Femeia de la marginea mării – 9

E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți îmbrățișându-se pasional, cu furie… Curg dintr-unul în altul, se contopesc și se reinventează într-un joc nesățios. Femeia mării, dincolo de ferestrele ferecate ale casei cu scoici, privește spectacolul de sunete și lumini pe fondul nopții de abanos. Văzduhul a venit mai aproape, nu mai poate controla cine-i deasupra, cine-i dedesubt. Așa că urlă și troncăne în ruperi de nori ori de mări. Sar scântei fotografiind clipe de urgie, imortalizând teribila viață: instantanee de nemișcare surprinse din haosul, din rebeliunea dezlănțuitei naturi.

Femeia pare impietrită la un pas de geamul din sticlă groasă. Odată cu ea, casa toată tace înspăimântată, cu luminile stinse. Nici scoicile nu se mai aud, asurzite de strigătele furtunii. Doar când cerul se aprinde se văd ochii femeii, curgând…

„Ți-amintești când am fugit prima oară de acasă?…. Părinți care fug de copii! Ajunsesem ca niște roboței care-și rătăciseră ființa. Ca niște fântâni secate, cu dor de vise proprii. Am chemat bunicii din împărăția vecină, i-am lăsat la cârma regatului nostru sfânt și am fugit unde-am văzut cu ochii (cu ceva vinovăție pe umeri), hăăăăt departe… niciodată nu mai ajunsesem așa departe! Când te disipi printre treburi și griji, trebuie să-ți faci curaj și s-o iei la sănătoasa. Uneori, ca să-ți amintești cine ești, trebuie să treci dincolo de curcubeu.

Ne-am pierdut la propriu unul de altul pe drum: ne-am certat dintr-un fleac, ne-am despărțit demonstrativ și apoi chiar ne-am rătăcit. Când am abandonat căutarea și am rămas resemnată să-mi plâng de milă cu sufletul răvășit, ai apărut ca din cer coborât.

Dar cel mai inspăimântător lucru în această primă escapadă a fost faptul că, împreună fiind, nu ne mai recunoșteam ca pereche. Fără copii, într-o lume străină, era prea mult gol între noi, de parcă nu mai aveam suficient acasă în suflete. Intimitatea care nu mai era cenzurată și devenise intimitate la liber, ne copleșea, ne stingherea. Nu îndrăzneam să înțelegem ce putea însemna asta. Și culmea, în camerele de oaspeți ale palatului străin, nu erau decât paturi separate, de-ne-unit. Iar noi eram prea frânți ca să ne fi înghesuit…

În rest? Limbi necunoscute, locuri frumoase dar cumva inaccesibile, bucate ciudate care nu ne priau. Am vorbit puțin, mai mult ne-am ascultat fiecare furtunile din propriul suflet. Doar într-o noapte, un foc de artificii impresionant ne-a adus lacrimi de bucurie neașteptată și un noi îmbrățișat.

Ne-am întors acasă mai obosiți decât plecasem, căci drumul a fost tare lung. Am spus tuturor că a fost superb și-am pus zâmbete largi în fața tristeții și a dezamăgirii. I-am convins că ne-am distrat, când de fapt eșuasem. Dar cumva călătoria asta ne-a regăsit într-un noi mai aproape de adevăr, mai puțin mascat față de fiecare dintre noi. Adevărul este că ne rătăcisem unul de altul și de noi înșine, fără să fi băgat de seamă. Și, deși acum cerul era întunecat și mirosea a primejdie, am luat-o de la capăt ținându-ne de mână. Ca atunci, în fața lui Dumnezeu.

***

Am trăit împreună și alte vremuri de furtună. Am fugit și în alte dăți de acasă, de dragul unei idei ori de dragul unei emoții. Uneori în doi, alteori câte unul singur. Uneori, doar simplul fapt că eram dincolo de curcubeu devenea o eliberare. Alteori purtam în valiză povara grijilor, a conflictelor și a neputințelor proprii. Oricât de strălucitor pare locul acela, niciodată nu va fi atât de acasă ca acesta. Pentru că aici ne sunt cei dragi. Pentru că de fapt aici vrem să aducem vacanța, voia bună, șotia și libertatea. Aici vrem să putem crește. Aici ne confruntăm cu cele mai teribile părți din noi.

În cele din urmă am înțeles că norii grei și furtunile fac parte din viață. Că tensiunea și energia lor vorbesc despre lucruri nespuse, despre nevoi personale de exprimare, de afirmare, de adevăr. Că sunt un semn al normalității. Dar încă mă simt singură și-mi plouă în suflet când privesc furtuna. Mă accept și o accept.”

