Femeia de la marginea mării – 9

E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți îmbrățișându-se pasional, cu furie… Curg dintr-unul în altul, se contopesc și se reinventează într-un joc nesățios. Femeia mării, dincolo de ferestrele ferecate ale casei cu scoici, privește spectacolul de sunete și lumini pe fondul nopții de abanos. Văzduhul a venit mai aproape, nu mai poate controla cine-i deasupra, cine-i dedesubt. Așa că urlă și troncăne în ruperi de nori ori de mări. Sar scântei fotografiind clipe de urgie, imortalizând teribila viață: instantanee de nemișcare surprinse din haosul, din rebeliunea dezlănțuitei naturi.

Femeia pare impietrită la un pas de geamul din sticlă groasă. Odată cu ea, casa toată tace înspăimântată, cu luminile stinse. Nici scoicile nu se mai aud, asurzite de strigătele furtunii. Doar când cerul se aprinde se văd ochii femeii, curgând…

„Ți-amintești când am fugit prima oară de acasă?…. Părinți care fug de copii! Ajunsesem ca niște roboței care-și rătăciseră ființa. Ca niște fântâni secate, cu dor de vise proprii. Am chemat bunicii din împărăția vecină, i-am lăsat la cârma regatului nostru sfânt și am fugit unde-am văzut cu ochii (cu ceva vinovăție pe umeri), hăăăăt departe… niciodată nu mai ajunsesem așa departe! Când te disipi printre treburi și griji, trebuie să-ți faci curaj și s-o iei la sănătoasa. Uneori, ca să-ți amintești cine ești, trebuie să treci dincolo de curcubeu.

Ne-am pierdut la propriu unul de altul pe drum: ne-am certat dintr-un fleac, ne-am despărțit demonstrativ și apoi chiar ne-am rătăcit. Când am abandonat căutarea și am rămas resemnată să-mi plâng de milă cu sufletul răvășit, ai apărut ca din cer coborât.

Dar cel mai inspăimântător lucru în această primă escapadă a fost faptul că, împreună fiind, nu ne mai recunoșteam ca pereche. Fără copii, într-o lume străină, era prea mult gol între noi, de parcă nu mai aveam suficient acasă în suflete. Intimitatea care nu mai era cenzurată și devenise intimitate la liber, ne copleșea, ne stingherea. Nu îndrăzneam să înțelegem ce putea însemna asta. Și culmea, în camerele de oaspeți ale palatului străin, nu erau decât paturi separate, de-ne-unit. Iar noi eram prea frânți ca să ne fi înghesuit…

În rest? Limbi necunoscute, locuri frumoase dar cumva inaccesibile, bucate ciudate care nu ne priau. Am vorbit puțin, mai mult ne-am ascultat fiecare furtunile din propriul suflet. Doar într-o noapte, un foc de artificii impresionant ne-a adus lacrimi de bucurie neașteptată și un noi îmbrățișat.

Ne-am întors acasă mai obosiți decât plecasem, căci drumul a fost tare lung. Am spus tuturor că a fost superb și-am pus zâmbete largi în fața tristeții și a dezamăgirii. I-am convins că ne-am distrat, când de fapt eșuasem. Dar cumva călătoria asta ne-a regăsit într-un noi mai aproape de adevăr, mai puțin mascat față de fiecare dintre noi. Adevărul este că ne rătăcisem unul de altul și de noi înșine, fără să fi băgat de seamă. Și, deși acum cerul era întunecat și mirosea a primejdie, am luat-o de la capăt ținându-ne de mână. Ca atunci, în fața lui Dumnezeu.

***

Am trăit împreună și alte vremuri de furtună. Am fugit și în alte dăți de acasă, de dragul unei idei ori de dragul unei emoții. Uneori în doi, alteori câte unul singur. Uneori, doar simplul fapt că eram dincolo de curcubeu devenea o eliberare. Alteori purtam în valiză povara grijilor, a conflictelor și a neputințelor proprii. Oricât de strălucitor pare locul acela, niciodată nu va fi atât de acasă ca acesta. Pentru că aici ne sunt cei dragi. Pentru că de fapt aici vrem să aducem vacanța, voia bună, șotia și libertatea. Aici vrem să putem crește. Aici ne confruntăm cu cele mai teribile părți din noi.

