocat în pierdere, încât să ignori câștigul, șansa de a sta în picioare, mai drept, mai înalt ca oricând.

Dar până să permiți propria creștere, uneori ai nevoie să fii moșit. Un suflet deschis să-ți fie suport, să te conțină. Cel mai de preț cadou pe care ți-l poate oferi cineva, este acceptarea pe parcursul unei crize personale. Să te iubeacă așa cum ești, să-ți respecte travaliul, să se raporteze la suferința ta cu grijă și îngăduință, să te disculpe de vină, să-ți valideze experiența aceasta ca pe ceva natural. Să te lase să fii jos, ca să poți să fii sus. Să te vadă așa cum nu ai curajul să te vezi: până în adevăr

Răfuieli vechi

Ne raportăm la părinții noștri în moduri diferite, dar corelate cu modul în care am fost tratați de ei în copilărie.

Unii sunt exagerat de recunoscători și le poartă bătrânilor o grijă fără de margini, încât este evident cum au schimbat rolurile. Fata ținută din scurt altă dată supraveghează acum orice mișcare a părinților dați în mintea copiilor. Dependența s-a repolarizat. Așa cum domnișoara n-a prea ieșit din cuvântul părinților la vremea ei, încât n-a reușit să zboare din cuib niciodată, bătrânii sunt acum în situația de a renunța la responsabilitatea propriei vieți, pentru că ea se simte datoare să facă sacrificii mărețe pentru ei. În definitiv ce rost să aibă ea, dacă nu acesta de a le veghea bătrânețea, când propriul rost nu i-a fost clar niciodată? Este exemplul tipic al copilului adaptat, atât de ascultător încât ascunde în spatele cumințeniei, lipsa curajului de a-și asuma propria viață, propriile nevoi.

Alții sunt răzvrătiți pentru nedreptățile care le-au fost făcute cândva, înduioșați încă de copilul care erau. Un timp nu par să fie dispuși să ierte, tocmai pentru că încă nu știu cum să-și gestioneze copilul interior. Maturizarea lor ar presupune a se lua în sfârșit în grijă, a-și fi lor înșiși părinți: a-și accepta limitele și emoțiile, a fi capabili de încredere personală, de autosusținere, de responsabilizare adecvată, de satisfacerea nevoilor proprii. Ai timp suficient să repari greșelile care ți s-au făcut, după ce îți iei hățurile vieții în mâini, astfel încât să-ți asiguri propria creștere. Și înțelegi că tocmai ele te-au provocat să fii mai bun. Iar când ajungi să-ți fii de-ajuns, nici nu mai ai de reproșat. Când ți-e bine, dai bine. Când te ierți, îi ierți și pe ceilalți. Rămâne doar sentimentul că nu prea poți să-i ajuți și pe ei să iasă din paradigme vechi, cu care te îndoctrinau cândva, și care continuă să-i chinuie. Dar și asta ajungi să accepți.

Iar alții sunt într-o indiferență totală. Au fost probabil atât de răniți, încât și-au alungat sentimentele negative pe care le aveau pentru părinți (din vinovăție) și odată cu ele le-au pierdut și pe cele pozitive. Sau au învățat indiferența chiar de la părinții lor și au mari șanse să le-o predea și propriilor copii, prin detașarea față de problemele acestora. Ei par să nu poată gestiona mai mult de propria poveste de viață și rămân destul de însingurați.

Mi-e greu să vă spun, dar din păcate cei tratați corect nu prea există sau sunt nesemnificativi  statistic. Suntem ori prea iubiți, ori prea neiubiți (sau percepția noastră imatură este cea care deformează iubirea ce ni s-a oferit). Iar atingerea echilibrului interior este rezultatul unui proces personal de maturizare, finalizat de obicei după ce am greșit și noi ca părinți. Partea bună e că orice progres pe care îl facem în timpul vieții noastre va fi asimilat și de copiii noștri, atât timp cât destinele ni se întretaie încă.

Pentru mine este un mare imbold de viață să-mi rezolv conflicte sufletești, pe care sunt sigură că altfel le las moștenire urmașilor mei. Prefer să fac eu schimbarea, să fiu eu deschizător de drumuri pentru ei. Ar părea mai comod uneori să mă complac în obișnuințe care au izul altor vremuri, dar mi-e foarte clar că nu mi-ar plăcea să facă asta fata mea. Așa că mă scutur.

De departe mi se par mai sănătoși răzvrătiții. Sunt la fel de frumoși ca adolescenții care își strigă diferențierea și desprinderea psihologică de părinți, pentru că au nevoie să fie recunoscuți ieșind din rolul de copii.  Acum este cazul unei diferențieri și mai profunde: la nivel de stil de viață, de alegeri, de credințe. Practic tot ce i-au învățat părinții, acum se restructurează, trece prin filtrul personal. Își inventează propria moralitate, în acord cu ființa lor. Și asta nu se poate decât renunțând la modelele vechi: discipolul l-a trădat pe maestru tocmai ca să-l întreacă. De aceea fiul risipitor este mai iubit decât cel ce nu a îndrăznit să plece. Pentru că tatăl înțelege că interior el este mai bogat, mai evoluat și că întoarcerea spre rădăcini este o nevoie asumată, nu un dat necontestat prin supunere.