O altă scânteie ruptă din cer străpunge marea aruncând-o în zări. Flash-ul de lumină surprinde în ochii umezi, albaștri ca marea… zâmbetul… și pacea.

Femeia de la marginea mării – 8

Cer plumburiu atârnând greu peste marea amuțită. El, cerul, îngrijorat. Ea, marea, înspăimântată. Și oglindirea lor, unul în altul, amenințătoare. Lumină cenușie, tristețe rece în aerul dimineții.

Casa cu scoici are geamurile aburite. În spatele lor, pe fotoliul ei preferat, femeia mării într-o atitudine neașteptată. Poartă o pijama de finet alb, șosete flaușate dungate albastru și un șal tricotat gros bleumarin pe umeri. Pare un copil așteptând o poveste, doar că o trădează ochelarii cu rame negre de pe nas. Nici urmă de voaluri princiare, nici un dubiu cu privire la vârsta de după jumătatea vieții. Poate doar părul despletit și lung, poate doar poziția cu picioarele așezate turcește să mai păstreze din aerul de tinerețe rebelă al femeii misterioase.

În fața fotoliului, pe o măsuță de sticlă cu formă de floare stă o cutie îmbrăcată în mătase roz-pal creponată, cu capac inimioară… întredeschis. Un plic de un alb obosit e lăsat gol lângă cutie și o scrisoare atârnă în mâna din afara fotoliului. Pe sub ochelari, ochii plecați ușor par că ascultă de lumi interioare un timp. Apoi cu un gest hotărât, în inspir, scrisoarea este ridicată și despăturită…

***

Sunt singură. Am 28 de ani și mă simt singură. Urăsc sentimentul ăsta, expresia asta și faptul că nu mă pot abține să o scriu, dar efectiv SUNT SINGURĂ!

A venit primăvara și sunt singură. Au trecut 1 martie și 8 martie ca zile banale. Sufletul meu aștepta un ghiocel ieftin, un petic de hartie cu TE IUBESC sau amor sărbătoresc sau orice, ceva… care să confirme feminitatea mea, umbrită de mama ce sunt. Pe puiul mic îl așez în patul nostru tot mai des, ca să umplu golul dintre noi, căldura lui să mă facă să uit dorința de tine. Suntem doar mama puiului mic și tatăl puiului mic. Noi doi, iubitul și iubita, părem izgoniți pe margini de pat și este o prăpastie între noi, imposibil de trecut. Nu ne mai povestim întâmplările de peste zi, micile eșecuri sau bucurii, evităm orice detalii. Tu pentru că nu vrei să mă mai încarci cu altele, eu pentru că te enervez și mă cerți că nu am reacționat într-un anumit fel, într-o anumită situație.

Nu mai vorbim decât despre puiul mic. „Am sperat că un copil o să ne apropie, de fapt ne-a îndepărtat și mai mult!” Fraza asta auzită demult mi se părea o monstruozitate: să dai vina pe un copil într-o problemă de adulți. Credeam că un copil e firesc să apropie doi oameni care se iubeau înainte. Acum văd, practic, sunt atâtea griji, efectiv nu avem timp de noi. Toată ziua îi este dedicată puiului mic. În pauzele lui de somn noi facem piața cu el în căruț sau ne grăbim să facem alte treburi în casă. Eu aștept cu frenezie noaptea sperând să termin mai repede treburile și să te întâlnesc. Cel mai des renunți să mă mai ajuți, te uiți la televizor sau adormi pur și simplu. Ajung în pat obosită, dezamăgită, frântă trupește și sufletește, singură. Și clipele astea grele devin tot mai firești. Mă simt uitată, urâtă, îmbătrânită și mă revolt.

Trebuie să fac ceva să aduc primăvara aici, în casă, în suflete, în familia, în cuplul nostru. Desigur puiul mic este o primăvară care ne orbește, ne face să ignorăm iarna dintre noi. Îmi cumpăr haine, fac tratamente cosmetice ca să se vadă că exist, ca să trezesc femeia. Par încercări fără ecou, rămân singură, pari anesteziat, nu mă vezi. Stai însă mult cu puiul mic, îl iubești tare. Este ceea ce ne-a rămas comun, lucrul cel mai de preț, la care niciunul n-ar renunța.

