Femeia de la marginea mării – 8

Cer plumburiu atârnând greu peste marea amuțită. El, cerul, îngrijorat. Ea, marea, înspăimântată. Și oglindirea lor, unul în altul, amenințătoare. Lumină cenușie, tristețe rece în aerul dimineții.

Casa cu scoici are geamurile aburite. În spatele lor, pe fotoliul ei preferat, femeia mării într-o atitudine neașteptată. Poartă o pijama de finet alb, șosete flaușate dungate albastru și un șal tricotat gros bleumarin pe umeri. Pare un copil așteptând o poveste, doar că o trădează ochelarii cu rame negre de pe nas. Nici urmă de voaluri princiare, nici un dubiu cu privire la vârsta de după jumătatea vieții. Poate doar părul despletit și lung, poate doar poziția cu picioarele așezate turcește să mai păstreze din aerul de tinerețe rebelă al femeii misterioase.

În fața fotoliului, pe o măsuță de sticlă cu formă de floare stă o cutie îmbrăcată în mătase roz-pal creponată, cu capac inimioară… întredeschis. Un plic de un alb obosit e lăsat gol lângă cutie și o scrisoare atârnă în mâna din afara fotoliului. Pe sub ochelari, ochii plecați ușor par că ascultă de lumi interioare un timp. Apoi cu un gest hotărât, în inspir, scrisoarea este ridicată și despăturită…

***

Sunt singură. Am 28 de ani și mă simt singură. Urăsc sentimentul ăsta, expresia asta și faptul că nu mă pot abține să o scriu, dar efectiv SUNT SINGURĂ!

A venit primăvara și sunt singură. Au trecut 1 martie și 8 martie ca zile banale. Sufletul meu aștepta un ghiocel ieftin, un petic de hartie cu TE IUBESC sau amor sărbătoresc sau orice, ceva… care să confirme feminitatea mea, umbrită de mama ce sunt. Pe puiul mic îl așez în patul nostru tot mai des, ca să umplu golul dintre noi, căldura lui să mă facă să uit dorința de tine. Suntem doar mama puiului mic și tatăl puiului mic. Noi doi, iubitul și iubita, părem izgoniți pe margini de pat și este o prăpastie între noi, imposibil de trecut. Nu ne mai povestim întâmplările de peste zi, micile eșecuri sau bucurii, evităm orice detalii. Tu pentru că nu vrei să mă mai încarci cu altele, eu pentru că te enervez și mă cerți că nu am reacționat într-un anumit fel, într-o anumită situație.

Nu mai vorbim decât despre puiul mic. „Am sperat că un copil o să ne apropie, de fapt ne-a îndepărtat și mai mult!” Fraza asta auzită demult mi se părea o monstruozitate: să dai vina pe un copil într-o problemă de adulți. Credeam că un copil e firesc să apropie doi oameni care se iubeau înainte. Acum văd, practic, sunt atâtea griji, efectiv nu avem timp de noi. Toată ziua îi este dedicată puiului mic. În pauzele lui de somn noi facem piața cu el în căruț sau ne grăbim să facem alte treburi în casă. Eu aștept cu frenezie noaptea sperând să termin mai repede treburile și să te întâlnesc. Cel mai des renunți să mă mai ajuți, te uiți la televizor sau adormi pur și simplu. Ajung în pat obosită, dezamăgită, frântă trupește și sufletește, singură. Și clipele astea grele devin tot mai firești. Mă simt uitată, urâtă, îmbătrânită și mă revolt.

Trebuie să fac ceva să aduc primăvara aici, în casă, în suflete, în familia, în cuplul nostru. Desigur puiul mic este o primăvară care ne orbește, ne face să ignorăm iarna dintre noi. Îmi cumpăr haine, fac tratamente cosmetice ca să se vadă că exist, ca să trezesc femeia. Par încercări fără ecou, rămân singură, pari anesteziat, nu mă vezi. Stai însă mult cu puiul mic, îl iubești tare. Este ceea ce ne-a rămas comun, lucrul cel mai de preț, la care niciunul n-ar renunța.

