Între aici și nicăieri

Fiecare dintre noi are în lumea lui interioară un loc cu nesiguranță. Al meu este despre singurătate și frică. E un loc în care se întâlnesc Nu știu! cu Nu înțeleg!, cu Nu cred! și cu Nu pot!. Un loc în care e mare dezordine. Un loc cu șoc, cu furie, cu zbucium, cu strigăt interior pe care nu-l aude parcă nimeni, cu dezamăgire. Cu moarte.

Am amintiri care mă duc în locul acesta, în care m-am simțit teribil de neiubită, uitată parcă de Dumnezeu. Ignorată de un om prea drag ca să îmi facă asta. Uneori l-am luat pe omul drag acolo cu mine să îi arăt cum mă simt și să îl rog să îmi explice ceea ce eu nu pot cuprinde. Și deși am găsit astfel unele sensuri profunde și credibile (ale lui, ale mele, ale potrivirii dintre noi), tot a rămas un sentiment de incertitudine. Tot simt că îmi scapă ceva, că niciodată n-am să aflu tot, că rămâne un loc cu haos și neiubire. O dovadă că uneori am fost a nimănui.

Am coșmaruri care mă obligă să mă confrunt cu acest loc din când în când, dârâmând pe moment imaginea de viață ordonată și armonioasă pe care mi-o construiesc în fiecare zi. Coșmaruri de un real acut, resimțit în fiecare fibră, în aerul respirat, în pântecul ciuruit, în sângele închegat parcă.

Mă trezesc cu un gust de moarte și deși oblig simțurile să perceapă viață, ceva mă tot trage înapoi. Ca o altfel de realitate pe care nu pot s-o ignor. Ca un dor de neființă, de veșnicie, de întuneric. De nimic.

Și totuși, chiar și locul acesta sinistru, puntea dintre aici și nicăieri, e un loc din mine. Recunoscut. Nu fug de el. Îl las să fie al meu, cu toată durerea din el. Nu îi trântesc ușa atunci când ea se deschide. Am făcut pace cu el demult. Și deși nu va înceta niciodată să mă sperie și să mă doară, îi apreciez valoarea.

A trebuit să ajung acolo ca să simt că în universul acela întunecat, singurul lucru care mi-a rămas, singura certitudine de care să mă țin și care să mă întoarcă la viață a fost iubirea mea. În locul acela, numai pe ea m-am putut baza. Ea nu mi-a putut fi luată. Și asta mi-a fost îndeajuns. Salvator.

Să însemne asta că trăim atât timp cât avem putere să iubim?

Zgripțuroaice și căpcăuni

Imagini pentru imagini cu monstrii

Nimeni nu e scutit în viață de întâlnirea cu cel puțin o zgripțuroaică sau un căpcăun, așa că a-i defini pare redundant. Totuși, pentru cei ce cred că au depășit poveștile cu zmeul ori cu baba cea rea, ca și pentru cei ce reușesc să-și țină bine pe nas ochelarii roz ai iluziei, voi schița aceste personaje ancestrale, folosind expresii din popor.

Zgripțuroaica e tipa veșnic nemulțumită, acră și constipată, căreia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina, care știe mai bine ca tine cum stau lucrurile în viața ta, care urlă la lună nu doar noaptea ci și ziua, exasperată continuu că nu pricepi și tu ceea ce e strigător la cer pentru inteligența sa. Când nu țipă ca din gură de șarpe mușcând din tine, te boscorodește mărunt-mărunt, ca pe tocător, doar-doar o ieși untul din tine. Când trântește ușa și zici c-a terminat, după o secundă de infinită pace, revine aprigă și inepuizabilă și-ți mai toarnă un potop de vorbe grele, pentru că niciodată nu-i pari destul de cocoșat.

Căpcăunul este individul nervos, deștept și sarcastic, ce știe ca nimeni altul unde să te lovească mai tare. Între sprâncenele lui, încruntate de-a pururi, juri că se produc furtunoase descărcări electrice. Mintea lui rumegă conspirații închipuite împotriva omenirii și împotriva sa. Niciodată nu îl respecți suficient, ba chiar existența ta este un afront direct la adresa lui. În criză, pare un Zeus răzbunător ce tună și fulgeră devastând tăcerea înfricoșatului spectator, ce-ar intra în pământ, ca să scape de tiranie. Nici să respiri nu-ți vine în fața lui.