Cât despre viitor: boala lungă este moarte sigură. Arătăm ca un cuplu îmbătrânit înainte de vreme. Mă surprind încercând să atrag priviri pe stradă. Sunt ca un animal care și-a pierdut simțul pentru pradă pentru că a stat în cușcă și a fost hrănit artificial. Și dintr-o dată e liber și se chinuie să adulmece. Mă șochează fiecare rând pe care îl scriu. Totuși, când îmi pun gândurile în ordine, sunt mai în contact cu nevoile mele, mă înțeleg mai bine. E inevitabil să nu mă sperii inițial, descoperindu-mă.

„Iubitule, vrei să discutăm?” „Nu.”

Ce se întâmplă cu tine? Ai niște probleme financiare la job și ai greșit ceva din lipsă de experiență. Mă rog Domnului să se rezolve de parcă asta ar aduce lumină în casa mea. Dacă… și dacă… și dacă… cred că vei avea timp și pentru Noi. Cred că nu mă voi mai lupta singură cu morile de vânt. Cred că vei înțelege că suntem într-o mare criză și că degeaba strig eu S.O.S. dacă tu lași corabia să se scufunde…

***

Pe deasupra ochelarilor, ochii ca marea zâmbesc cu duioșie… „Cât de frumoși eram: eu îndârjită să-mi exprim feminitatea, să te fac să mă vezi, tu copleșit de responsabilități neasumate comportamental încă de părinte și de proaspăt manager. Prea multe roluri noi, prea strâmte, prea constrângătoare. Și în contrast… strigătul de libertate ca un drept fundamental la tinerețe și la iubire.”

Femeia de la marginea mării – 7

Întuneric și val șoptit alene. Părere lăptoasă în zări. Punct de foc, ochi care ne vede. Culoare vie întinată în mare. Și gata, Zeul Soare trezit răsare, cotropește totul inventând dimineața, în timp ce păsările concertează cu venerație.

Firele de nisip încă lenevesc gâdilate de lumina roșiatică. Deși pescărușii au ieșit la apel și inspectează plaja tacticos…

În fundal, casa cu scoici are obloanele-pleoape pe jumătate lăsate și ușa verandei întredeschisă ca o gură pregătită să spună ceva către o ureche. Pe verandă, un pled alb de pluș atârnă pe jos, după ce înfășoară cu dărnicie fotoliul… în care stă pitită până la gât femeia cu ochii ca marea.

Spectacolul zilei născute din noapte, soarele ridicat din apă ca să urce spre cer, i-au adus pe chip zâmbet nostalgic și lumină în priviri, odată cu amintirea unui alt început, poate cel mai important început din viața ei. Căci nu există privilegiu mai mare pentru o femeie decât acela de a fi părtașă începutului unei vieți, cea a puiului ei…

„ Parcă se întâmplă ceva cu mine. Parcă se iscă o părere, o vibrație, un licăr de emoție. Aș vrea să cred și parcă nici n-aș crede… E ca un vis, iar căutarea certitudinii m-ar putea trezi. Îmi ascult cu atenție corpul. Respir altfel, mai amplu, am alt aer. E o senzație nouă, de liniște și în același timp de neliniște cam cât o șotie. E ca o teamă pe care pofta de nebunii o ține cu capul sub apă, ca să fie ea pe val, în soare și vânt. Îmi fâlfâie plexul a nerăbdare, a schimbare, a viață acută. Și gata, acum trebuie să știu, ca și cum mi-aș lumina cele mai profunde părți ale corpului cu înțelegerea a ceea ce se întâmplă de fapt. Trepidează secunda cu greutate și mă deschid să primesc marea veste. Sunt o mare de simțuri cu mii de ochi, urechi, degete, nări și buze gata să absoarbă clipa prin toate celulele.

… Aaaaaaaaa!… O liniuță roșie anume face diferența. Gândul parcă a înghețat în timp ce emoția a țâșnit cu puterea unui vulcan trezit din somnul de veacuri. M-a umplut până-n creștet cu lumină caldă. Mi-a făcut pielea sită pentru culori de curcubeu. Plâng cu fericire rostogol pe obraji purpurii. Dansez în ritmul bucuriei. Chicotesc și zbor. N-am cuvinte… și am și-un nod în gât… de mamă. Nicicând nu am mai trăit așa împlinire și atâta responsabilitate. Dumnezeule, mi-ai dat în grijă o viață! Viața copilului meu!

