„Eu n-aș putea să fac asta!”

Sunt momente în viață în care coconul de iubire în care obișnuiam să trăim se sparge și ne expulzează golași într-o lume neprietenoasă. Și pentru că nu eram pregătiți să-i facem față acestei lumi reci, ne rănim adânc și parcă pentru totdeauna în miez de suflet. Dreptul nostru la fericire a fost violat de persoana cea mai apropiată, pe care o consideram responsabilă pentru viața noastră, care trebuia să ne aibă în grijă: un părinte (în copilărie), un iubit/soț (în tinerețe), un fiu (la bătrânețe). Expresia „Mi-ai distrus viața!” exprimă clar faptul că mă bazasem pe tine excesiv, mă abandonasem ție până la a nu-mi mai aparține, până la a nu mai fi la timona propriei corăbii, până la a-mi pierde sensul individual.

Totuși, chiar dacă deseori tocmai noi ne pusesem destinul în mâna persoanei iubite, durerea, vulnerabilitatea și singurătatea îndurate în lipsa coconului de iubire ne fac furioși, ranchiunoși, neiertători. Iubirea ni se cuvenea. De aceea cel ce ne-a înșelat așteptările, ultima persoană din lume de la care să ne fi așteptat la așa ceva, cel în care am investit atâta încredere și iubire… a ajuns să ne contrarieze extrem, să ne revolte ca nimeni altcineva: tocmai tatăl meu, prietena mea cea mai bună, jumătatea mea, puiul pe care l-am crescut la pieptul meu, etc. Cum să nu judeci, cum să ierți omul față de care te-ai deschis maxim și care te-a rănit maxim?

Și vine o vreme în care cumva ajungi să trăiești aceeași poveste, cu roluri schimbate. Ceea ce părea de nefăcut te cheamă să faci. Nici nu contează dacă față de aceeași persoană iubită sau față de altcineva: îți vei aminti perfect situația veche, te vei vedea pe tine cel de atunci în victima de acum și te vei simți vinovat în postura de proaspăt călău. Și culmea este că nu din răzbunare te-ai îmbrăcat în noul rol. Ci din nevoie. Nu ți-ai propus asta. Ființa ta a ajuns să se exprime într-un mod nou, a ajuns să-și exploreze o nouă fațetă a universului uman. Și-abia acum poți să înțelegi și ai șansa să ierți. Pentru că acum simți ceea ce altă dată gândeai. Pentru că acum empatizezi în loc să judeci. Pentru că acum vezi omul cu toate resorturile lui sufletești la intersecția viselor, nevoilor, vulnerabilităților, temerilor lui și nu monstrul care a gândit-o cu sânge rece. Și înțelegi că ăsta a fost maximul pe care l-a putut da atunci, că gestul lui a creat un echilibru în ecuația lui de viață, chiar dacă ție ți-a părut haos catastrofal.

Iar următorul pas al acceptării vine din recunoașterea beneficiului pe care răul ți l-a adus, al saltului provocat de șutul primit. Ai devenit cineva anume datorită acestei pierderi, ai dobândit strategii de supraviețuire care ți-au folosit în multe alte domenii ale vieții tale. Ruptura te-a călit și te-a repus pe picioarele tale: de atunci îți aparții.

Asta înseamnă să ierți: să probezi real locul vinovatului. Asta înseamnă să iubești: dincolo de fapte, când, aparent, nimic nu mai ai de primit în schimb. De fapt, în acest moment și iertarea și iubirea le primești întâi tu.

Fără tine, eu

Unu plus unu,
când e cer senin,
când ascult melodia din zări și adie puțin,
sunt ceva șanse să-mi dea suflet plin.

Dar ce fac dacă norii vin,
mă-mbată gustul de pelin
și-mi umblă gânduri cu venin
căci unu minus unu-mi dă al naibii de puțin… ?

Păi pot să farmec cuvintele
să le amețesc năstrușnic între ele
să-și uite sensurile grele
pentru-nțelesuri mult mai ușurele.

…Picioruș de arpagic
cu aliură de voinic
vreau să-ți ghicesc în buric
despre tot, despre nimic…

Tot așa-mi prezic și mie
câte-n stele și-n pustie
ce-a tot fost și ce-o să fie
din nicicând în veșnicie.