Dacă mă gândesc bine, nu-s mari diferențe între ei. Amândoi umilesc, forțează la supunere, își strigă nevoia insațiabilă de putere, având ca unic argument pumnul băgat în gură până la cot. Amândoi au învățat tirania de la un alt tiran, ai cărui victimă au fost, tiran care le-a devenit inconștient model, doar ca să scape astfel din postura prea înjositoare. Și indiferent la câte roluri și funcții importante vor accende, nici lumea întregă nu le va fi de-ajuns de stăpânit, ca să se simtă puternici, după atâta amar de umilință. Mereu vor mai ramâne voci care să îi scandalizeze prin îndrăzneala nesupunerii…

Ai avut desigur o astfel de întâlnire de gradul zero… cu un părinte țâfnos și imposibil de mulțumit de la care ai învățat gustul cocktail-ului iubire-durere… cu un profesor acid și agresiv în fața căruia, oricât te-ai străduit, n-ai putut dezlipi eticheta pe care tot el ți-a zidit-o pe frunte… cu un coleg de gașcă ce își clădea reputația socială năruind-o pe a ta. Și deși crezi că ai depășit vremurile în care să te poată înspăimânta un alt seamăn, viața are căi nebănite ca să-ți amintească ce mărunt ești.

Se crează (sau chiar tu atragi?!) situații constrângătoare în care, pentru un anume motiv, ai de îndurat teroarea altei zgripțuroaice, altui căpcăun. Par experiențe fără ieșire și deși inițial crezi că ai control și accepți umilința intenționat (numai pentru avantajul acela!…), cu cât starea de fapt se prelungește, regresezi psihologic în copilul neputincios de altădată. În fond baubaul este expert în a activa starea de primejdie în cel din fața sa. Pare unicul lucru hrănitor pentru el, deși niciodată îndeajuns.

Spectacolul cu artificii acide pare un pericol pentru supraviețuire în care ambii protagoniști se luptă cu frica de moarte, așa cum știu. Zmeul sau baba cea rea își apără teritoriul, imaginea, obiectul puterii, fără de care s-ar simți depășit, îmbătrânit, pierdut, aproape mort. Iar tu, biet pretendent la aceeași putere, te crezi la un pas de leacului nemuririi și ești dispus la sacrificii în numele înaltului țel.

Nu îți imagina că nu ești fiecare personaj din poveste, există o sămânță de victimă și una de căpcăun în oricare dintre noi… (chiar și una de salvator!)

Doar observă-te…

Accent ADOLESCENT

20669720-silhouettes-of-young-happy-people-jumping-a-big-city-panoramic-silhouette-by-night

A fi părinte de adolescent este o adevărată provocare. Una este întâlnirea cu un adolescent străin, despre care să spui: „E frumos!”, „E rebel!”, „E teribilist!” și alta este să-i auzi pe alții, spunând aceleași vorbe despre puiul tău. Pentru că puiul tău este aproape o clonă a ta, te obligă să te întâlnești dureros cu părți uitate din tine: cu tinerețea ce părea fără de sfârșit, cu îndrăzneala de a visa și curajul de a risca, cu pasiunea iubirii primăvăratice, totale, și cu consecințele ei.

Adolescentul se autoabandonează experiențelor lui, trăind prezentul de parcă ziua de mâine nu va veni să-i ceară socoteală. Adolescentul gustă, testează, forțează limitele, descoperind lumea ca dintr-o nouă naștere de sine, una în care participă direct la conturarea identității sale. Dacă prima oară a fost zămislit după chipul și asemănarea părintelui și a celor apropiați pe care îi imita ca maimuțica, acum vrea să afle cine e el, diferit de cei dragi pe care îi neagă tocmai ca să se poată desprinde.

Adolescența este și întâlnirea cu neputințe și frustrări, cu prime eșecuri, cu dezamăgiri, cu tragedii amoroase, iar modul în care le facem față sau nu își va pune amprenta asupra adultului de mai târziu. Dacă părintele și-a integrat pierderile timpurii folosindu-le ca lecții de transformare, atunci va revedea mai ușor filmul în reluare, cu puiul său ca protagonist de scenă și îi va putea normaliza experiențele, ajutându-l să le folosească drept pietre de temelie ale acceptării de sine. Dacă nu, rănile lui vechi, cosmetizate îndelung, se redeschid și se suprainfectează cu „conflicte între generații”…

Viața adolescentului este una tumultuoasă și așa devine și cea a părintelui său. E greu ca părinte să renunți la rolul exersat până la reflex, de veghe și vigilență întru bunăstarea puiului tău. E greu să îi lași lui frâiele propriului viitor (adică și al lui și al tău, cel de dincolo de viața ta!) când pare atât de impulsiv și nesăbuit sau, din contră, indiferent și delăsător. După ce te-ai străduit să îi oferi toate condițiile unui început de succes (departe mult de ceea ce ai primit tu!), acum pare că totul se joacă la ruletă, iar tu, bătrân căpitan, adorat altădată, nu mai ai control.

Și de parcă n-ar fi îndeajuns de greu să privești neputincios la acest spectacol de proporții, cel pentru care ai făcut totul uitându-te deseori pe tine, pare că nu mai dă doi bani pe ceea ce ești. Ei bine, tocmai pentru că ți-a fost prea loial, adolescentul duce o luptă interioară pe care o exteriorizează ca luptă cu tine, pentru a reuși să părăsească, psihologic și apoi fizic, cuibul copilăriei sale și a lua lumea în piept pe cont propriu.