… Am o burtă tare țuguiată și mă simt mai sexy ca oricând. Sunt foarte informată, mănânc sănătos, natural, nu prea trec pe la doctori, iar când mi-e rău cred că este firesc, fiziologic, nimic grav. Port cu mine un miracol despre care cred că este de când lumea și inedit de fiecare dată. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Primesc semne la tot pasul sau prezența mea, ca o conștiință lărgită, mă face incredibil de intuitivă. Puiul din mine crește iar eu devin datorită lui și pentru el, altcineva. Iubesc susținând, conținând, îmbrățișând, creând din mine permanent. Mă simt un izvor de viață.

… Nasc. N-am timp de frică și nici putere să țip. Ador fiecare secundă cu durerea ei acută cu tot. Parcă tot universul este atent și concură la acest spectacol. Eu și puiul meu suntem cap de afiș. Dar eu sunt și cel mai fascinat spectator. Nu știu din ce viață am învățat să respir eficient și să-mi dozez energia, mă surprinde cât de bună sunt la asta. E iar un amestec de liniște cu „totul e bine” și de emoție nerăbdătoare cu „vreau să te văd”. Clipele picură cu ecou și eu mă rup de prea multă iubire. Nașterea e foarte aproape de moarte. E foarte ușor să renunți la viața ta ca să dai viață. E atâta dăruire în clipa aceea încât viața ta se poate scurge complet în noua viață fără nici o părere de rău, ca o mare împlinire a destinului. Ca și cum experiența aceasta de mamă care se dăruie poate fi de-ajuns pentru un om…

Totul e bine. Sunt iar inundată de endorfinele-licurici și luminez prin ochiurile pielii pentru că te văd, pui roz și… Aaaaaaaaaaaaa! te-au pus pe inima mea!…  plâng cu iubire… pieptul meu a-nflorit sub tine, ghemotoc viu. Comunicăm amândoi dincolo de cuvinte: ne ascultăm celulele, ne liniștim, e ca un dans al nostru în armonie, pe o melodie de început de lumi…”

 

Femeia de la marginea mării – 3

Același țărm. Aceleași urme delicate de pași pe nisip. Voaluri verzi și păr despletit fluturând în jurul siluetei feminine. Mare cu sclipiri de smarald. Strigăt de pescăruș când aproape, când departe.

În lumina asfințitului ochii femeii sunt de un verde felin. În spatele luminii lor împăcate vibrează sângele fierbinte. Pescărușul insistă, parc-ar vrea să-i spună: „Sunt eu, nu mă recunoști?”. Ochii ei tac o clipă ațintiți ca în fața unei imagini neașteptate, în timp ce trupul încremenește la jumătatea unui pas. Apoi, cu un zâmbet, totul este repus în mișcare. Doar că ochii derulează o poveste veche…

„Doisprezece-treisprezece ani. Seară de vară la munte cu părinții. Răcoare și întuneric. Muzică și tineret în fața unei cabane. Un băiat mă invită la dans. Nu pot să ridic ochii. Tremurul iscat în suflet aproape îmi fură vocea. Strecor un Nu! șoptit grăbit, de parcă fugisem de mult de la fața locului. Ba da!, mă corectează mama. Băiatul mă ia in brațe. Dansez… mă zbat interior, inimă speriată în trupul împrejmuit de prezența mult prea apropiată. Surpriza și frica înving curiozitatea: nu vreau să știu cum arată, nu sunt pregătită pentru rolul de fată curtată, n-am apucat să mi-l doresc. Se termină melodia, am scăpat. Parc-am făcut o mare boacănă… totuși simt un pic de mândrie pe lângă jena imensă. M-a surprins faptul că ai mei m-au încurajat, sunt deja confirmată în rolul acesta. Domnișoară…

Peste un timp, un băiat cu ochi albaștri îmi cere prietenie. Mie, nu știu de ce, îmi plac alți ochi albaștri. Intențiile nu au putere de acțiune: nu se întâmplă nimic nici pe marea care mă dorește, nici pe cea pe care o doresc. Dansez mult cu un alt băiat care vine în vizită din altă localitate: îmi place, îmi asum acum rolul de fată curtată, dar nu mă îndrăgostesc. E ca un joc incitant care mă amețește ușor cu o emoție nouă, un coktail de nerăbdare, dorință, entuziasm. Ceea ce simt pornește din mine dar nu are adresant concret. E un fel de… iata ce-aș putea da, aș putea înflori spre cineva. Zburătorul meu capătă ușor contur: îmi imaginez un brunet înalt, evident, cu ochii sălbatici ca marea. Nu mă abțin să nu povestesc prietenelor episoade romantice și aventuroase dintr-o relație inventată.