Doar că vine câte-o zi
cu concret cât să nu-l ții
și metaforele vii
ce-mi erau căluți zglobii
mi le face bucăți mii
să se vânture-n pustii
să mă-ntreb pe unde-oi fi,
Doamne, de nu vrei să-mi vii…

Eu și tu, până la urmă

Inteligența naturii mă uimește la fiecare pas pe care îl fac spre înțelegere. De curând am descoperit că nu-i întâmplător faptul că la începutul oricărei relații, oricărei activități pe care o alegem, ne îndrăgostim, suntem plini de entuziasm. Suntem fascinați de mamă, de iubită, de o carte, de o idee, de o schimbare… tocmai pentru a depăși angoasa, anxietatea începutului de drum anevoios (înainte de a face o casă, a lucra la un proiect, a începe o școală, a porni o relație de cuplu sau chiar a începe viața). Imaginarul funcționează cu toate motoarele pe maxim, pentru a suplini nimicul sau prea-puținul construit în real. Iar ceea ce dă energie acestei euforii de început este contactul cu resursa personală care conține potențialul, care face posibil drumul. Resursa ta este motorul, dar ai farurile aprinse spre celălalt sau spre obiectul fascinației tale. Imaginea acestuia îți dă direcție și sens. Investești în celălalt prin faptul că alegi drumul cu el, prin el.

Pentru exemplificare, să luăm cazul concret al iubirii romantice, deși la fel de bine am putea alege relația dintre șef și subordonat, dintre mamă și fiu, dintre doi prieteni, dintre doi parteneri de afaceri. La început sunt tânăr și credul și asta mă face plin de entuziasm până acolo unde uit de mine. „Crede și nu cerceta!” este caracteristica poziției de start, de avânt. Apoi timpul și experiența se împletesc aducând cunoaștere despre celălalt și implicit despre mine. Acționând aflu cine sunt, devin cineva de care tocmai iau cunoștință în relație cu altcineva. Raportându-mă la celălalt mă descopăr și cresc.

Și într-o zi ajung să fiu conturat suficient cât să îmi amintesc de mine ca de ceva prețios, dornic de afirmare. Pare că celălalt m-a cam pus în umbră, când de fapt singur mă pusesem, eu mutasem reflectoarele pe el. Eu mă agățasem ca o plantă cățărătoare pe copacul care-mi ține umbră. Eu n-am crezut că îmi sunt suficient cât să mă autosusțin. Și chiar a fost necesar să fac asta la început, ca să cresc cât să exist ca ființă ce stă pe picioarele sale, cât să-mi dezvolt tulpina, cât să-mi asum identitatea sexuală, cât să devin profesionist. Și acum vreau să  fiu eu cel puternic și mă desprind de acel acasă care pare că m-a păcălit, aleg să fug din ceea ce mi-a fost cândva rai. Îl reneg pe iubit pentru că tocmai i-am descoperit slăbiciunile și nu-l mai consider demn de tronul pe care eu îl urcasem, în fantasma mea.

Plec, din nevoie de individuare. Plec în numele dreptului de a mă exprima ca ființă vie. Plec ca să respir, căci mă sufoca. Dar uneori aleg alt copac pe care să mă prind, pentru că încă nu am învățat lecția autonomiei, pentru că încă sunt ușor impresionabil de lumina altcuiva. Mă arunc în altă relație de dependență înainte de a învăța să stau pe picioarele mele. Aleg direcția și sensul altcuiva pentru că nu am încredere suficientă în mine, pentru că încă nu mi-e clar cine-aș putea fi eu. Și povestea se repetă pentru că am rămas corigent. Și iar sunt dezamăgit de celălalt și iar îmi vine să mă duc…

Și acum nici nu mai sunt atât de naiv, cât să mă mai pot îndrăgosti, să mai pot crede că cineva e roz. Așa că decretez că lumea asta nu-i făcută pentru mine: adică ea e rea și eu sunt bun; eu aș putea iubi, dar nimeni nu m-ar putea iubi pe mine. Să însemne asta ca eu sunt rău și de neiubit?

