„Fii bărbată, Zoe!” (I)

WOMANORMANÎntr-o lume falimentară, copiii sunt puși să muncească de foarte devreme, iar bătrânii nu mai sunt scoși la pensie. Și dacă asta vi se pare o exagerare și nu vă îngrijorează încă în ceea ce ne privește, observați măcar tot tam-tam-ul de „încurajare și susținere” pentru femeia-manager, femeia-antreprenor, femeia-lider politic. Această direcție trasată la nivel european sau mondial vine împachetată elegant în lumina drepturilor omului. Cum primim cadoul acesta?

Femeia se simte măgulită, capabilă și îndreptățită să fie în sfârșit egala bărbatului, răzbunând șirul lung de străbune care au amestecat în cratiță cu o mână, au legănat coșul prins de tavan cu cealaltă și care mai aveau nevoie de câteva mâini să-i smotocească pe ceilalți copii ce chirăiau în jurul fustei lor.

Bărbatul este obosit și el transgenerațional de atâtea războaie, expediții, de trasul în jug pentru ditamai familia prin arșiță, ploaie sau vânt. A câștigat acum privilegiul de a lenevi, oferind spațiu „feministei” care se zbate cu atâta aplomb. Se mulțumește cu un salariu mai mic decât al nevestei în schimbul beneficiilor rămânerii mai mult în adăpostul lui „acasă”.

Pare că se face un fel de dreptate, de reparare a frustrărilor istoriei. Femeia învață, votează, muncește, conduce. Bărbatul se relaxează, este un părinte mai drăguț și mai permisiv cu copiii mari, intră chiar în concediu paternal pentru binele financiar al familiei. A fi un tată extraordinar vine să repare rănile lui de copil cu tată absent emoțional.

Toate bune și frumoase. Câtă libertate! Copiii iau ca pe o normalitate o mamă nervoasă, epuizată de la birou și un tată care gătește, pune rufele la spălat, dă cu aspiratorul. Deși e un pic mai greu pentru ei (copiii) să se identifice cu rolul masculin sau feminin atunci când cresc… O confuzie de rol plutește în casă.

Dar locul în care confuzia creează „de-a dreptul” haos și anarhie este patul. Patul conjugal. Acolo nu se mai știe cine acționează și cine conține. Cine e puternic și cine e sensibil. Cine oferă protecție și cine afecțiune. Nu-ți vine să faci dragoste cu „Angela Merkel”! Nu-ți vine să te lași pe mâna tipului ăsta slab și efeminat căruia tot tu îi trasezi sarcini! Iubirea are legile ei. Și când ele nu sunt respectate, doare ca naiba. Iar neiubirii nu îi ține de cald nici contul din bancă, nici susținerea europeană. Bine că avem bani de divorț și că nu mai suntem constrânși religios ori moral să suferim împreună. Câtă libertate!

Totul se reduce la dreptul și libertatea de a munci și la dreptul și libertatea de a fi singuri! La naiba cu dreptul copilului la familia lui! La naiba cu mama blajină cu sânul ei cald! La naiba cu tatăl care instaurează ordinea! La naiba cu mama cu miros de cozonaci și de „acasă” și cu poala ei în care să plâng! La naiba cu tata care mă scoate în lume și mă încurajează să acționez, să mă afirm, să risc!

Dacă muncim și suntem rupți pe dinăuntru poate murim mai repede și rămân mai puțini. Nu e loc pentru toți. Nu e loc pentru familie. Nu e loc pentu iubire. Totul costă. Și iubirea costă.
Și libertatea ne costă.

Va urma.

Responsabilitatea libertății

Cele mai mari nebunii le facem în numele libertății. Uneori plutind pe aripa ei roz-dulce-ncrezătoare, alteori doar ca să (ne) dovedim tinerețea, puterea, nelimitarea. La început având elanul purcederii în viață din nevoia de afirmare ca novice printre seniori, mai târziu luându-ne energia din nevoia de recunoaștere ca senior printre novici. În ambele situații mânați de teama de a nu reuși, de a nu fi văzuți.

Numai că excesul de libertate duce invariabil la plictiseală și la lipsă de sens. Promisiunea plăcerii devine concretețea dezgustului. Speranța moare sufocată de dezamăgire. Și atunci ne întrebăm ce a lipsit. Ce am fi putut face ca să menținem motoarele (cândva „inepuizabile”) în funcțiune?

Am întâlnit bărbați care au ales să-și abandoneze copiii spunând „Responsabilitatea nu este despre mine.” Am întâlnit bărbați care nu mai știu gustul libertății de teama dezgustului. Și unii și alții au ales o extremă, fugind de cealaltă. Iar viața continuă să-i provoace (uneori brutal) cu situații care reflectă polaritatea respinsă. De ce ți-e frică nu scapi. Problema nu constă în a fi ales greșit libertatea în locul responsabilității sau invers. Ci în faptul că te încăpățânezi să nu vezi că viața este pe tărâmul dintre cele două. Un dans când spre una, când spre cealaltă, niciodată într-un pol, niciodată în punctul zero al indeciziei dintre ele. Viața înseamnă mișcare, asumare, implicare. Punctul R (responsabilitate absolută), punctul L (libertate absolută) și punctul zero înseamnă nemișcare și moarte (psihologică inițial, fizică în final) pentru că fiecare reprezintă un abandon al propriei ființe sau al unei părți din ea.

Suntem definiți de ambele și ne negăm pe noi atunci când nu ne place una dintre ele. Libertatea ne apropie de cer, de divin, responsabilitatea ne leagă de pământ, de umanul brut. Prea sus suntem în fantasmă, prea jos suntem robi. Uneori este nevoie să ne apropiem periculos de mult de o extremă ca să înțelegem necesitatea celeilalte, ca să ni se facă sete de aceasta din urmă.

Când eram mică mi-era frică de tata. Am rămas cu frică de autoritate mai apoi și într-un târziu am ajuns să cred că-mi sunt suficientă și nu mai am de ce să mă tem. Acum știu că „Dumnezeu te vede oricum!” se referă la faptul că tu însuți te vezi totdeauna. De tine nu te poți ascunde. Trebuie să rămâi responsabil atunci când înoți spre libertate.

Când învățam habotnic în sesiune, la finalul ei aproape că intram în depresie. Uitasem libertatea. Alții pot vorbi despre nevroza de duminică sau de lipsa de sens a sărbătorilor, pentru că au ales de prea mult timp doar munca și momentele de vacanță par adevărate temnițe. Trebuie să rămâi liber atunci când te cufunzi în responsabilități.

Cealaltă parte din tine te va striga printr-o suferință. Durerea sufletească nu e decât semnalul alienării de tine însuți. Conflictul exterior nu e decât oglindirea conflictului interior. Acolo ești rupt. Iar drumul de întoarcere spre polul respins înseamnă să te întregești cu ceea ce singur ți-ai refuzat și să te arăți apoi celorlalți.

„Rămân singur și liber” sau „rămân singur să-mi văd de treburi” sunt tot fugă de tine insuți. Când te desparți de lume o faci pentru că nu mai poți să te vezi în ochii ei. O fată dintr-un leagăn de copii mi-a spus deunăzi un mare adevăr: „În mine mai este cineva… eu cu mine”. Contactul real cu acel cineva interior te duce invariabil la iubire, la altcineva exterior. La a împărtăși, la a dărui, la a te arăta, la a te implica. Emoția ultimă este iubirea. Ca și înțelegerea ultimă.