Întoarcerea acasă (simbolic vorbind) este acceptarea, este înțelegerea, este resemnificarea a ceea ce a fost. Este iertarea (nu doar la nivel de gând, ci mai ales la nivel de emoție). Este iubirea necondiționată. De tine.

Ne-am certat

În orice relație interumană, oricâtă lumină ar fi, la un moment dat se-nnorează. Aș spune că cu cât iubirea e mai pătimașă, cu atât șansele de conflict sunt mai mari. Cu cât soarele dogorește mai tare, cu atât mai mulți nori se vor strânge. Cu cât granițele dintre noi se șterg mai mult, cu atât va striga sămânța de ființă după propria individualitate. Cu cât am mai tare grijă de tine, ca atât mi se va face mai dor de mine.

Pentru că relația de cuplu este cea mai provocatoare pentru individ, mă voi referi de aici încolo la ea. Subiectul disputei nu prea are importanță: poate un conflict de putere cu unul din părinți, poate fiorul geloziei, poate diferențe de stil de viață, poate nevoi personale neglijate și puse în cârca celuilalt. Oricare ar fi motivul, sentimentul de fond este „eu nu sunt atât de important pentru tine, cât am nevoie să fiu”. Mai pe scurt: „vreau să contez”. Adică ceea ce face inconfortabilă situația asta este frica mea că n-aș fi suficient de… pentru a face față relației (adică ție), pentru a-mi face față mie (nevoilor mele) și în extremis pentru a face față vieții (atunci când suntem într-o relație de dependență și singur nu m-aș mai descurca).

O relație partenerială te confruntă cu propria umbră. Dacă e ceva ce nu-mi place la mine, va fi greu să suport în ochii tăi. „Sunt o persoană atât de dificilă, încât abia îmi fac față eu!” și „Am atâtea bube-n cap, că nu vreau să le-mpart cu nimeni!” sunt lozincile celor care aleg singurătatea. Întâlnirea cu propriile limite poate fi de nesuportat. Decât să-mi accept neputința, mai bine plec din această relație, pentru că partenerul m-a făcut să simt această durere (deși dacă mă gândesc bine, o aveam de demult și o țineam ascunsă și de mine!). Cu cât suntem mai tineri (sau mai naivi), cu atât mai luminoasă este imaginea despre noi și cu atât mai greu ne putem îndura defectele. A nu fi suficient de buni ne înfricoșează. Până și doar cuvântul „ratat” are un ecou lugubru în sufletul nostru. Deși până la urmă e sănătos să te temi de moarte sau de irosirea vieții. Pentru că asta îți dă imboldul să faci ceva cu viața ta. Ca să ajungi la curaj însă, trebuie să treci prin frică. Nu să fugi de ea.

Mi-e frică să recunosc… că profesional sunt la început de drum și mă simt nesigur, că fizic am unele părți ale corpului meu pe care aș vrea să le pot remodela, că nu fac față unor emoții ale tale pe care nu le înțeleg, că rolul de proaspăt părinte mi se pare constrângător și nu mă simt pregătit pentru el, că azi n-am chef să fac dragoste cu tine tocmai când tu pari o bombă cu hormoni, că mă doare disperarea maică-mii că mă pierde în favoarea ta și mă simt strivit între tine și ea. Adică nu sunt un bun profesionist?, n-arăt bine?, nu sunt în stare să te susțin emoțional?, nu sunt un părinte bun?, nu sunt un amant bun?, nu sunt un fiu bun?, nu sunt un iubit bun?…

Și răspunsul „catastrofal” este… UNEORI NU. Să nu accepți asta înseamnă să trăiești iluzia perfecțiunii, un film de superacțiune în ritm nebunesc în care evident tu ești Superman sau mai neaoșul Gică-fără-frică. Epuizant rol. Și-apoi pe cine vrei să convingi? Cu cât te zbați mai tare, cu atât este mai evident efortul de a te coase pe unde te-ai rupt. Și, știi, viața bate filmul: rana e sângerândă și doare.

