Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

De-a moartea

1Ne-am iubit nebunește noaptea pe la trei. Urma să ne întâlnim cumva cu moartea și m-a străfulgerat gândul că sexul ne ține prinși de viață în fața acestei confruntări teribile. Mi-a plăcut cu atât mai mult.

Pe la șase făceam deja o salată mare de fructe, aveam nevoie de ceva proaspăt-crud ca mic dejun. Mă trezisem probând în minte vestimentații negre: prima era mai potrivită pentru călărie, a doua era de o eleganță sobră. Dar primul lucru pe care l-am văzut deschizând dulapul a fost rochița din dantelă, tricotată cu fir gros și cu ciucuri la piept. Are un aer de șotie. Mă face să mă simt mult mai tănără decât sunt. Am asortat-o cu bijuterii din argint masiv, să am un pic de lumină. Mătușii mele îi plăcea că sunt cochetă. Și… argintul îmi dă o senzație de curățenie și de protecție.

Am plecat pe la nouă, ca să ajungem la miezul zilei. Afară erau minus 13 grade. Un aer gri-lăptos, o liniște nefirească, dimineață de duminică. Drumul a fost mult mai liber decât credeam, am ajuns mai repede. Am mai stat la mama un timp: noi, băiatul cel mare și fratele meu. Am vorbit despre tinerețea noastră, despre plecarea de acasă, despre libertatea și adrenalina vieții de student. Noi și fratele meu depănând amintiri ca frânturi de senzații, băiatul nostru, student de 19 ani acum, ascultând. Mama tot aducând câte ceva bun să gustăm.

În capelă era îngrozitor de frig. Privirile se întâlneau stingher, cu zâmbete întrerupte în grimase împietrite. Mimam saluturi bâjbâite, care să evite bucuria reîntâlnirii într-o zi ce nu putea fi bună. Eram mulți, înghesuiți în picioare, ne-am fi mișcat pe loc, să ne încălzim. Florile, foarte multe, atât de viu colorate, mă temeam că vor îngheța. Doar mâinile mătușii mele, sidefii, delicate, mai semănau cu ea. Anii scriși cu alb pe crucea neagră arătau vârsta de aproape 76 de ani. N-aș fi crezut. Avea un aer de fetiță și astă vară, la botezul unicului său nepot.
Am trecut apoi în biserica încălzită. Prea încălzită. Preoții cântau zdravăn, cu ecou. Lumânări multe, fumegânde, aer greu. Slujbă lungă, nesfârșită. Cuvântări despre evlavia enoriașei defuncte. Nu știam. S-o fi apropiat de biserică în ultimii ani, conștientă de gravitatea bolii sau e un text de propagandă ascunsă? Mi-amintesc că și la înmormântarea nașei mele, primăvara trecută, am primit aceeași informație surprinzătoare, am avut aceeași dilemă.

Am urcat dealul spre cimitir în mașini. Ne-am abătut vreo zece minute. Când am ajuns, pe aleea ce ducea spre cavou am intalnit resturile mocnite ale unui coșciug vechi. Era al bunicului meu, mort de când eu aveam cinci ani. După 42 de ani, acum, l-au descoperit ca să facă loc și l-au găsit întreg. Deși fusese un om dur, care făcuse războiul ca ofițer, prizonier la ruși, s-a îmbolnăvit din șocul pensionării, la puțin peste 60 de ani. A murit de frică, înainte să i se pună un diagnostic exact. „A fost ca un sfânt!”, a spus cineva. L-au pus într-o pungă neagră, peste noul coșciug și au zidit placa de piatră.

Pentru pomană am mers la restaurant. Pomul de Crăciun si ghirlandele de flori contrastau cu evenimentul nostru. M-am blocat în cabina de toaletă. Am strigat cât m-a ținut gura și am lovit cu pumnul zadarnic în ușă. Apoi am așteptat în tăcere și singurătate un timp. Până la urmă a venit cineva să folosească toaleta și mi-a deschis din afară. „Ce ai strigat?”, m-au întrebat. „Heeei!”… „Helloooo!”… „Aaaaloooo!”…
Am mâncat cuminți, fel după fel, deși declarasem regim după sărbători. Am ascultat discuția dintre unchiul cel mai în vărstă al familiei și băiatul nostru, cel mai tânăr participant. O discuție despre valori, despre viețile unor celebrități culturale, despre primele amintiri filmate ale familiei, despre aparate clasice de fotografiat, despre chitare, muzicuțe și pianine. M-am bucurat că unchiul arăta mult mai bine decât astă vară. Iar tânărul acesta cu plete blonde și zâmbet seducător, cu lumini în priviri și cu frânturi de timiditate pe chipul proaspăt masculin, este primul meu născut.

Abia la îmbrățișările de la plecare, când aveam voie să ne și pupăm, am vorbit despre mătușa și am plâns. Se simțea foarte rău de mult timp, nu dorea să devină o povară. A fost conștientă și pe picioare pănă în ultimele două zile. Brusc a intrat în criză. În ultima conversație, cu fiul și nora ei, la spital, credea că sunt sora și cumnatul ei mai mari. Îi invita la o sindrofie. Dar despre copilul lor știa perfect: cum îl cheamă și că este nepoțelul ei de 10 luni. Viitorul era foarte clar.

