Intimitate și implicare

Cred că  intimitatea și implicarea sunt condiții esențiale pentru nașterea, funcționarea, durabilitatea oricărei relații interumane. E adevărat că intimitatea cu șeful, intimitatea cu un prieten vechi, intimitatea cu mama, intimitatea cu soția, intimitatea cu amanta și intimitatea cu propriul copil sunt complet diferite, iar că atunci când nu poți face distincția între ele, devii creatorul unor tragi-comedii. Totuși fără oricare dintre aceste două ingrediente, plăcerea/satisfacția trăită în apropierea, în prezența unei alte persoane nu este suficientă pentru a menține viața în acea relație. Să le definim pe rând.

Intimitatea presupune o apropiere, o legătură strânsă, un cadru strâmt, un spațiu (psihologic și fizic) și un timp pentru „noi”. Aici ne permitem să atingem profunzimea unui gând, adâncimea unui sentiment, aici ne lăsăm garda jos, ne arătăm defectele, vulnerabilitățile, neputințele, ignoranța, fricile, secretele, durerile, amintirile vechi, dorințele ascunse. Atmosfera familiară, senzația de „acasă” și, în același timp, de libertate sunt un mediu prielnic pentru deschidere personală. Suntem ca într-un glob magic în care se spun adevăruri. Comunicarea este directă, reală. Atingem esența, calitatea, umanul. Ne simțim văzuți și recunoscuți. Este un spațiu al împărtășirii experienței, al reflecției, al refacerii energetice. Pentru că întâlnirea cu orice persoană este întâi de toate o întâlnire cu tine însuți. Și autenticitatea ei reflectă calitatea contactului tău cu tine. O relație în care te arăți este hrănitoare, te face să te simți tânăr, viu. Tu și celălalt sunteți oglinzi unul pentru altul. Te vezi pentru că te vede, te vede pentru că te vezi. Se vede pentru că îl vezi, îl vezi pentru că se vede.

Vă las pe voi să cochetați cu înțelegerea despre triada intimitate afectivă – intimitate ideatică – intimitate trupească, despre distincția și despre împletirea lor. Și când credeți că vă e clar conceptul, întrebați-vă, ca exercițiu: Cum ar fi mai suportabil, mai puțin grav pentru voi, să fiți înșelați fizic sau emoțional?

Implicarea presupune a fi conștient, a alege, a decide, a-ți asuma consecințe. Un angajament, o responsabilitate personală. Este cealaltă fațetă a monedei. Ceea ce mi se cere pentru ceea ce primesc. Nu ca o condiționare, ci ca o participare activă. Fără asta, intimitatea este prostituție. Deși până și acolo plătești. Mă amuză teribil amantele care vrăjesc domni respectabili cu libertatea pe care le-o flutură ca pe-o batistă roșie la început… „Ești un pămpălău sub papucul nevestei. Fii bărbat.” și inevitabila lor nevoie de a-i lega, strigată în cele din urmă… „Asumă-ți. Fii responsabil. Recunoaște-mă în fața tuturor.Fii bărbat.”

Implicarea înseamnă „mă aduc pe mine în relație”: cognitiv (vin cu credințele mele, cu inteligența și cu ceea ce știu – expertiza mea, gândesc pentru „noi”), afectiv (te iubesc, îmi pasă de tine), volitiv (am vise comune cu tine), comportamental (fac lucruri împreună cu tine, acționez pentru noi). Toate acestea au corespondent în viață, sunt direcții în care construim relația noastră spre lume. Dacă intimitatea ne izola, implicarea ne face să ne afirmăm social ca pereche. Intimitatea poate rămâne pură fantezie, cât timp nu are corespondent în viața reală. Aceasta este fațeta lipsă a relațiilor secrete (față de părinți, față de prieteni, față de partenerul oficial).