În cele din urmă am înțeles că norii grei și furtunile fac parte din viață. Că tensiunea și energia lor vorbesc despre lucruri nespuse, despre nevoi personale de exprimare, de afirmare, de adevăr. Că sunt un semn al normalității. Dar încă mă simt singură și-mi plouă în suflet când privesc furtuna. Mă accept și o accept.”

O altă scânteie ruptă din cer străpunge marea aruncând-o în zări. Flash-ul de lumină surprinde în ochii umezi, albaștri ca marea… zâmbetul… și pacea.

Aproape de mare

mare și soare și cer și nisip
păsări și noapte cu-al lunii pal chip
eu între ele atât de aproape
sensuri ghicind pe-ale vântului șoapte

soare ca fierul topit scurs în apă
aripi în zbor primind ziua ce crapă
mare tăcută trezită din vis
eu fermecată de-acest paradis

scoici ciobite și mare nebună
valuri cu spumă și nori de furtună
vuiet și zbucium și țipăt spre cer
frică de apă, de vântul rebel

cort tremurând în briza nocturnă
cort tropotit de ploaia măruntă
cort perpelit când soarele bate
doi metri pătrați de intimitate

mare domoală și cer limpezit
nu ies din apă deși-a asfințit
stele-aruncate pe cer, risipit
mână întinsă spre ele, uimit

gust de acasă în singurătate
prea strâmt în mine, în jur vastitate
mare și soare și vânt și nisip
eu între ele și-al lunii pal chip

Femeia de la marginea mării – 7

Întuneric și val șoptit alene. Părere lăptoasă în zări. Punct de foc, ochi care ne vede. Culoare vie întinată în mare. Și gata, Zeul Soare trezit răsare, cotropește totul inventând dimineața, în timp ce păsările concertează cu venerație.

Firele de nisip încă lenevesc gâdilate de lumina roșiatică. Deși pescărușii au ieșit la apel și inspectează plaja tacticos…

În fundal, casa cu scoici are obloanele-pleoape pe jumătate lăsate și ușa verandei întredeschisă ca o gură pregătită să spună ceva către o ureche. Pe verandă, un pled alb de pluș atârnă pe jos, după ce înfășoară cu dărnicie fotoliul… în care stă pitită până la gât femeia cu ochii ca marea.

Spectacolul zilei născute din noapte, soarele ridicat din apă ca să urce spre cer, i-au adus pe chip zâmbet nostalgic și lumină în priviri, odată cu amintirea unui alt început, poate cel mai important început din viața ei. Căci nu există privilegiu mai mare pentru o femeie decât acela de a fi părtașă începutului unei vieți, cea a puiului ei…

„ Parcă se întâmplă ceva cu mine. Parcă se iscă o părere, o vibrație, un licăr de emoție. Aș vrea să cred și parcă nici n-aș crede… E ca un vis, iar căutarea certitudinii m-ar putea trezi. Îmi ascult cu atenție corpul. Respir altfel, mai amplu, am alt aer. E o senzație nouă, de liniște și în același timp de neliniște cam cât o șotie. E ca o teamă pe care pofta de nebunii o ține cu capul sub apă, ca să fie ea pe val, în soare și vânt. Îmi fâlfâie plexul a nerăbdare, a schimbare, a viață acută. Și gata, acum trebuie să știu, ca și cum mi-aș lumina cele mai profunde părți ale corpului cu înțelegerea a ceea ce se întâmplă de fapt. Trepidează secunda cu greutate și mă deschid să primesc marea veste. Sunt o mare de simțuri cu mii de ochi, urechi, degete, nări și buze gata să absoarbă clipa prin toate celulele.

… Aaaaaaaaa!… O liniuță roșie anume face diferența. Gândul parcă a înghețat în timp ce emoția a țâșnit cu puterea unui vulcan trezit din somnul de veacuri. M-a umplut până-n creștet cu lumină caldă. Mi-a făcut pielea sită pentru culori de curcubeu. Plâng cu fericire rostogol pe obraji purpurii. Dansez în ritmul bucuriei. Chicotesc și zbor. N-am cuvinte… și am și-un nod în gât… de mamă. Nicicând nu am mai trăit așa împlinire și atâta responsabilitate. Dumnezeule, mi-ai dat în grijă o viață! Viața copilului meu!