Cât despre viitor: boala lungă este moarte sigură. Arătăm ca un cuplu îmbătrânit înainte de vreme. Mă surprind încercând să atrag priviri pe stradă. Sunt ca un animal care și-a pierdut simțul pentru pradă pentru că a stat în cușcă și a fost hrănit artificial. Și dintr-o dată e liber și se chinuie să adulmece. Mă șochează fiecare rând pe care îl scriu. Totuși, când îmi pun gândurile în ordine, sunt mai în contact cu nevoile mele, mă înțeleg mai bine. E inevitabil să nu mă sperii inițial, descoperindu-mă.

„Iubitule, vrei să discutăm?” „Nu.”

Ce se întâmplă cu tine? Ai niște probleme financiare la job și ai greșit ceva din lipsă de experiență. Mă rog Domnului să se rezolve de parcă asta ar aduce lumină în casa mea. Dacă… și dacă… și dacă… cred că vei avea timp și pentru Noi. Cred că nu mă voi mai lupta singură cu morile de vânt. Cred că vei înțelege că suntem într-o mare criză și că degeaba strig eu S.O.S. dacă tu lași corabia să se scufunde…

***

Pe deasupra ochelarilor, ochii ca marea zâmbesc cu duioșie… „Cât de frumoși eram: eu îndârjită să-mi exprim feminitatea, să te fac să mă vezi, tu copleșit de responsabilități neasumate comportamental încă de părinte și de proaspăt manager. Prea multe roluri noi, prea strâmte, prea constrângătoare. Și în contrast… strigătul de libertate ca un drept fundamental la tinerețe și la iubire.”

Femeia de la marginea mării – 2

Dimineață de vară timpurie. Mare leneșă, limpezită după ce s-a iubit cu luna, doar cu volănașe de valuri albe, care o fac să se diferențieze de cer în capătul apropiat. Nisip ondulat regulat sub apa cuminte. Lumină jună reflectată pe unde. Aer de adolescent sigur pe el, răspândind prospețime, poftă de nou. Pescăruși adunați pe țărm la sfatul zburătorilor, comunicând din priviri atotcunoscătoare în timp ce, semeți, scriu nisipul spălat peste noapte de mare, cu gheruțele lor: trei, trei trei…

Urme de tălpi gingașe pe mal, întrerupte ici-colo de valul rostogolit. La capătul lor… un fel de zeiță a mării. Siluetă înaltă, voaluri lungi de mătase, având culoarea și freamătul apei, răscolite de aerul îndrăzneț, ca și părul lung, în valuri curgând rebel. Piele albă, aproape sidefie, chip senin fără vârstă , zâmbet misterios, feminitate exprimată plenar în fiecare detaliu al feței, ochi mari, verzi-albaștri, izbitor de marini, pierduți în zarea amintirilor.

Unde ajung aceste priviri? În vremuri de început de feminitate, atunci când fetița surprinsă de propriile transformări se inventa sau se lăsa inventată ca femeie. Dar stai!…

Marginea mării este capăt de lumi. Început și final de călătorii (pe apă sau pe uscat), de istorii de viață. Aici cerul, pământul, aerul și apa se întâlnesc sublim ca într-un fel de punct originar, se confundă, se refac unul pe altul remodelându-și granițele permanent. Țărmul este martorul atâtor povești, conține atâta viață cursă, încât nu se mai știe dacă e doar conținător de tezaur arhetipal sau chiar creator de drumuri, de vieți. Așa că mai mult ca oriunde, aici, privind adânc ochii femeii, vei auzi vocea sufletului ei și vei descoperi profund imaginile amintirilor ei, ca pe secvențe dintr-un film ce păstrează miresme de autentic… ascult-o!…

„ Unsprezece-doisprezece ani. Sunt o fetiță cuminte cu păr scurt. Viața m-a speriat de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mă scuture zdavăn, să mă trezesc din somnul dependenței totale de ceilalți. Ceva mi se întâmplă. Corpul mi-o ia înainte, devenind cumva mai al meu, așa că nu vreau să mi-l mai vadă mama. Înmuguresc. O prietenă îmi spune legenda oului: cum că dacă plimbi un ou în coajă în jurul mugurașului, o să crească încet, vei deveni o femeie cu sâni mici. Așa o fi? Așa aș vrea să fie? O fi mai bine mare sau mic? Și oul să fie fiert sau crud? Nu știu și nici nu întreb. E o chestiune de intimitate grea, rămâne între mine și mine. Deși nu pot să aleg între cele două posibile variante ale mele, fac gestul… ca într-un fel de ritual ce nu are nevoie de explicații. Fac ceva, ca și cum asta mă face nu doar părtașă la schimbare, ci îmi oferă un rol, o mică responsabilitate în actul creator. Am pus și eu umărul, am avut ceva de spus, măcar cât o intenție, cât o prezență activă în procesul infiripării ființei mele cu feminin. 