Intimitatea este despre libertatea de a fi tu însuți. Implicarea este despre responsabilitatea de a face ceva cu asta. Prima pare într-o mai mare măsură iubire, a doua pare într-o mai mare măsură respect/apreciere. Deși te respect enorm atunci când pot să îți încredințez sufletul meu și te iubesc infinit când vreau să construim viață împreună. Prima pare mai mult despre ce iau, a doua mai mult despre ce dau. Deși dau din mine când mă expun ție și este de-a dreptul hrănitor să fac ceva cu tine din toată inima.

M-am axat în analiza mea pe relația bărbat-femeie. Dar intimitatea și implicarea sunt evident necesare și când vorbim de relația părinte-copil de exemplu. Fără oricare dintre ele apar resentimente și ruptură. Extrapolați la relația doctor/terapeut –  pacient. Chiar dacă acestea din urmă nu par relații egalitare la prima vedere, sănătos pentru relație și pentru noi înșine este să îl tratăm pe celălalt cu respectul pe care îl pretindem, indiferent de vârsta, priceperea sau suferința în care se află. Căci dincolo de aparenta poziție, suntem la fel de umani. Când „ne coborâm” la nivelul celui slab, ne recunoaștem, ne acceptăm și ne tratăm propria slăbiciune.

Dacă devii conștient de intimitatea și de implicarea din fiecare dintre relațiile tale, dacă știi să le echilibrezi și să pui în ele adevăr, se cheamă că ești fericit. Că ființa ta toată este în armonie. Că ai desigur și un spațiu de intimitate proprie și un teren de implicare față de tine. Că îți faci față singurătății și de-asta ești victorios, înconjurat de semeni.

Sau măcar înțelegi și simți unde ești acum.

Nevoia să mă închin cuiva

Singurătatea este o stare de fapt, o certitudine. Adevărul este că trebuie să înfruntăm moartea făcându-ne față nouă înșine în viață, aici și acum. Evităm asta (adică fugim de noi și de propriile limitări) în relații cu figuri sus-puse: un părinte, un partener șarmant, un terapeut, un model, un Dumnezeu. Aceștia nu doar ne protejează, ne și validează. La umbra puterii lor, suntem mai puțin vulnerabili și ne simțim văzuți de ei. Fără ei am fi singuri, noi față în față cu noi.

Irvin Yalom spunea că îi investim cu trăsături supranaturale tocmai pentru a-i folosi ca scut împotriva anxietății existențiale. De aceea dezamăgirea este uriașă atunci când afli că Buddha a murit bolnav, că tata are propriile angoase, că bunicul nu are încă răspunsuri pe care să ți le ofere ca înțelepciune de viață. Sunt teribil de umani, de vulnerabili și ei. Adică te lasă expus, descoperit, înșelat. A fost o iluzie să crezi că ți-ar ține de cald, că ar deține ei cheia, că ți-ar putea împărtăși secretul vindecării. Și ei mor. Și ei sunt singuri. Iar neputințele lor par să te strivească pe tine.

Așa că ți-ai rămas doar tu. Și durerea. Și trebuie să o trăiești până înțelegi că este o afacere despre viață și moarte. Fără învingător. Sau cu doi învinși-câștigători. Acum poți să trăiești având conștiința morții și să mori având conștiința vieții.

Asumarea singurătății te face apt să fii model unui novice, să fii suport pentru validarea altcuiva, să creezi umbră pentru ca altă luminiță să crească. Dar nu înseamnă nici că propria creștere s-ar fi împlinit, nici că vei fi scutit de alte pierderi. Doar că prezentul va avea un mod magic de a ți se revela, indiferent de culoarea pe care o poartă. Și asta pentru că fără scuturi, ești mult mai deschis.

… spre adevăr.

Tu te-ai iubi?

A te lăsa iubit presupune să ai curaj să te uiți la tine profund, să te vezi în cele mai dureroase detalii și să te accepți atât cât să poți deschide poarta altcuiva. Atunci când tu nu-ți faci față ție, când eviți să te pui sub lupă, te ții ascuns și de ochii celorlalți în spatele unor măști ale superficialității.