… Am o burtă tare țuguiată și mă simt mai sexy ca oricând. Sunt foarte informată, mănânc sănătos, natural, nu prea trec pe la doctori, iar când mi-e rău cred că este firesc, fiziologic, nimic grav. Port cu mine un miracol despre care cred că este de când lumea și inedit de fiecare dată. Mă simt foarte aproape de Dumnezeu. Primesc semne la tot pasul sau prezența mea, ca o conștiință lărgită, mă face incredibil de intuitivă. Puiul din mine crește iar eu devin datorită lui și pentru el, altcineva. Iubesc susținând, conținând, îmbrățișând, creând din mine permanent. Mă simt un izvor de viață.

… Nasc. N-am timp de frică și nici putere să țip. Ador fiecare secundă cu durerea ei acută cu tot. Parcă tot universul este atent și concură la acest spectacol. Eu și puiul meu suntem cap de afiș. Dar eu sunt și cel mai fascinat spectator. Nu știu din ce viață am învățat să respir eficient și să-mi dozez energia, mă surprinde cât de bună sunt la asta. E iar un amestec de liniște cu „totul e bine” și de emoție nerăbdătoare cu „vreau să te văd”. Clipele picură cu ecou și eu mă rup de prea multă iubire. Nașterea e foarte aproape de moarte. E foarte ușor să renunți la viața ta ca să dai viață. E atâta dăruire în clipa aceea încât viața ta se poate scurge complet în noua viață fără nici o părere de rău, ca o mare împlinire a destinului. Ca și cum experiența aceasta de mamă care se dăruie poate fi de-ajuns pentru un om…

Totul e bine. Sunt iar inundată de endorfinele-licurici și luminez prin ochiurile pielii pentru că te văd, pui roz și… Aaaaaaaaaaaaa! te-au pus pe inima mea!…  plâng cu iubire… pieptul meu a-nflorit sub tine, ghemotoc viu. Comunicăm amândoi dincolo de cuvinte: ne ascultăm celulele, ne liniștim, e ca un dans al nostru în armonie, pe o melodie de început de lumi…”

 

Femeia de la marginea mării – 6

Ce zi frumoasă azi! Bucuria plutește în aer. Este amiază. Lumina strălucește în bobițe nenumărate din mantia apei, cea scuturată de fiecare val. Și nisipul sclipește din puncte sidefii. Pe malul mării se perindă perechi de îndrăgostiți. Unii se joacă împroșcând stropi de apă ca praful de zână, alții se aleargă chicotind, alții tatonează gesturi și priviri când mai timide, când mai îndrăznețe. Marea cântă și iubirea îi răspunde în multe culori… Ceva lipsește totuși… femeia aceea, femeia mării… și malul pare incomplet fără ea, cu toată lungimea lui nesfârșită.

Dar tot scrutând zările, se poate descoperi mai ușor, mai aproape… o casă mică, vrednică de-a fi pagină de vis … Cum? Voi n-ați visat s-aveți cuib pe marginea mării? Unul mic, măcar pentru vacanțe și nebunii… Nu știu cum e al vostru, dar ăsta pare clădit din piatră, lemn și scoici. Pietrele sunt mari, rotunjite și divers colorate, bârnele de lemn sunt lăcuite cât să pară ude, scoici mari ornamentează pereții exteriori sau atârnă printre florile suspendate deasupra cerdacului, de-ți vine să tot intinzi mâna după ele, căci vântul suflă prin cochilii făcând ecou mării… Podeaua cerdacului e pietruită și ea cu sfere mici de piatră șlefuite egal într-un mozaic multicolor, ce te invită la masaj în talpă…

Iată și două piciorușe desculțe care tocmai primesc acest tratament… ieșind de sub rochia albă cu maci, cu mânecuțe ușor bufante ca la prințese, strânsă pe mijloc cu panglică roșie, pentru ca apoi să se reverse în falduri ample către glezne. Tot panglică roșie, pusă bentiță în păr… ca un pretext de ordine pentru buclele revărsate dincolo de umeri. Picioarele calcă pietrele cât ouăle de bibilică și femeia zâmbește vădit mulțumită de răsfățul din talpă, cu efect nu doar în tot trupul, ci și în sufletul ei. Și ca și cum ar vrea să păstreze starea de limpezire tocmai dobândită, se așează lin într-un fotoliu-balansoar admirând orizontul și plaja cu îndrăgostiți, ca să se legene ușor în ritmul valurilor… Imaginea aceasta de vacanță și senzația de ușoară amețeală dată de balans o poartă cu gândul într-o altă amintire dragă…

