Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.