Dumnezeu pare de-a dreptul diabolic atunci când ne expune la situații de viață ce ne provoacă să ne vedem. O emoție este strigătul unei părți din noi care vrea să iasă la lumină. „Te admir!” și „Mă scoți din minți!” au aceeași semnificație personală: pe mine oglindit în tine nu mă asum. Rămâne doar să conștientizez față de cine anume mă port ca tine acum sau de ce parte a mea îmi amintești de mă simt așa răscolit.

Suntem definiți de toate relațiile interumane pe care le-am experimentat. Metafora eșarfei folosită de Salome (O relație este ca o eșarfă cu două capete.) mă ajută să mă văd ca o steluță de eșarfe, în care esența mea este punctul central din care toate pleacă. Așa văd eu omul concret, care cu cât se apleacă să-și vadă semenul mai de-aproape, cu atât se înțelege, se descoperă mai profund pe el. Cât despre divinul din noi… acesta devine accesibil doar în singurătate, renunțând la eșarfe. Gol de ceilalți, prin asceză de exemplu, în afara oglinzilor, devii aproape nemanifest. Așa afli că ești mai mult decât suma celor pe care i-ai întâlnit, că ești de fapt totul și nimicul, adică o infinitate de posibilități. Atât de măreț încât suferințele mărunte par pierdere de vreme, deși doar prin ele ajungi la adevăr.

Atunci când te confrunți cu adevărul ființei tale, devine firesc să îl exprimi, ca pe o curgere naturală. Nu mai ascunzi, nu te mai opui. Și începi să vezi dincolo de povestea personală, dincolo de proiecții, viața ca adevăr suprem. Și simți nevoia s-o împărtășești tuturor, chiar dacă te vor răstălmăci sau nu te vor înțelege. Căci judecându-te vor pune grila proprie deasupra celor spuse de tine și deseori nu vor mai vedea de grilă, ce-i sub grilă… Dar să-ți exprimi adevărul este și iubire de ceilalți. Va veni un timp în care darul va fi primit.

Legământ de cununie

Te iubesc și am nevoie de tine în viața mea. A experimenta împreună cu tine prezentul mă umple de bucurie, mă face să mă simt cumva rotund: ca și cum completarea cu tine mi-ar netezi toate asperitățile, mi-ar înlesni drumul, m-ar face să fiu în armonie cu universul.

Mi-e atât de plin și de clar acest sentiment încât voi putea oricând înțelege că iubești și că ai nevoie de altcineva în viața ta. Drept care întotdeauna îți voi respecta dreptul de a realege. Nu cred în constrângeri morale, religioase, emoționale, administrativ-financiare. Nu cred în general în constrângeri: nu te pot pune să faci ceea ce nu ești. „Trebuie” nu poate funcționa în iubire. Nu cred nici măcar în promisiuni, pentru simplul motiv că nicicând nu vei mai fi totuna cu ceea ce erai în momentul promisiunii.

Nu-ți cer decât adevăr: să mi te arăți mereu așa cum ești. Și nu contează pe cine, de ce sau cât de conștient vei fi de ceea ce vei alege altcândva, contează doar că eu voi respecta ființa care ești și realitatea ei din acel prezent. De-a pururi.

Păstrătorii iubirii

Trei bărbați tineri dețineau cheia unei comori neștiute, în căutarea căreia cotrobăiau lumea. Au început cu meleagurile copilăriei lor, cu locurile acelea ascunse și strâmte, atât de aproape de suflet, doar de puști cunoscute, și au ajuns în cele mai depărtate și mai străine așezări, pe cât de reci la început, pe atât de familiare în cele din urmă. Un dor de mister dădea sens neobosiților căutători. Tot ce părea strălucitor la orizont, devenea comun prin atingere. Dar nici un efort și nici un pericol nu părea să stea în calea setei de necunoscut, a libertății de a alege drumul pentru fiecare dimineață, a entuziasmului de a fi eroul propriei călătorii, încât acesta devenise un stil de viață definitoriu pentru ceea ce erau ei.

