Nu vreau să știu!

Nu vreau să știu! stă la baza refuzului cu privire la terapie în multe cazuri cu mare nevoie de terapie. Există cupluri în care relația scârțâie, iar cei apropiați de pe margine (rude, prieteni) le sugerează că ar fi bine să apeleze la un profesionist. De cele mai multe ori unul dintre parteneri își dorește acest ajutor, dar celălalt neagă nevoia.

„Suntem bine. Astea nu sunt probleme. E firesc ce ni se întâmplă. Tu ai o percepție exagerată asupra lucrurilor” spune de obicei ariciul.

Și chiar și dulăul poate ajunge să fie dezamăgit, fără energie, să i se pară că lupta de unul singur e în zadar. Că celălalt nu vrea, pentru că nu-l mai vrea… Deci nu mai are rost niciun efort.

Deseori sunt întrebată ce îi aduce pe oameni la terapie de cuplu. Ce anume îi motivează să facă pasul acesta greu. Nu ei singuri trebuie să își rezolve problemele? Vin să se plângă sau ce?

Uneori întrebarea e pusă de cei care nu prea au încredere în autoritate. Sunt cei care și-au dus mereu crucea singuri și nu prea își pot imagina ajutorul. Cei care s-ar considera slabi în postura aceasta, de a cere ajutor.

Alteori întrebarea e pusă de indecișii care știu că nu sunt ok în cuplu, că nu mai au soluții și chiar că au nevoie de consiliere maritală. Dar nu pot mișca un deget în această direcție. E dificil să recunoști că nu ți-a ieșit ceva atât de important. E chiar rușinos. Te simți fără vlagă. E ultimul lucru despre care ai vorbi. De aici lipsa de energie și inacțiunea.

E mare lucru să poți să spui: „Am epuizat toate variantele, toate resursele personale și ale cuplului. Nu știm ce să mai facem! Am citit cărți. Am alocat timp pentru noi. Am încercat să vorbim omenește. Am îndurat de dragul relației. Dar ajungem mereu în același loc. Certându-ne și urându-ne. Sau într-o liniște vecină cu moartea. Singuri nu putem n-o scoatem la capăt.”

Alții ajung și mai aproape de problema reală din spatele refuzului. „Despre ce să vorbim la terapie? Ce și de ce să scormonim?”

Pe de o parte e teama că pojghița de relație care le-a mai rămas s-ar putea destrăma de tot dacă e supusă unei analize minuțioase. Cum-necum, acum sunt împreună, nu?

Pe de altă parte, și într-o măsură mult mai mare, fobia de terapie este de fapt frica de confruntarea cu propriii demoni. Cineva care toată viața a fugit de suferință sufletească și de scandal nu are putere să se confrunte cu trecutul propriu, cu vulnerabilitățile sale, cu diferențele care creează conflictul de cuplu.

„Mai bine nu mai vorbim, să nu ne certăm!” e tot un Nu vreau să știu!.

Atunci când te-ai clădit ca individ punând preșul peste propriile frustrări, peste propriile răni, n-o să mai vrei niciodată să te uiți cu o lupă la ele. Sau la tine. Ai inventat preșul ca să te doară mai puțin. Ca să-ți pari mai puternic. E logica preșului.

Așa că atunci când unii insistă cu întrebarea „Ce îi mână pe alții să vină totuși la terapie de cuplu?” eu știu că din ei vorbește acea parte care vrea să ajungă la liman. În ciuda durerii (partea lor sensibilă). Și în ciuda părții puternice care refuză ajutorul.

Întrebarea o pune vocea acelei părți care vrea să răzbată până pe plaja iubirii. Care caută motivația interioară, pentru vindecarea relațională și personală. E partea din ei sănătoasă care n-ar renunța. Și care vrea să se inspire din motivația altora.

O întrebare pe care o pun în prima ședință de terapie de cuplu celor care reușesc să facă pasul acesta greu este: „De ce azi?” Și răspunsurile au grade diferite de conștientizare.

„Pentru că le facem rău copiilor cu problemele noastre.”

„Pentru că nu suntem un model de cuplu bun pentru ei.”

„Pentru că am înțeles că e ultima stație. Dacă nu ne oprim aici să cerem ajutor, ajungem sigur la separare.”

Oamenii nu vor asta. Își doresc să reușească în iubire. Să le arate copiilor că iubirea dintre un bărbat și o femeie este posibilă. Să-și ia din „împreună” energia de a susține creșterea acestor pui. Să se simtă într-un acasă sigur în care să-și dea voie să fie ceea ce sunt și să fie văzuți.

La un nivel profund, oamenii vor de fapt să știe ceea ce le e frică să afle. Vor să se întâlnească cu adevărul despre sine și despre celălalt.

Nu-și pot imagina asta, pentru că nu au avut relații de familie în care trăirile sufletești profunde să fie spuse pe șleau, ascultate cu răbdare, validate și onorate. Nu au avut astfel de experiențe în casa părintească. Nu știu cum s-ar putea ca părerile lor, diferite de ale celuilalt, să fie tolerate și acceptate. De un părinte. De un partener.

Vor, dar nu știu cum. Și nici nu-și pot imagina „corabia”…