„Lume multă, veselie împletită cu grijă, ca în pragul unui fapt măreț, splendoare de lumină. O grădină de un verde opulent nuanțat divers și expresiv; o catedrală impunătoare pentru mine atunci, dintr-un mic oraș; o rochie mulată, alb-satinat, brodată cu perle până la genunchi, de unde țâșneau valuri albe răspândite bogat în jurul gleznelor vizibile dintr-un singur unghi. Pălărie de voal peste părul buclat și tocuri înalte. Tu, prințul meu, într-un costum de culoarea cafelei cu lapte, zâmbind țanțoș de măreția clipei. Tu mirele meu, eu mireasa ta.

Oamenii și frumusețea grădinii mi-au rămas totuși în umbra acestei amintiri. Căci lumina, revărsată din sufletele noastre către ceilalți, a umplut biserica, sub ochii lui Dumnezeu. Mai târziu aveam să interpretez sentimentele acelea de pace cerească prin ceea ce se numește „taina cununiei”. Dar atunci totul a fost experiență pură, fără cunoaștere. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau preoții. Era ca un cântec ritualic de transă care mă înălța. Și uneori în timpul slujbei mi se puneau întrebări la care trebuia să răspund, parcă mă trăgea cineva înapoi, vorbindu-mi într-o limbă de nedeslușit. Răspundeam monosilabic și pe nimerite, mi-era foarte clar că preotul era iritat că nu mă puteam concentra. Dar eu eram foarte prezentă, foarte atentă la ceva mult mai profund decât cuvintele lui. Mâinile noastre unite ardeau și noi doi eram lumină, torță vie. Emoția era atât de puternică, momentul atât de solemn, că abia respiram, să nu tulbur miracolul. Tu singur știai ce simt, eu singură știam ce simți, cuvintele au fost de prisos și după aceea. Prea puțin am împărtășit după, pentru că am trăit un „împreună” copleșitor, onorant, viu, atunci. Și orice discuție părea a risipi… Doar mâinile noastre împreunate știu și azi să vorbească despre asta.

N-am prea înțeles pe moment nici legătura cu spațiul bisericii, dar se spune că biserica este mireasa lui Dumnezeu. Mireasă fiind eu, am putut să acced din starea mea de ființă măruntă și să-l întâlnesc pe Dumnezeu pentru prima dată conștient, pentru că mă țineai tu, iubitule, de mână. Era clar o „taină” dezvăluită doar nouă. Noi doar eram în lumină… Dumnezeule, câtă lumină!… de-a ajuns pentru toți și-a răzbit prin pereți. Aș putea spune că atunci te-am cunoscut, Doamne. Erai eu… și erai iubitul meu. Atunci ne-am văzut prima oară divinul din noi. L-am atins cu iubirea…”

Lacrimi se scurg din ochii ca marea,
Iar zâmbetul îi este larg ca zarea
Și-atâta bucurie pare să respire,
Că nu ști dacă-i viață sau e nemurire…

… mare… cer… mare… cer…

Femeia de la marginea mării – 5

Apus în nuanțe de roz pe cerul albastru suav. Rochie roz la marginea mării albastre. Ochii femeii, apa dintre ape, surprind asemănarea culorilor și sclipesc jucăuș de încântare. Coincidențe… Valurile clipocesc ritmic și alină gândul, până ce-l alunecă pe valea coincidențelor spre marea întâlnire

„Sfârșit de august, muzică și semiîntuneric. Sunt foarte tânără. Am un aer de căprioară, împletit paradoxal cu sentimentul că m-am copt destul. Port o rochie scurtă și strânsă pe talie din cașmir roz. Mă simt foarte relaxată. Gust clipa care curge lin. Brusc, în lumina improbabilă, ca și cum mă trezesc, te descopăr. Stai de vorbă cu o fată, flirtezi chiar cu ea, dar pare nesemnificativ pentru mine. Mă umplu de emoția întâlnirii: surpriză, bucurie și pace. Te știu de nu-știu-unde, de nu-știu-când… Te simt cu mine, de parcă prezența ta în încăpere mă face parte dintr-un „doi”, de parcă suntem uniți energetic în punte pe deasupra tuturor. Știu nu-știu-ce despre noi, care îmi este suficient ca să am răbdare să mă descoperi și tu. Mă așez pe un fotoliu și te privesc așteptând cu un zâmbet senin.