Și anii treceau. Desigur că n-au uitat nici o secundă scopul aventurii ce părea fără sfârșit, dar de la o vreme începuseră să se întrebe dacă mai contează de-l ating sau nu, ei oricum deveniseră căutători în esență…

Și într-o seară, într-un pod prăfuit uitat de lume, când ziua și noaptea încercau să se atingă, cheia alunecă neașteptat într-o broască ruginită. Un cufăr minion, ca o cutie cu secrete, își desfăcu anevoios capacul, pentru a-și etala comorile ascunse din alte vieți. Trei bijuterii extrem de delicate (cercei din aur filigram), trei căpăcele minuscule (ca niște coroane de aur pentru dinți de lapte) și două scoici-melci pitice, numai bune de pus la urechi.

Unul dintre bărbați a făcut ochii mari și s-a înfuriat de truda fără răsplată: „Ce-s tâmpeniile astea?” Dar ceilalți doi aveau o liniște în suflet, ca pacea unui lac întins. Era ca și cum aflau neștiutul, ca și cum simțeau înțelegerea în ceea ce erau. Și pentru că îi inundase până-n vârful degetelor, l-au prins de mâini pe necredincios, luminându-l, în timp ce un vreasc trosnea simbolic în spatele lui. Acum piepturile celor trei bărbați păreau a se deschide, iubirea le țâșnea copleșitor prin plexul solar, ca o vibrație caldă a unei energii profunde, cu dor de a fi împărtășită lumii.

Însemnau ceva anume comorile din micul sipet? Poate feminitate, agresivitate  și deschidere. Poate frumusețe, boală și miracol. Poate bine, rău și acceptare. Poate doar detalii ale lumii infinite. Cert este că au rămas în seif: ei știau acum că nimic din ceea ce cauți nu lipsește din ceea ce ești. Un picior a închis capacul și a declanșat mecanismul autoblocant.

Bărbații maturi s-au întors în lume răspândind iubire în jur. Ochii lor vedeau sufletul, mâinile lor atingeau ființa, spiritul lor dăruia energie oricărui seamăn. Pentru că a vedea, a accepta și a iubi e totuna. Înăuntru sau în afară.

Într-un final au ajuns acasă… și era la fel de acasă ca pe oriunde au fost. În ulița satului lumina și întunericul încercau să se-atingă. Trei băiețandri se umpleau de praf într-o trântă ștrengărească, parcă din afara timpului. Din senin, lângă ei a căzut în țărână o cheie, pe alocuri argintie ca luna, pe alocuri aurie ca soarele. Jocul s-a oprit brusc… mirosea a aventură.

„Nu ați pierdut ceva, domnilor?” „Voi, băieți, aveți ceva de găsit!”

Nu contează „ce”, contează „cum”

Cum spunea Nichita, Marele Blond, ne-am îmbolnăvit de moarte într-o zi, când ne-am născut. Cum spunea Osho, destinația este începutul călătoriei. Dacă tot acolo ajungem, de ce facem atâta pe nebunii pe drum? De ce îl invidiem pe vecin? De ce ne zbatem să fim primii cu orice preț (a se citi: cu prețul vieții)? De ce nu ne oprim mai des să ne bucurăm de nimic, adică de infinitele posibilități nealese încă, precum un copil uitat într-un magazin de jucării de Crăciun? De ce nu ne onorează puterea de a alege o cale (conștienți fiind de toate celelalte) și creativitatea din a o urma? De ce deciziile noastre nu sunt mereu pline de bucurie și de entuziasm și trăim iluzia lui „uf, trebuie să…”? Și de ce nu o luăm de la capăt cu aceeași poftă de joc, după ce greșim? De ce pierdem libertatea de a alege, doar pentru că s-a închis un drum și ne autorestricționăm pentru celelalte? De ce ne pedepsim, de ce nu ne iertăm, de ce nu avem grijă de noi?