Ne-am întors prin același decor de iarnă înțepenită.
Noi doi am intrat la un film, să uităm de moarte, înainte de a ajunge acasă.
„Collateral beauty” Despre viață. Despre moarte, timp și dragoste. Am plâns zguduitor, înfundat. Prima parte pare o țesătură irelă, care se vrea motivațională. Forțat. Și apoi totul capătă substanță, sens și credibilitate. Și adevărul taie în profunzimi. Și totul se așează altfel, cu zgomot adânc.
Mă simt la mijloc de drum. Și aleg să merg altfel. Cel mai dificil, mai provocator și mai hrănitor rol trăit de mine până acum a fost cel de mamă. Aleg să fiu „mama de sub pod” de acum înainte. Nu doar pentru copiii mei, ci pentru oricine cere. Pentru părinții mei, pentru pacienții și clienții mei. Nu ca un salvator al omenirii, ci asumâmdu-mi asta ca sens al adultului sănătos din mine. Nu cu pretenția de a-i schimba pe ei, ci cu năzuința de a mă împlini pe mine ca om. Ajunge atâta vină, atâta nemulțumire. Vreau să contemplu și să susțin. Cred… că aici… sunt.

Am ajuns într-un acasă cald, cu lumină. Am aflat că mama și fratele meu au făcut torticolis, le-a înțepenit gâtul. De frig, spun ei. Dar mie mi se inflamase puternic articulația mâinii stângi cu două zile înainte, la câteva ore după vestea morții, fără un motiv aparent, fizic. Mai mult de o zi nu am putut să o mișc deloc.
Emoție blocată în corp. Am probat și noi un pic moartea cea înțepenită.

Și ne-am întors la viață, cu intenția de a fi, cumva, mai vii.

Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!

O gură de moarte

Ieri m-am întâlnit un pic cu moartea. Ne convocase vreo 40 de persoane pentru o ședință neașteptată, în care noi să îi dăm drumul și ea să o ia de aici pe colega mea R. Se instalase cu nonșalanță în trupul acesteia, îi furase zâmbetul inconfundabil de pe chip și aerul de domnișoară. Parcă doar ea, moartea, după ce-o curtase în ultimele luni, o făcuse să-și arate vârsta celor 54 de ani.

R era o femeie singură și liniștită, care nu se-mpotrivea nimănui, cam precaută, mereu împăciuitoare. Nu părea să fi negociat nici cu moartea, mai degrabă cred că a pactat cu ea, de parcă devenise obositor să zâmbească.

Nu existau persoane semnificative pentru R, așa că de bun rămas n-a sărutat-o nimeni. Vecinii își etalau importanța, rude îndepărtate făceau cunoștință unele cu altele la căpătâiul ei, iar noi ne revedeam colegi pe care nu-i mai întâlnisem de 10 ani. Când oamenii nu-și găsesc prilej de petrecere, vine moartea și-i adună forțat. Doar că nu le lasă timp de depănat amintiri sau de aflat unii despre alții, pentru că stă cu ochii pe ei. Sau ei cu ochii pe moarte: „Și pentru ce toată zbaterea vieții?”, „Și ce s-a ales după atâta muncă?”, „Și mie cât mi-o mai fi rămas de trăit?”, „Și eu ce-am făcut cu viața mea?”, „Și pe mine cine mă va plânge?”

Așa că o înmormântare e un bun prilej de reflecție, un mod de a muri un pic, de a-ți proba moartea fantasmatic. Realizezi că iei viața prea în serios, când de fapt atârnă de un fir de păr. Că totul e efemer și relativ, că povestea în care te străduiești să performezi este scurtă și parcă fără sens… În clipa următoare accepți cât de muritor ești și că da, stai și tu la rând către doamna cu coasa, dar habar n-ai cât de mult sau puțin mai ai până acolo.

Până una – alta, acum ești aici. Faptul că ești în viață este validabil, încă. Și dacă sensul acela final este mai mult sau mai puțin vizibil din afară, există multiple sensuri pe care doar tu le poți găsi în clipa prezentă, bucurându-te de drum, savurând viața.

Și ce dacă e scurtă? Și ce dacă face pe nebuna? Profit că încă este! Îi simt gustul dulce-amar și înțeleg că e împletită cu moartea. Că sunt două-ntr-una, doar proporția diferă. Că tot timpul mor un pic. Că moartea e doar pretextul ca să văd viața curgând șuvoi în jur. Că jocul de-a viața și moartea este trecător, o experiență cu reguli, cu alegeri și cu semeni. Că sensul final sau scopul lecției este miracolul clipei, este bucuria din lucruri mărunte, este iubirea din lacrima scursă, este înțelegerea că noi nesemnificativii eram personajele vieții ei… ceea ce ne făcea semnificativi. Constatare tardivă. Sau nu: și timpul e relativ.

A fost un prilej de a ne vedea micimea, semnul egal dintre noi, și măreția. Căci ceea ce am văzut în oglinda morții era viața. O gură de moarte m-a făcut să simt mai acut gustul vieții…

…iubirea.