Mă vezi. Deși parcă trupul tău , țintuit o clipă, mă recunoscuse și înainte să întorci privirea. Aproape te rușinezi pentru că nu mă observasei de la început. Te scuzi politicos în fața fetei și, familiar și firesc, mă inviți la dans. Eu știu că mă inviți de fapt la viață. Eu știu că toate cuvintele sunt de prisos. N-ai de ce să ceri ceea ce-ți dau de peste timpuri și vieți. Doar trupurile noastre par o surpriză. Ești uimit de mijlocul meu subțire. Sunt uimită de căldura pieptului tău. Privirea ta se pierde printre buclele mele. Privirea mea îți mângâie pomeții fini.

Seara ne aparține. Petrecerea devine doar a noastră. O să vedem un film și tu te așezi la picioarele mele. O să cânți la chitară și eu mă așez la picioarele tale. Ne plecăm simbolic trupurile în fața sufletelor, ne dăm binețe în dimineața vieții de bărbat și femeie. Aerul este ca o apropiere caldă, ca o îmbrățișare permanentă. Între noi nu-i nici un gest stingher, nici o ezitare. Respirăm clipele-aripi cu respect și uimire și știm că au valoarea veșniciei.

Ne despărțim, deși nimic nu ne mai desparte. Ajung în patul meu de domnișoară și mulțumesc nu-știu-cui pentru tine, pentru mine, pentru noi, pentru coincidența drumurilor noastre, exact atunci când te-am chemat. Câtă lumină în mine! Câtă lumină în noapte!”

Noaptea s-a cufundat în mare. Luna a așternut drum argintiu până la mal, la picioarele femeii. Cu mâinile la piept, împăturite peste inimă, cu razele lunii pe chip și în păr, ea pare a mulțumi încă…

Femeia de la marginea mării – 4

Baloane perlate de spumă de mare, sparte creponat pe nisipul sidefiu. Dup-amiază curioasă, la taifas cu înțeleapta mare. Mătase albă foșnind candid peste trupul zvelt, sigur pe el. Glezne sărutate repetat de valuri care fug rușinate de așa îndrăzneală. Ochi adânci, căutători.

Marea își cântă simfonia perfectă. Secundele nasc întrebări care curg neobosit pe aripa vântului, venite dintr-o buclă de timp, de pe coama valurilor, dintre firele de nisip sau poate din străfundul sufletului limpezit al femeii. Răspunsurile ei, ale tale sau ale orișicui dansează împreună, pe drumul dintre țărm și stelele nevăzute, un vals al armoniei dintre zări.

„Cine ești? De ce tocmai tu? Cine-a ales să te naști?

Când ai început să-i asculți? Cum te-ai prins că exiști?  De ce tocmai tu? Ce miros avea mama?

Când ai simțit prima nedreptate? Cine ți-a luminat copilăria? De ce tocmai ție? Ce anume te făcea fericită? Era ușor să fii așa?

Ce-ai fost forțată să faci? De ce tocmai tu? Cum te-au influențat să fii? Când te simțeai singură?

Care-a fost prima ta senzație cu iz feminin? De ce tocmai asta? Cum te oglindeai în ochii tatălui?

Ți-amintești prima frică? De ce tocmai asta? Dar primul succes? De ce tocmai ăsta? Cine ți-a fost model? De ce tocmai el/ea? Pe cine-ai vrea să uiți? Prima durere de suflet? De ce tocmai asta? Prima pasiune? De ce tocmai asta? Un vis de adolescent? Un har de începător? O poftă de a risca? Un gând rebel?

De unde a venit iubirea? Cum ai recunoscut-o? O meritai? Erai pregătită? Cât ai dat? Cât ai primit? Ce n-ai avut să oferi? Ce ți-a lipsit? Ce-ai vrea să faci altfel? Ce-ai vrea să poți schimba? Cum ți-ai dori să fii? Cum ți-ar plăcea să trăiești?

Pe cine-ai vrea să ierți? De cine-ai vrea să fii iertată? Pe cine porți în inimă pentru totdeauna? De cine ți-e dor? Ce poți face pentru asta?

Ce ai pierdut? Cum poți accepta asta? Ce ai învățat din pierderea asta? Cum te-a făcut să devii? Cine ai fi fără asta?