De ce ne e atât de frică de moarte, când de fapt n-o vom experimenta conștienți (ci ca pe somnul cel mai fără de vise)? În fiecare clipă murim și ne naștem: suntem chiar clipa care nu mai e și iar e… În fiecare clipă gustăm nimicul și totul. Limitele și infinitul. Sosirea și startul. Căderea și șansa altui salt. Și fiecare clipă vine cu alte posibilități, pentru că noi suntem altcineva decât eram acum o clipă. Doar credem că ne știm pe de rost, doar ne păcălim că de prea cunoscători ai vieții am devenit atât de precauți. Doar ne construim imagini distorsionate despre noi înșine, statui stoarse de viață în fața cărora ne plecăm: „eu așa sunt, eu asta obișnuiesc, mai mult nu pot…”

Și cum ar fi să uităm cine știam că suntem și să ne folosim iar toate resursele ca în copilărie? Și să nu ne mai fie rușine de vulnerabilitățile noastre. Copiii plâng în secunda asta și râd în următoarea. Poate pentru că nu au de dovedit nimănui ce mare suferință trăiesc, ce multă treabă au, ce nedreptate li se întâmplă. La ei până și plânsul e cu poftă, nu cu ciudă. E despre ei, nu despre alții. Ei încă își permit toate emoțiile din lume, intense și scurte. Și nu și le lipesc de suflet ca pe etichete: „Eu sunt trist.”

Și cum ar fi să acceptăm tot ce ni se întâmplă, atenți la corpul nostru și la lumea fascinantă în același timp? „Băiatul a obosit.” spune copilul despre el, pune capul jos și adoarme-ntr-o secundă. Și câtă genialitate în a se vedea din exterior. De ne-am păstra abilitatea asta măcar cât să-nțelegem cum ne văd ceilalți. Copiii chiar se văd întâi în ochii celorlalți. Sunt ceea ce văd ceilalți despre ei într-o asemenea măsură, încât continuă să se perceapă din afară, fără conștiența eului, deși mult mai în contact cu nevoile și cu propriul corp decât oricare dintre noi.

Copiii înțeleg nespusele. Copiii ascută pașii furnicii. Copiii trăiesc acum, nu în ieri, nu în mâine. Copiii știu să râda cu toate celulele. Și să plângă la fel.

Cum ar fi să trăim clipa asta ca un copil? Cu prezență și cu fascinație. Cu încredere și cu deschidere. Cu sinceritate și cu acceptare de sine… cu autenticitate. Pentru că suntem parte a acestei clipe unice. Pentru că numai noi putem fi ceea ce suntem acum și aici: cu exact acest gând, cu exact această emoție, cu exact acest univers interior, făcând exact ceea ce facem, exact cum alegem să facem. Copilul se crede centrul universului, toți par să graviteze în jurul lui. E păcat să uităm că ne suntem cea mai importantă ființă din lume. Și că lumea nu este într-un fel sau în altul, pentru că este incredibil de în toate felurile și doar noi o percepem îngust.

Și cum ar fi să ne oprim langă un alt om la întamplare (oare?), să îl ascultăm cum n-a mai fost niciodată ascultat, să luăm de bun tot ce spune (pentru că și o minciună este realitatea lui) și să îi oferim secunde de iubire. Să înțelegem că pe noi ne-am iubit, că ne-am dat voie să fim sau să ne-amintim că am fost ori că vom fi și noi ceea ce este el acum.

Un om… și mintea lui (ochelarii prin care privește lumea).

Fericitul Sisif

Aproape tot ce am de spus azi a spus deja Albert Camus în Mitul lui Sisif. Doar că îmi place prea tare subiectul ca să nu filozofez și eu pe marginea lui, chiar dacă, pe alocuri, pare doar un ecou.
Sisif a sfidat zeii și a urât moartea, așa că a fost blestemat să urce la infinit un bolovan până aproape de vârful unui deal: fără șansa de a-l atinge vreodată, pentru că piatra se rostogolea înapoi. Și truda lui fără sens a părut altora nefericire demnă de sinucidere.