Mi-a reușit? Cu siguranță nu am sâni mari. Cum ar fi fost dacă nu aș fi făcut asta? Chiar a contat aportul meu în fața voinței lui Dumnezeu? L-am sprijinit sau l-am sabotat? A ieșit ca mine, ca El, ca amândoi?

Cert e că am fost foarte atentă, foarte conștientă, am gustat din plin emoția în șoaptă vibrantă a acelor transformări, ca un martor la un miracol. Și ca pe o nevoie de certitudine, am hotărât prima oară singură cu privire la imaginea mea: mi-am lăsat părul lung…”

Privirile se întorc în prezent, la gleznele ce brăzdează apa cu clipocit gros, apoi în zare, acolo unde cerul și marea stau suprapuși liniștit…

Va urma.

Femeia de la marginea mării -1

Iarna a venit iar peste noi risipind speranțele mele de primăvară timpurie. Și ca să aduc puțină culoare peste albul ei imaculat, am poftă de-o călătorie ceva mai lungă pe tărâmul plin de surprize al imaginarului, acolo unde ne întâlnim cu cele mai misterioase părți din noi. Mi-e drag de scris o carte care să vă predispună la visare, dar și la aduceri aminte. O carte prilej de introspecție cu scop de contact cu sine și de automodelare conștientă. Sună destul de îndrăzneț și de pretențios, nu? Mie îmi plac provocările și sper să vă conving să mă însoțiți…

Cartea mea are coperta de o textură ușor reliefată, așa că vă invit să vă treceți degetele peste irizațiile ei fine. Paradoxal, parcă nu are titlu. Tot ce se vede este o imagine a mării privită de sus. Ar fi bine să deschideți cartea orizontal, pentru a privi coperțile așezate în prelungire și a avea o perspectivă mai largă. Albastru-verzui și spumă sidefie, ca aproape de țărm. O senzație de tridimensional vă atrage să priviți mai în profunzime… și iată, descoperiți cu uimire, în fiecare detaliu al mării, ochi verzi-albaștri de femeie… Și deși ei vă cheamă amețitor, aș vrea să faceți eforturi să nu vă pierdeți în ei de tot. Reveniți la suprafață, revedeți imaginea de ansamblu și închideți cartea la loc. Deocamdată.

Dacă o rotiți ușor veți descoperi că în spațiul dintre coperțile închise este scris subțire, ca din vârf de condei, auriu pe albul paginilor proaspăt tăiate… Femeia de la marginea mării. Atât. Autorul a uitat să se semneze sau poate a avut intenția să vă imaginați uneori că și voi ați fi creatorul acestei cărți. Poate am scris-o pe rând, după cum ne-a venit inspirația. Poate v-am lăsat pagini albe acolo unde am presupus că veți avea ceva de spus, de trăit interior mai intens.

Și acum, cu curaj, deschideți cartea. Coperta descoperă o pagină albă având în centru,spre marginea liberă a foii, o ușoară adâncitură. Pulpa degetului arătător de la mâna stângă, pare că se mulează perfect și pornește astfel cântecul mării, care vă va însoți pe tot parcursul lecturii…  în timp ce dreapta dă pagina.

Doar câteva cuvinte de început, un fel de promo…

„Cântecul mării se repetă nesfârșit spălându-i emoții și gânduri până la nimic. Femeia mării și marea femeii se întâlnesc pe mal, chemându-se reciproc într-un joc aproape senzual…”

Mai puteți citi o frază incompletă de la mijlocul cărții…

„E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți împletindu-se pasional. Femeia privește…”

Acum gata, vă hotărâți. Cumpărați sau nu? Prețul? Deschiderea inimilor voastre pentru mai puțin de zece minute pe zi, sau la câteva zile o dată, ca să dați voie sunetelor, miresmelor, imaginilor, emoțiilor și gândurilor să curgă fără griji precum cântecul neobosit al mării… de la mine spre voi, de la voi spre lume, firesc, așa cum va fi să fie…