Cui ai vrea să-i mulțumești? Cine îți spune mulțumesc? De ce tocmai ție?

Ce te bucură cel mai tare? Ce te supără cel mai tare? Cum poți schimba asta?

Cât de mult iubești? Cât de iubită te simți? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult suferi? Cum participi la asta? Cum poți îmbunătăți asta?

Cât de mult accepți? Cum poți îmbunătăți asta?

Ești o persoană activă? Prea puțin activă? Prea activă? Ești o persoană eficientă? Faci lucrurile cu efort mare? Ai putea obține rezultate bune mai ușor, bucurându-te mai mult de ceea ce faci?

Ai prieteni mulți? Buni? Ești un prieten bun? De ce tocmai tu?

Sunt mulți cei care te plac? Sunt mulți cei care nu te plac? Tu te-ai plăcea? Cum ai putea îmbunătăți asta?

Ce nu vrei să faci niciodată? Imaginează-ți că tocmai ai făcut-o: ce beneficiu îți aduce asta?

Cum nu vrei să fii niciodată? Când ai făcut asta un pic? Cum ar putea fi asta o calitate?

Ce secret ții ascuns? Cum ar fi să poți vorbi despre asta?

Care este cel mai mare dușman al tău? Cum ar fi să-i recunoști trei calități? Ce dar ai putea să-i faci din suflet?

Care este persoana cea mai importantă pentru tine? Cum ar fi să-i recunoști trei defecte? I le accepți?

Pe cine crezi că ai putea schimba? Tu ai nevoie de această schimbare? Poți face asta cu tine?

Pe cine vrei să ajuți? Cum ar fi să poată face singur/ă asta? Tu ai nevoie de același tip de ajutor? Care ar putea fi undița care să înlocuiască peștele?

Ce ți-ai dori, dar nu crezi că poți avea? Cum ar trebui să fii ca totuși să reușești asta? Ce pas mic poți face în direcția asta?

Care este cea mai mare obișnuință a ta? Cum ai fi dacă ai renunța la asta?

Ce te face să zâmbești? Ce te face să te încrunți? Cum ai putea să fii mai frumoasă?

Cât de des ieși în natură? Cum faci să te simți, câteva secunde măcar, parte din ea?

Cine zici că ești tu? De ce tocmai tu? Cum te bucuri de asta? Cum onorezi faptul că ești?

Ce lucruri importante mai ai de făcut? Care sunt cele pentru care pierzi timpul?

Ce anume te face să te simți bine în pielea ta? Ce anume te face să simți că te pierzi? Cum ai putea să îți rămâi fidelă ție?

Ce ai fi vrut să te mai întreb?…”

 

Urmele de pași se pierd, spălate de marea chemată în flux de lună, să mai învelească o bucată de nisip cu misterul ei întunecat.

Deci cine ești tu? De ce tocmai tu?

Femeia de la marginea mării – 3

Același țărm. Aceleași urme delicate de pași pe nisip. Voaluri verzi și păr despletit fluturând în jurul siluetei feminine. Mare cu sclipiri de smarald. Strigăt de pescăruș când aproape, când departe.

În lumina asfințitului ochii femeii sunt de un verde felin. În spatele luminii lor împăcate vibrează sângele fierbinte. Pescărușul insistă, parc-ar vrea să-i spună: „Sunt eu, nu mă recunoști?”. Ochii ei tac o clipă ațintiți ca în fața unei imagini neașteptate, în timp ce trupul încremenește la jumătatea unui pas. Apoi, cu un zâmbet, totul este repus în mișcare. Doar că ochii derulează o poveste veche…

„Doisprezece-treisprezece ani. Seară de vară la munte cu părinții. Răcoare și întuneric. Muzică și tineret în fața unei cabane. Un băiat mă invită la dans. Nu pot să ridic ochii. Tremurul iscat în suflet aproape îmi fură vocea. Strecor un Nu! șoptit grăbit, de parcă fugisem de mult de la fața locului. Ba da!, mă corectează mama. Băiatul mă ia in brațe. Dansez… mă zbat interior, inimă speriată în trupul împrejmuit de prezența mult prea apropiată. Surpriza și frica înving curiozitatea: nu vreau să știu cum arată, nu sunt pregătită pentru rolul de fată curtată, n-am apucat să mi-l doresc. Se termină melodia, am scăpat. Parc-am făcut o mare boacănă… totuși simt un pic de mândrie pe lângă jena imensă. M-a surprins faptul că ai mei m-au încurajat, sunt deja confirmată în rolul acesta. Domnișoară…