Doar că împlinindu-și blestemul Sisif devine fericit. Renunță să se mai lupte cu absolutul cel de neatins și își continuă drumul. Răzvrătitul condamnat la absurd, abandonând sensul final, abdică din rolul perfecționistului. Nemairaportându-se la zei, rămâne în raport cu sine. Pierzând motivația externă, dă un sens personal, interior, vieții cea fără de sens.

Cât timp mai credem în absolut, cât timp ne definim fericirea ca pe un țel dependent de fapte, evenimente și personaje din afara noastră, rămânem în afara fericirii căutate cu sârg. A te vedea acționând înseamnă a descoperi sensul în prezență, în acum și nu într-un „o să…” de nicicând. Fericirea se trăiește doar azi. Nu te satisface ca amintire, nu-i atinsă cât timp e râvnită. E în clipă.

Sensul vieții ești tu. Să crezi în tine după orice eșec, să continui urcușul spre zei știindu-ți limitele, acceptându-te cu iubire și pentru plus (la urcare) și pentru minus (la coborâre). Asta înseamnă să te găsești pe tine rotund tocmai în absurdul vieții. Când doar tu ți-ai rămas. Și implicarea ta în a fi.

Urcăm fiecare din noi o povară pe dealul lui Sisif. Doar că uneori ne oprim. Ne oprim la întâlnirea cu absurdul, cu lipsa de sens a efortului în care ne zbatem: și aici experimentăm depresia sau furia față de noi ori față de alții (ca auto- sau hetero-agresivitate). Ne oprim mai pe urmă în descoperirea sinelui, când candidăm la titlul de Zen. Sau continuăm drumul, cu urcuș și coborâș, cu lumea, cu viața, cu noi înșine între cer și pământ… explorând permanent șansa de a trăi, acționând.

A spune altuia ce să facă…

…este un sport tradițional românesc. Mama îi spune fetei, deși aceasta e mamă la rândul ei. Vecina de la parter le spune proaspeților însurăței de deasupra. Preotul îi spune spoveditului. Pacientul îi spune doctorului. Microbistul îi spune fotbalistului. Fiecare este expert în viața altcuiva și se minunează că acesta din urmă nu-i în stare să facă ceva ce se impune evident. Și după ce expune prețioasele sfaturi, este îmbătat de aroma laurilor copleșitoarei înțelegeri pe care o deține… (De ce mi se pare că despre mine vorbesc?!… nu mi se pare, de-a voastră sunt!)

De la capăt! Mai pe șleau!… Eu te văd purtând inutil o povară, ce-ți face viața grea. Tu nu știi că tu nu ești povara și c-ai putea să o lași jos. Și-mi vine să te opresc, să te rog, să te conving… îmi vine și să ți-o trag naibii jos din cârcă! Orice-aș face, data viitoare te întâlnesc purtând același bagaj, cu aerul că altfel „nu se poate!”, că ăsta ți-e destinul.

Și cum ar fi ca în clipa asta să accept că în economia vieții tale, povara este piesă a unui puzzel perfect, fără de care te-ai dezechilibra?… Ar fi fix ca și cum eu m-am eliberat de-o asemenea povară. Căci ceea ce mă face să fiu deranjat de a ta este cea din cârca mea: nevoia mea strigă să fie văzută, dar eu nu știu că eu nu sunt povara și că aș putea să o las jos… Iar dacă mi-am rezolvat deja această problemă, știu că povara ta te face mai vânjos, că te învață o lecție de viață. Și îți permit să trăiești această experiență, respectându-te ca ființă capabilă să ia cele mai potrivite decizii pentru momentul evolutiv în care se află.

Pot, desigur, să-mi doresc pentru tine un anume progres. Dar dorințele uneori se împlinesc, alteori nu. Iar dacă vreau sau simt că trebuie să te schimb într-un anume sens, acesta este un mod de a-mi condiționa propria viață: „nu pot trăi dacă nu faci tu asta!”. E evident că vorbesc despre o nevoie a mea și nu, așa cum pretind, de o nevoie a ta. E evident că tu nu ești pregătit pentru nici o schimbare, că în mine e un conflict, că spre mine ar trebui să mă uit. Iar dacă îmi iau ochii de pe tine, s-ar putea ca faptul că nu-ți mai sar în ajutor și că îmi retrag responsabilitatea pentru viața ta, să te facă să te vezi și tu, să te autoresponsabilizezi. Căci grija mea pentru tine era piesa care se potrivea perfect indiferenței tale față de propria viață. Și dacă o scot din joc, vei fi nevoit să umpli golul cu altceva.