Mai trece un timp, poate ani, mă îndrăgostesc până peste cap. Ochii îmi ard permanent, dar vocea nu mă ajută de loc. Dumnezeu mi-l tot scoate în cale pe prinț, dar eu fug mâncând pământul. În preajma lui emoția mă copleșește, cred c-aș putea să explodez. Cu gândul îl caut, dar fizic nu fac față și fug.

Alți ani, alt băiat. Iubirea îmi umple trupul și răsuflă doar printr-un sărut din vârf de buze. Dacă până acum am fost centrată pe forfota din mine, acum încep să-l văd și pe el. Nu doar ca pe o închipuire, ci și ca pe o persoană reală, nesigură, care-și probează diferite modele de comportament. Comunicarea rămâne firavă, deși aș avea atâtea de întrebat. E prea mult ceea ce simt, ca să-mi rămână loc de structurat gânduri.                     

Douăzeci de ani. Am plecat de acasă și gust libertatea. Mă simt bine reflectată în ochii admiratorilor. Îi văd. Caută căutându-se. Mai mult ca oricând am nevoie de adevăr, nu de măști, nu de roluri încercate. De cineva pregătit să se deschidă, pentru că eu aici sunt. Sunt gata să dau iubire și am nevoie să o primesc. Îmi știu atu-uri și goluri și vreau să mă exprim autentic. Caut ochii care ar putea rămâne deschiși în fața sufletului meu…”

Pescăruș zburător, aproape, departe, „tu mă vezi?”, „eu te văd?”, mă poți lua cu tine în zbor?

Va urma.

Femeia de la marginea mării – 2

Dimineață de vară timpurie. Mare leneșă, limpezită după ce s-a iubit cu luna, doar cu volănașe de valuri albe, care o fac să se diferențieze de cer în capătul apropiat. Nisip ondulat regulat sub apa cuminte. Lumină jună reflectată pe unde. Aer de adolescent sigur pe el, răspândind prospețime, poftă de nou. Pescăruși adunați pe țărm la sfatul zburătorilor, comunicând din priviri atotcunoscătoare în timp ce, semeți, scriu nisipul spălat peste noapte de mare, cu gheruțele lor: trei, trei trei…

Urme de tălpi gingașe pe mal, întrerupte ici-colo de valul rostogolit. La capătul lor… un fel de zeiță a mării. Siluetă înaltă, voaluri lungi de mătase, având culoarea și freamătul apei, răscolite de aerul îndrăzneț, ca și părul lung, în valuri curgând rebel. Piele albă, aproape sidefie, chip senin fără vârstă , zâmbet misterios, feminitate exprimată plenar în fiecare detaliu al feței, ochi mari, verzi-albaștri, izbitor de marini, pierduți în zarea amintirilor.

Unde ajung aceste priviri? În vremuri de început de feminitate, atunci când fetița surprinsă de propriile transformări se inventa sau se lăsa inventată ca femeie. Dar stai!…

Marginea mării este capăt de lumi. Început și final de călătorii (pe apă sau pe uscat), de istorii de viață. Aici cerul, pământul, aerul și apa se întâlnesc sublim ca într-un fel de punct originar, se confundă, se refac unul pe altul remodelându-și granițele permanent. Țărmul este martorul atâtor povești, conține atâta viață cursă, încât nu se mai știe dacă e doar conținător de tezaur arhetipal sau chiar creator de drumuri, de vieți. Așa că mai mult ca oriunde, aici, privind adânc ochii femeii, vei auzi vocea sufletului ei și vei descoperi profund imaginile amintirilor ei, ca pe secvențe dintr-un film ce păstrează miresme de autentic… ascult-o!…

„ Unsprezece-doisprezece ani. Sunt o fetiță cuminte cu păr scurt. Viața m-a speriat de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mă scuture zdavăn, să mă trezesc din somnul dependenței totale de ceilalți. Ceva mi se întâmplă. Corpul mi-o ia înainte, devenind cumva mai al meu, așa că nu vreau să mi-l mai vadă mama. Înmuguresc. O prietenă îmi spune legenda oului: cum că dacă plimbi un ou în coajă în jurul mugurașului, o să crească încet, vei deveni o femeie cu sâni mici. Așa o fi? Așa aș vrea să fie? O fi mai bine mare sau mic? Și oul să fie fiert sau crud? Nu știu și nici nu întreb. E o chestiune de intimitate grea, rămâne între mine și mine. Deși nu pot să aleg între cele două posibile variante ale mele, fac gestul… ca într-un fel de ritual ce nu are nevoie de explicații. Fac ceva, ca și cum asta mă face nu doar părtașă la schimbare, ci îmi oferă un rol, o mică responsabilitate în actul creator. Am pus și eu umărul, am avut ceva de spus, măcar cât o intenție, cât o prezență activă în procesul infiripării ființei mele cu feminin. 