Peste un timp, un băiat cu ochi albaștri îmi cere prietenie. Mie, nu știu de ce, îmi plac alți ochi albaștri. Intențiile nu au putere de acțiune: nu se întâmplă nimic nici pe marea care mă dorește, nici pe cea pe care o doresc. Dansez mult cu un alt băiat care vine în vizită din altă localitate: îmi place, îmi asum acum rolul de fată curtată, dar nu mă îndrăgostesc. E ca un joc incitant care mă amețește ușor cu o emoție nouă, un coktail de nerăbdare, dorință, entuziasm. Ceea ce simt pornește din mine dar nu are adresant concret. E un fel de… iata ce-aș putea da, aș putea înflori spre cineva. Zburătorul meu capătă ușor contur: îmi imaginez un brunet înalt, evident, cu ochii sălbatici ca marea. Nu mă abțin să nu povestesc prietenelor episoade romantice și aventuroase dintr-o relație inventată.

Mai trece un timp, poate ani, mă îndrăgostesc până peste cap. Ochii îmi ard permanent, dar vocea nu mă ajută de loc. Dumnezeu mi-l tot scoate în cale pe prinț, dar eu fug mâncând pământul. În preajma lui emoția mă copleșește, cred c-aș putea să explodez. Cu gândul îl caut, dar fizic nu fac față și fug.

Alți ani, alt băiat. Iubirea îmi umple trupul și răsuflă doar printr-un sărut din vârf de buze. Dacă până acum am fost centrată pe forfota din mine, acum încep să-l văd și pe el. Nu doar ca pe o închipuire, ci și ca pe o persoană reală, nesigură, care-și probează diferite modele de comportament. Comunicarea rămâne firavă, deși aș avea atâtea de întrebat. E prea mult ceea ce simt, ca să-mi rămână loc de structurat gânduri.                     

Douăzeci de ani. Am plecat de acasă și gust libertatea. Mă simt bine reflectată în ochii admiratorilor. Îi văd. Caută căutându-se. Mai mult ca oricând am nevoie de adevăr, nu de măști, nu de roluri încercate. De cineva pregătit să se deschidă, pentru că eu aici sunt. Sunt gata să dau iubire și am nevoie să o primesc. Îmi știu atu-uri și goluri și vreau să mă exprim autentic. Caut ochii care ar putea rămâne deschiși în fața sufletului meu…”

Pescăruș zburător, aproape, departe, „tu mă vezi?”, „eu te văd?”, mă poți lua cu tine în zbor?

Va urma.

Cum faci, mare?

Cum faci, mare, să mă dori atât de tare,
Să mă tulburi cu-amintire de sărut sărat,
Să-mi trimiți atâția pescăruși în zare
Să mă-nnebunească cu-al lor strigăt disperat?

Cum faci, mare, de mă faci spre tine să alerg,
Să-mi amintești de-atâta tinerețe și copilărie,
Să îmi doresc în verde-albastru ochii să îmi pierd,
Să îmi catifelezi privirea cu melancolie?

Cum faci, mare, să vreau să te-ntâlnesc,
Ca o îndrăgostită ce nu poate fi cuminte?
S-ajung la tine, toate-o să le potrivesc,
Tălpile să-mi sărute nisipul tău fierbinte.

Eu cu piciorul o să scriu pe țărm că te iubesc,
Tu o să ștergi mereu, cochetă și ne-ncrezătoare,
Și-o să mă chemi la tine ca să-ți dovedesc,
Cu valuri înspumate ce tot vin și pleac-amețitoare.

Și-o să-mi atingi doar vârful de picior,
Apoi o să îmi mângâi glezna cu delicatețe
Și-o să te las cu totul să mă înfiori
Cu-mbrățișare udă și cu frumusețe.

Apoi o să îmi dărui scoici, melci și pietre
Pe care trebuie să le descopăr în locuri secrete.
Noaptea la orizont vapoare o să-ți etalezi
Și drumul de la mine pân-la lună din sclipiri o să-l creezi.

Și când va trebui să plec după un nesfârșit înot,
O să încerc să te cuprind în sufletul meu tot
Și-o să-ți promit să mă întorc cât pot eu de curând
Păstrându-te cu strășnicie până atunci în gând.