Și dacă mă uit și mai atent spre mine, îmi dau seama că o dorință a mea este realistă doar când visul ține de mine. Ce-mi doresc să faci tu poate rămâne de-a pururi la nivel imaginar… Așa că-mi aleg din fantezie doar dorințele pentru care eu pot face acum primul mic pas. Și îl fac.

Cu sau fără reguli

Noi ăștia care-am apucat vremuri ceaușiste am fost crescuți îngrădiți de reguli. Cravata de pionier ne strângea de gât, centura ne ținea în frâu, tunsoarea sau bentița de pe cap ne ordona personalitatea.  Părinții ne erau plecați peste zi la muncă și încă nu se inventase conceptul de „bonă”. Era nevoie de un set serios de reguli care să confere unui copil singur siguranță. O cheie legată de-un șnur, lista cu sarcini găsită pe masă și graba de a le face, ca să rămână timp pentru joc, ne erau reperele zilei. Așa că am asociat regula cu lipsa libertății.
Copiilor noștri am vrut să le oferim tot ce n-am avut, ca o reparație adusă vechilor frustrări (ce mai haine și ce mai jucării!). Și mai presus de toate le-am dăruit libertate. Noi cei saturați de reguli ne-am simțit bancheri peste conturile libertății. Ne-am imaginat că asta le va da aripi puilor noștri, pentru că nouă regulile ne erau împletite cu frici-bolovani.

Doar că regulile sunt tocmai cele care dau copilului contur. El nu se poate responsabiliza de la sine, ci doar prin introiectarea restricțiilor și legilor părintești. Până și jocul are reguli. Ca să se descopere, copilul are nevoie de un spațiu strâmt de acțiune, dincolo de care ar fi confuz, risipit, pierdut. Și cu cât avansează în vârstă, spațiulul va fi din ce în ce mai larg, regulile se renegociază, sunt mai permisive. Fiecare an în plus din vârsta copilului trebuie să primească recunoaștere din partea părintelui prin faptul că este cucerit un drept nou. Iar de la adolescență începi să te bazezi pe ce ai sădit în copil până acum (dacă ai făcut-o), convertind regula în consultanță. „Te informez cu privire le experiența mea în domeniul cutare, dar îți las permisiunea să alegi varianta care ți se potrivește, îți acord încrederea că ești capabil să decizi și să îți asumi consecințele propriilor acțiuni.”

Iar drepturile vin la pachet cu responsabilități. „Ai voie să… pentru că acum ești în stare să… . Și când nu aveai voie multe, era pentru că ele toate îți puneau încă viața în pericol și nu era de dragul de a-mi exercita eu puterea. Putere pe care totuși o aveam: ca tată al tău, eram cândva centru al universului tău, îți eram Dumnezeu. Iar acum îmi slăbește puterea în fața ta, îmi scade responsabilitatea pentru viața ta, redevenind mai al meu. Primesc în schimb satisfacția că am făcut treabă bună, pentru că iată, stai pe picioarele tale.” Evident, pentru unii poate fi devastator să piardă dreptul de a-și controla copilul. Sunt cei care și-au pierdut sensul personal și-și făcuseră un scop din a-l servi pe copil. Iar copilul care din loialitate față de părinte rămâne sub coordonarea acestuia își blochează creșterea psihologică, își mutilează spiritul, își pierde pofta de viață și încrederea în sine. Rămâne dependent și integrează dependența ca axiomă a vieții lui, cu nenumărate fațete.