Și-n altă zi înțeleg că sunt singur lângă oricine, pentru că de mine sunt rătăcit. Că ceea ce caut în lumea largă este profund în mine. Că resursele mele, cele care strigau să fie văzute și mă îndemnau să fug, nu sunt doar praf de stele, ci și țărână, la fel de valoroasă. Și eu am acea parte care mă dezamăgise la tine, doar că în clipa aia abia îmi descoperisem partea strălucitoare. Contrastul cu tine, cel căzut în dizgrația mea, m-a făcut să mă văd prețios… „eu sunt altfel!”. Și am mai avut nevoie de câteva eșecuri ca să înțeleg că mă dureai atât de tare, pentru că nu mă puteam asuma. A trebuit să cred în steaua mea ca să mă pot desprinde de tine, dar doar când am priceput că sunt și glod am devenit întreg.

Abia acum te iubesc așa cum ești. Pentru că mă iubesc așa cum sunt. Nu te pot accepta decât acceptându-mă.

„Crede și nu cerceta!” iși schimbă sensul la final, păstrându-și valabilitatea: am încredere în adevărul tău, fără a-l judeca. Am respect pentru ființa care ești, pentru universul din tine, pentru că știu că doar eu am acces deplin la complexitatea mea, la adevărul meu. Și acum da, putem merge împreună, fără a uita de drumul fiecăruia. Ne împletim, fără a ne confunda. Nu mai sunt lângă tine ca să te servesc ori ca să te folosesc, ci ca să împărtășesc cu tine miracolul vieții, care mă surprinde în fiecare zi, ca un dar cu adresant universal…

Amintiri despre Sine / Cum am devenit Eu

Doi ani și jumătate. Lumină străvezie de dimineață. Un pat ca o umbră pe stânga. Fereastra strălucind în zorii conștiinței mele. Ca niște șoapte, mustrări despre pipi în pat. „Oi fi făcut eu asta? Dacă zic ei…” Sentimentul de vinovăție trece pe lângă mine și se duce. În lumea mea înceată e pace, nu-i loc de reproș. În secunda următoare mama mă ține în brațe la geam, să-i facem cu mâna tatălui care a plecat după pâine. Lumina parcă izvorăște din stradă spre noi. Nu reușesc să disting silueta tatălui (probabil nu înțeleg distanțele). Dar știu că-i acolo, trecând prin fața căminului studențesc. Căldura mamei e o senzație vagă, mai degrabă pare o prelungire a mea. Percep însă înălțimea, faptul că sunt mai sus în brațele ei. Am un vag sentiment de familiar, venit din vocea ei duioasă. Și totuși eu parcă n-aș fi de aici, sunt mai mult decât cred ei.

Doi ani și nouă luni. Dimineață cenușie, prima zi de grădiniță. Emoție densă în aer și forfotă: a intrat directoarea. „Cu ce mână mâncați voi?” Trag cu ochiul și ridic mâna dreaptă, ducând-o întâi spre gură, ca să verific. E clar că alții au fost mai rapizi. „Dar pentru desenat, ce mână folosiți?” „Trebuie să fie și cealaltă bună la ceva!” vine un gând accelerat în timp ce un impuls necunoscut îmi propulsează mâna stângă. Nu era aia. Dar nu sunt prea băgată în seamă: sunt mică și nouă. Capăt înțelegerea că nu știu chestii, ca ceilalți. Deși știu cine sunt.

Trei ani. Raze înclinate, puncte de praf sidefii plutind în liniște. Le urmăresc, ca pe un miracol firesc. Cineva mă ceartă, cineva mă apără, deși nu prea înțeleg ce-am făcut.

Trei ani și jumătate. Cineva mă ceartă și nu mă mai apără nimeni. Cred că pedeapsa mă nedreptățește: îmi pretind să știu ceva ce nu m-au învățat înainte. Știu că dacă mi-ar fi explicat aș fi înțeles.

Între trei și  patru ani. Istoria acestui an, deși presărată cu multe frânturi de imagini, este povestea unui Sine conștient de el, dar care nu se obosea să se manifeste, să se exprime prin Eu. Trăiam ca prin ceață, observam, nimic nu mă atingea prea tare, nimic nu pătrundea suficient în lumea mea internă. Schițe de emoții mijeau. Unele plăcute: căldura prosopului după baie, alint cu vorbe dulci de la bunici, o plapumă și multe suflete înghesuite sub ea. Altele despre pericol: copii mai mari îmi fac injecții cu bețe din gard viu și adulții nu par să existe; la somnul de prânz un băiat îmi scoate pijamalele și mi le aruncă peste paturi; în toiul nopții mă vizitează un bau-bau în salopetă. Nu-mi vine să cer ajutorul cuiva, doar observ că oamenii mari nu sunt disponibili. Mă am pe mine și sentimentul că așa trebuie să se întâmple. Ofensele aveau să-mi crească Eul.