În concluzie: când te superi îngrozitor și ieși brusc dintr-o relație și nu vrei să-l mai vezi niciodată pe individul-fost-iubit, întorci spatele unei părți din tine pe care refuzi să ți-o asumi. Asta nu înseamnă că trebuie să rămâi de-a pururi într-o relație care nu mai funcționează… ci să rămâi cel puțin până îți înțelegi participarea la conflict și până se stinge conflictul… Adică până când vă puteți despărți rămânând „prieteni vechi” sau „un fel de rude”. Și asta pare ca-n filme, nu? Păi dacă rămân conștient de iubirea de început (și nu o împroșc cu negare ca să-mi fie mai ușor să plec: dacă spun că n-a fost nimic bun, se cheamă că n-am pierdut nimic, nu mai e un eșec, mă simt mai puțin șifonat…) și am deschidere să privesc defectele pe care mi le reproșezi (să mi le asum și să-mi dau voie astfel să cresc: căci doar fuga de defect mă desparte de calitatea polară), n-am cum să nu valorizez experiența mea de viață cu tine. N-am cum să nu văd și plinul paharului.

Până la urmă a avea defecte, a nu fi iubit și a fi singur ne apropie emoținal de moarte: de-asta o luăm la sănătoasa. Vestea rea e că și când suntem fericiți, tot spre moarte mergem (și pășim înainte cu nerăbdare!). Iar vestea bună e că dacă încă suntem pe drum, suntem în viață. Iar când n-om mai fi, nu vom fi nici cât să suferim pentru pierderi. Cât încă bilanțul este pozitiv (bate inima în piept), putem privi moartea cu viață în ochi. Asta ne va face mai conștienți de magia prezentului și de armonia imperfecțiunii noastre. Și ne va da poftă să construim până în ultima clipă… cu iubire.

„Eu n-aș putea să fac asta!”

Sunt momente în viață în care coconul de iubire în care obișnuiam să trăim se sparge și ne expulzează golași într-o lume neprietenoasă. Și pentru că nu eram pregătiți să-i facem față acestei lumi reci, ne rănim adânc și parcă pentru totdeauna în miez de suflet. Dreptul nostru la fericire a fost violat de persoana cea mai apropiată, pe care o consideram responsabilă pentru viața noastră, care trebuia să ne aibă în grijă: un părinte (în copilărie), un iubit/soț (în tinerețe), un fiu (la bătrânețe). Expresia „Mi-ai distrus viața!” exprimă clar faptul că mă bazasem pe tine excesiv, mă abandonasem ție până la a nu-mi mai aparține, până la a nu mai fi la timona propriei corăbii, până la a-mi pierde sensul individual.

Totuși, chiar dacă deseori tocmai noi ne pusesem destinul în mâna persoanei iubite, durerea, vulnerabilitatea și singurătatea îndurate în lipsa coconului de iubire ne fac furioși, ranchiunoși, neiertători. Iubirea ni se cuvenea. De aceea cel ce ne-a înșelat așteptările, ultima persoană din lume de la care să ne fi așteptat la așa ceva, cel în care am investit atâta încredere și iubire… a ajuns să ne contrarieze extrem, să ne revolte ca nimeni altcineva: tocmai tatăl meu, prietena mea cea mai bună, jumătatea mea, puiul pe care l-am crescut la pieptul meu, etc. Cum să nu judeci, cum să ierți omul față de care te-ai deschis maxim și care te-a rănit maxim?

Și vine o vreme în care cumva ajungi să trăiești aceeași poveste, cu roluri schimbate. Ceea ce părea de nefăcut te cheamă să faci. Nici nu contează dacă față de aceeași persoană iubită sau față de altcineva: îți vei aminti perfect situația veche, te vei vedea pe tine cel de atunci în victima de acum și te vei simți vinovat în postura de proaspăt călău. Și culmea este că nu din răzbunare te-ai îmbrăcat în noul rol. Ci din nevoie. Nu ți-ai propus asta. Ființa ta a ajuns să se exprime într-un mod nou, a ajuns să-și exploreze o nouă fațetă a universului uman. Și-abia acum poți să înțelegi și ai șansa să ierți. Pentru că acum simți ceea ce altă dată gândeai. Pentru că acum empatizezi în loc să judeci. Pentru că acum vezi omul cu toate resorturile lui sufletești la intersecția viselor, nevoilor, vulnerabilităților, temerilor lui și nu monstrul care a gândit-o cu sânge rece. Și înțelegi că ăsta a fost maximul pe care l-a putut da atunci, că gestul lui a creat un echilibru în ecuația lui de viață, chiar dacă ție ți-a părut haos catastrofal.

Iar următorul pas al acceptării vine din recunoașterea beneficiului pe care răul ți l-a adus, al saltului provocat de șutul primit. Ai devenit cineva anume datorită acestei pierderi, ai dobândit strategii de supraviețuire care ți-au folosit în multe alte domenii ale vieții tale. Ruptura te-a călit și te-a repus pe picioarele tale: de atunci îți aparții.

Asta înseamnă să ierți: să probezi real locul vinovatului. Asta înseamnă să iubești: dincolo de fapte, când, aparent, nimic nu mai ai de primit în schimb. De fapt, în acest moment și iertarea și iubirea le primești întâi tu.