Mi-a reușit? Cu siguranță nu am sâni mari. Cum ar fi fost dacă nu aș fi făcut asta? Chiar a contat aportul meu în fața voinței lui Dumnezeu? L-am sprijinit sau l-am sabotat? A ieșit ca mine, ca El, ca amândoi?

Cert e că am fost foarte atentă, foarte conștientă, am gustat din plin emoția în șoaptă vibrantă a acelor transformări, ca un martor la un miracol. Și ca pe o nevoie de certitudine, am hotărât prima oară singură cu privire la imaginea mea: mi-am lăsat părul lung…”

Privirile se întorc în prezent, la gleznele ce brăzdează apa cu clipocit gros, apoi în zare, acolo unde cerul și marea stau suprapuși liniștit…

Va urma.

Femeia de la marginea mării -1

Iarna a venit iar peste noi risipind speranțele mele de primăvară timpurie. Și ca să aduc puțină culoare peste albul ei imaculat, am poftă de-o călătorie ceva mai lungă pe tărâmul plin de surprize al imaginarului, acolo unde ne întâlnim cu cele mai misterioase părți din noi. Mi-e drag de scris o carte care să vă predispună la visare, dar și la aduceri aminte. O carte prilej de introspecție cu scop de contact cu sine și de automodelare conștientă. Sună destul de îndrăzneț și de pretențios, nu? Mie îmi plac provocările și sper să vă conving să mă însoțiți…

Cartea mea are coperta de o textură ușor reliefată, așa că vă invit să vă treceți degetele peste irizațiile ei fine. Paradoxal, parcă nu are titlu. Tot ce se vede este o imagine a mării privită de sus. Ar fi bine să deschideți cartea orizontal, pentru a privi coperțile așezate în prelungire și a avea o perspectivă mai largă. Albastru-verzui și spumă sidefie, ca aproape de țărm. O senzație de tridimensional vă atrage să priviți mai în profunzime… și iată, descoperiți cu uimire, în fiecare detaliu al mării, ochi verzi-albaștri de femeie… Și deși ei vă cheamă amețitor, aș vrea să faceți eforturi să nu vă pierdeți în ei de tot. Reveniți la suprafață, revedeți imaginea de ansamblu și închideți cartea la loc. Deocamdată.

Dacă o rotiți ușor veți descoperi că în spațiul dintre coperțile închise este scris subțire, ca din vârf de condei, auriu pe albul paginilor proaspăt tăiate… Femeia de la marginea mării. Atât. Autorul a uitat să se semneze sau poate a avut intenția să vă imaginați uneori că și voi ați fi creatorul acestei cărți. Poate am scris-o pe rând, după cum ne-a venit inspirația. Poate v-am lăsat pagini albe acolo unde am presupus că veți avea ceva de spus, de trăit interior mai intens.

Și acum, cu curaj, deschideți cartea. Coperta descoperă o pagină albă având în centru,spre marginea liberă a foii, o ușoară adâncitură. Pulpa degetului arătător de la mâna stângă, pare că se mulează perfect și pornește astfel cântecul mării, care vă va însoți pe tot parcursul lecturii…  în timp ce dreapta dă pagina.

Doar câteva cuvinte de început, un fel de promo…

„Cântecul mării se repetă nesfârșit spălându-i emoții și gânduri până la nimic. Femeia mării și marea femeii se întâlnesc pe mal, chemându-se reciproc într-un joc aproape senzual…”

Mai puteți citi o frază incompletă de la mijlocul cărții…

„E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți împletindu-se pasional. Femeia privește…”

Acum gata, vă hotărâți. Cumpărați sau nu? Prețul? Deschiderea inimilor voastre pentru mai puțin de zece minute pe zi, sau la câteva zile o dată, ca să dați voie sunetelor, miresmelor, imaginilor, emoțiilor și gândurilor să curgă fără griji precum cântecul neobosit al mării… de la mine spre voi, de la voi spre lume, firesc, așa cum va fi să fie…