Prea multe reguli te sufocă, nu-ți lasă loc să ființezi. Prea multă libertate îți șterge granițele, ajungi să te confunzi cu ceilalți: iar fără contur, nu-ți mai păzești pielea. Un toxicoman îmi spunea… „Dacă tata mi-ar fi pus reguli, probabil viața mea era alta! Eu eram tentat să fac orice.

La români, ieșirea femeii tradiționale de sub asuprirea bărbatului (a se citi bătaie și stat la cratiță) i-a conferit acesteia și puteri pe care să nu le poată duce. Bărbatul o fi ripostat el inițial și-apoi s-a relaxat. A lăsat-o să-și măsoare mușchii făcând carieră, dar ea a vrut să facă pe bărbatul și acasă, a preluat și gestionarea regulilor în fața copiilor. Ea a devenit polițistul isteric, iar el fratele mai mare, de gașcă, al copiilor. Doar că un tată infantilizat crește un băiat ce nu se poate maturiza. O mamă general crește o fată insensibilă, care nu-și asumă feminitatea. Cât sunt mici (ea) îi mai păcălește, dar la un moment dat nu mai este credibilă. Autoritatea este tatăl, prin har dumnezeiesc. Iar mama este conținătoare de emoții. În engleză aș continua aici cu… Because.

Libertatea și responsabilitatea sunt astfel fațetele aceleiași monede, nu se exclud. Doar că cea din urmă este ștanțată prima. Iar când n-ai avut șansa unui tată care să știe să facă asta, nu-ți rămâne decât, cu timpul, să începi să-l suplinești: să-ți pui câteva reguli prin care să te păzești de pericole reale, să-ți lași ceva libertate de explorat viața. Măcar cât să-l exersezi pe tine pe tatăl care ai putea fi

Vietnamezul

Petrecere de Paște, cu lume multă și copii de toate vârstele. Un băiat de cinci ani, cu structură atletică și cu ochii ca tăciunele a intrat în curte ca o sfârlează, amestecându-se firesc printre ai nostri. M-a uimit de la început cât de sigur pe el era. I se spunea Vietnamezul și prima mea reacție a fost de dezaprobare tacită dar puternică față de etichetare.

S-a descălțat ca să intre în casă să-și umple pistolul cu apă. Invitat să mănânce, a anunțat „am poftă de un fruct” și după ce a primit acordul, s-a deplasat și s-a servit singur. A fost lovit repetat de un copil mai mic și, departe de gândul de a se răzbuna (fie și doar verbal), conștient de superioritatea sa fizică, și-a exprimat frustrarea vorbind despre sine: „Mă doare. Acum chiar m-am supărat. Trebuie să fug din calea piticului.” A participat la un joc de strategie care îi depășea nivelul intelectual al vârstei, cu implicare curajoasă, bucurându-se de fiecare mică înțelegere ca de descoperirea unei comori. La un moment dat mi-a încredințat cu emoție un secret al lui, pe care m-a rugat să-l păstrez și eu: „am o carte soldat!”.

M-a deranjat tot timpul cuvântul „vietnamezule”, îmi venea să-i trag de-o parte pe cei ce-l foloseau să le explic ce sensuri excluzive are. Doar că băiatul era OK cu porecla sa, parcă și-o asuma, părea chiar mândru de ea.

Copiii au înțelepciunea de a întâmpina clipa cu prezență și cu un bun-simț universal, dar băiatul ăsta părea școlit de o experiență prematură de viață. Ulterior am aflat că mama lui era studentă în ultimul an, urma să devină, ca și el când va crește, „medic de spital”. Tatăl plecase definitiv în țara lui, Vietnam. Așa că el se luase deja în grijă.

Toată ziua a stat cu noi, n-a venit nimeni să-l revendice și nici el n-a avut nevoie de susținerea vre-unui apropiat. Se înserase serios când am plecat. Mi-am luat la revedere de la fiecare cu îmbrățișări. Lui i-am spus cu căldură „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Vietnamezule!” Răspunsul lui prompt a venit ca un trăsnet din cer: „Știți, doamnă, pe mine mă cheamă Andrei.”