Opt ani și nouă luni. Toamna clasei a treia. Miezul zilei. Clopoțelul sună strident. Îmbulzeală la ieșirea din școală. Întuneric și rece înăuntru, lumină orbitoare afară. Mă simt fragilă, nesigură pe picioarele mele, nu controlez situația. Nu-mi place, n-am aer. Cineva mă împinge în spate brutal și mă izbesc de cei din față. Nu simt durere fizică pentru că simt palma cuvintelor: „Mișcă-te, adormito!” Nu spun nimic. Doar simt cum crește în mine Eul trezit și inflamat ca un vulcan clocotind: „Trebuie să le arăt cine sunt!”

Eu, Tu, Noi

M-am pierdut printre grijile mii,
Printre gânduri și dureri pătimașe.
Vreau să știi cine ești și să fii
De dincolo de fricile golașe.

Sufletu-mi spart s-a risipit,
Cioburi am de-adunat și lipit.
Te-ai rănit fiind prea iubit,
Confirmat, sfâșiat, împărțit.

Ce-a rămas din cine eram?
Cât mai pot să cred, să zâmbesc?
Ce nevoi nu îți ascultam?
Ce mocnește sub pieptu-ți lumesc?

Cum să facem să ne ridicăm,
Trup nou peste miez să plămădim?
Cum să facem să nu ne uităm,
Să fiu și să fii și să mai fim?

Suntem în pericol de moarte,
Dar ce ocazie proaspeți să fim…
Peste-adevăruri și minciuni deșarte,
Eu te iubesc. Oare noi ne iubim?

Și eu unde sunt?

Trebuie: Îmi car părinții în spate, câte unul pe fiecare umăr și ei îmi spun în fiecare zi ce TREBUIE să fac. Uneori mă topesc și curg de oboseală, devin un omuleț din ce în ce mai mic și tot nu mă las. Am o obsesie pentru lucrurile terminate. Le las să mă termine…

În schimb, tu, iubitule, te respecți. Te-am invidiat întotdeauna pentru cât de important ești tu în fața lui TREBUIE. „Nu pot, sunt obosit” îl poate anihila pe acesta din urmă. Doar că eu nu-i rezist nici de data asta și îl preiau…  pentru ca treaba să fie terminată. Mă rogi să renunț, dar nu pot.

Poveste: Mă simt frustrată și supărată pe tine. Stăm în același pat și la o mie de ani distanță. Adormi înaintea mea și asta mă scoate și mai mult din sărite. Durerea îmi este culcuș.

După ce mă plimb cu singurătatea prin vise agonizante, mă trezesc în miez de noapte cu stare de rău și greață. E o luptă înverșunată în mine. Corpul meu… te vrea. Mintea mea… te respinge. Și eu unde sunt? Nu știu. Părți energetice îmi pleacă din trup către tine. Un firicel de fum mă leagă de fantoma care te îmbrățișează, te atinge, se iubește cu tine. Simt cât de bine e acolo, cât de rău e aici. Mintea îmi ține trupul prizonier și nu mă mișc.

Dar tu, iată, ești prezent. Te-a trezit probabil aerul trist și chinuit respirat de mine. Vrei să mă ajuți și eu nu pot vorbi. Mi-a rămas „te iubesc” blocat în gât, când n-am vrut să-i dau drumul. Îmi aduci un pahar cu apă. Beau uimită de cât de bună e fiecare gură. Îmi spui câteva vorbe, nu mai știu care, îmi păcălești mintea să te lase să m-atingi. Simt plăcerea fantomei. Simt plăcerea reală, concretă, crudă. Atingerea îmi cotropește pielea toată. Sunt atingere. Sunt tu. Și eu unde sunt?

Seninătate: Tăcere. Ascult vibrația luminițelor din noi care umplu încăperea. E lună plină. Ca un omagiu, îmi povestești ce atitudine am avut. N-a fost premeditată și nici măcar conștientă. M-am abandonat. Gândul s-a risipit. A rămas doar senzația. Îmi trece prin gât „mulțumesc” desuet, pe care nu-l opresc. Mă ții în brațe. Te simt în suflet. Și eu unde sunt?