Sete de sine

*Privesc primăvara și simt că mi-o ia înainte. Mi-e ciudă pe vitalitatea ei, care mă face să-mi văd neputința. Natura toată este îndrăgostită și mie îmi țiuie singurătatea în urechi. Mă doare primăvara.

*Îmi place primăvara pentru că mă învață lecția supremă a învierii. Pentru că îmi amintește că în mine profund există o picătură de apă vie. Pentru că îi dau voie să înmugurească prin mine, creator.

*Urăsc toamna pentru că îmi vorbește de pierdere și de moarte, de limitele mele, de eșecuri, de a fi glod.

*Iubesc toamna pentru că îmi permite să mă relaxez, până și natura intră în hibernare. Îmi confirmă și mie dreptul ca uneori să capitulez.

Acord sau dezacord cu natura: a fi sau a nu fi… în flux.

Am o neliniște, un dor de infinit, îmi ticăie în plex secundele cu întrebări fără răspuns, mi-e sete de nu-știu-ce, m-aș duce nu-știu-unde, n-am sens, mă simt ca și cum m-am rătăcit…

 

Răspunsurile există dinaintea întrebărilor. Ți-e sete de flux, ți-e sete de sine, ți-e dor de propriile resurse adormite, te-ai duce să te cauți, să te strigi, să te descoperi, să-ți dai sens, să fii stea.

Dar, cum?

Munca te repune în flux atunci când o faci cu prezență și implicare (nu ca un roboțel, nu ca o fugă de propriile gânduri sau sentimente, nu de ochii lumii, ci cu har).

A observa moartea poate fi revitalizant, terapeutic, poate fi lecție de acceptare și de iubire, poate fi pretext de sens în fața lipsei de sens.

A observa viața cu atenție relaxată (vibrația unui fir de iarbă, gâlceava păsărilor, jocul unui copil) te racordează la armonia universului, te repune în ritm, îți reglează ceasul la acasă.

A-ți conștientiza propriul corp: ascultarea bătăilor inimii, atingerea pielii, observarea tensiunilor musculare sau a posturii… ca și cum le-ai lăsa să-și spună povestea… te pune în contact cu ființa ta.

A-ți asculta cu îngăduință gândurile sau emoțiile, ca un extraterestru surprins de așa o modalitate de viață,  îți lărgește mult perspectiva.

A dărui este cel mai bun mod de a primi.

Răspunsul final ești Tu.

Capitolul 10: Viața – fluviul de lumină

Viață înseamnă mișcare, schimbare și emoție. A rămâne legat de un loc, de o amintire, de o situație și a nu face eforturi de a te adapta schimbărilor permanente sunt premize ale îmbătrânirii. Nemișcarea, neschimbarea și fuga de emoție sting conuri din sfera ta de lumină.

Traseele cunoscute, deși călduțe, nu mai fac față cerințelor prezentului. Când aud tineri spunând „nu obișnuiesc” ca pe o scuză că nici nu încearcă, îmi par foarte bătrâni. „Nu pot” aplică o regulă veche fără să țină cont de schimbarea din tine. Îți pui singur o etichetă blocantă. Nu puteai cândva, acum ești altcineva. Alungă amintirea neputinței (cu un joc de ping-pong) și încearcă, de parcă ar fi prima dată: un gust care nu-ți plăcea, o activitate care părea dificilă, o interacțiune cu o persoană pe care o eviți (și care s-a schimbat între timp, habar n-ai în ce sens). E distractiv să testezi prezentul. Totul e să vrei. Nu știi dacă poți, pentru că de fapt alegi să nu vrei. Măcar asumă-ți asta, înlocuiește „nu pot” cu „nu vreau”. E un prim pas.

Nemișcarea fizică și încetineala psihică stau spate în spate. Pentru că devin sedentar, mintea mea funcționează mai greu. Pentru că fug de emoții și sunt conservator în gândire, articulațiile mele devin rigide.

Majoritatea oamenilor se căsătoresc pentru că se iubesc. Dar ei se schimbă permanent. Și după un număr de ani sunt mult diferiți, au cu totul alte nevoi. Rețetele vechi nu se mai potrivesc. Dacă rămânem în contact unul cu altul, împărtășindu-ne experiențe și trăiri de zi cu zi, avem șanse să ne schimbăm împreună. Nu poți repara o căsnicie dacă nu faci schimbări. Nu-l poți schimba pe celălalt oricât te-ai strădui. Dar schimbarea ta s-ar putea să-l influențeze. Numai prin tine poți produce schimbare în cuplu. Efortul de autocunoaștere te-ar face să luminezi și să fii un agent al schimbării.

Succesul în căsnicie presupune să renegociezi permanent relația partenerială. Ca și cum, deși au trecut 20 de ani, îmi imaginez că te văd prima dată în această dimineață, și mai ales, că nu suntem o pereche. Observ cine ești tu azi, știind cine sunt eu azi, aleg conștient să fim împreună și probez alegerea ta. Mă interesez în fiecare zi ce simți, ce gândești, cine ești, așa cum fac și cu mine. Adică îmi pasă de fiecare dintre noi. Totuși nu știu dacă și mâine vom fi noi doi pentru că nu știu cine vom fi mâine. Dar abia aștept să aflu. Las să mă surprindă fiecare zi.

Și îți dau voie să fii. E un tandem: ne depărtăm, ascultându-ne pe noi înșine, ne apropiem ca să gustăm iubire. Pot fi în armonie cu tine doar dacă sunt în armonie cu mine. O relație bună cu mine mă va face să am încredere în cine sunt (prin cunoaștere de mine), să zâmbesc și să-ți pot dărui.

Când iubești ești conectat la energia universului. Conexiunea însăși ești tu. De aceea e nevoie de un eu puternic, conștient. Adevărata iubire nu e epuizantă, dimpotrivă, te umple de lumină, te crește, te transformă. Dar înainte de toate trebuie să dai voie iubirii să intre în tine și să te umple, pentru ca să ai ce oferi. Întâi te iubești pe tine.

Exercițiu: Relaxează-te, plimbă-te prin corp, prin senzații, printre gânduri, ascultă-te ca și cum ai auzi seva unui copac, privește-te interior ca pe un univers magic, surprinzător, simte-ți mireasma, gustul, consistența, energia (vibrația) și bucură-te. Cuvintele scrise italic azi le vei inventa tu. Îți poți spune o vorbă de încurajare, îți poți pune o întrebare nouă, poți sta doar la taifas cu tine însuți. Ești acasă și tu știi cel mai bine ce ai de făcut. Am fost doar un ghid, dar în lumea ta tu ești maestrul. Fii acest maestru în fiecare zi. Și nu te uita!