Cam asta are de îndurat părintele de adolescent.

Când are doi adolescenți, rezultatul dă mai mult decât înmulțirea cu doi.

Când părintele e singur, are mult mai multe șanse să o ia personal, să se simtă invalidat și deposedat de sensuri, decât atunci când este într-o relație partenerială care să îi ofere feedback și suport. Atunci când tânărul tună și fulgeră atacându-l pe părintele de același sex, celălalt părinte își poate ajuta partenerul sa iasă din conflict, să știe cine e dincolo de comentariile răutăcioase ale fiului risipitor, să se amuze chiar, să-și amintească de clocotul propriei tinereți. În același timp, părintele neluat în colimator are de dat feedbach relaxat și rebelului, ajutându-l să înțeleagă consecințele vorbelor sale în sufletul și chiar în relația cu părintele atacat. De aceea părintele singur are nevoie de o figură parentală din anturaj (rudă sau prieten de familie care să suplinească modelul părintelui lipsă).

Când între soți sunt conflicte preexistente și, în plus, când rebelul este doar copilul unuia dintre ei, cresc exponențial șansele ca partenerul să pună paie pe foc în loc să atenueze conflictul cu adolescentul, perturbând în cele din urmă și echilibrul instabil al relației de cuplu. „Seamănă cu tine și cu tot neamul tău!” sau, și mai rău, „Seamănă cu iubirea ta dintâi!” nu lasă loc acceptării, recunoașterii individului în devenire.

Adolescentul este un factor de risc recunoscut pentru creșterea nivelului de stres într-o familie. În același timp adolescența este o nouă șansă de a reașeza corect relația dintre părinte și copil, reparator față de greșelile vechi, ale părintelui mai neexperimentat, din copilăria puiului său. Criza adolescentină depășită cu bine (din care nici părintele, nici tânărul nu ies prea șifonați, ci revalidați reciproc, ca indivizi independenți) reprezintă o nouă treaptă de maturizare și de acceptare de sine pentru fiecare dintre ei, ca și o confirmare a calității relației de cuplu dintre soți.

Până la urmă această experiență, cu toată nebunia ei, poate fi ca o gură de aer proaspăt, revitalizantă pentru un părinte, ca o reîntâlnire cu marile lui resurse și ca o șansă de reconectare cu sinele său și cu adevărata iubire.

Nimeni nu te provoacă mai tare ca puiul tău…

Eu cu Mine

– Sunt zile în care viața pare de-a dreptul anapoda. În care toată zbaterea mea devine inutilă. În care realizez cât sunt de vulnerabilă ori de neputincioasă și depun armele, înghițită parcă de lipsa de sens. Și tocmai pentru că am înțeles că n-am control nici măcar pe mine însămi, devine caraghioasă pretenția de a mă reimplica în haosul lumii. Și totuși nebunia asta merită toți banii. Minunea că sunt justifică zbuciumul vieții mele. Cheltuiesc viață cu scopul de a avea parte de ea.

– Ce-ți place ție pe lumea asta, draga mea? Cum ai vrea să stea lucrurile?

– Aș vrea ca cineva să fie cumva anume în raport cu mine…

– Dar știi, dorințele despre alții nu au șanse de împlinire. Trebuie să te pui în ecuație…

– Bine, reformulez. În loc de… Vreau ca EL să îmi ofere flori., voi spune… EU am nevoie de flori. Și să le primesc. În loc de… Vreau să se întâmple ceva anume., voi spune… Vreau să trăiesc (să experimentez, să simt) ceva anume.

– Asta deja presupune participarea ta la situația respectivă. Observi în ce măsură este vorba de a da și a primi? Nu evalua în bine/rău, doar constată ce ai nevoie să primești, ce vrei să dai (și ce primești în timp ce dai…).

– Concret, din pași mici: Vreau ca fiul meu să fie mai responsabil. devine (în termeni personali)… Mi-ar plăcea să constat că lucrurile sunt deja așa, asta m-ar face să mă simt o mamă împlinită. În termeni de dat/primit: aș primi recunoaștere, mi-aș valida rolul parental.

– Cum ai putea fi o mamă bună acum? Cum ai putea face modificări în context așa încât să responsabilizezi copilul?

– N-ar fi ca și cum l-aș manipula?

– Manipulezi tot timpul, și fără să vrei, și fără să deschizi gura. Poziția corpului, atitudinea, gesturile, deschiderea ochilor tăi, toate au un mesaj suplimentar, care îl influențează pe celălalt.

– Deci, măcar să manipulez conștient…

– … modificând contextul.

– Da. Aș putea să nu mai fac lucrurile în locul lui, aș putea să regizez întâlniri cu oameni responsabili care să îi fie model. Aș putea să găsesc o activitate (cu responsabilitate) pe care să o facem împreună și să îi susțin eforturile. Aș putea să îi transmit încrederea mea că se poate descurca singur. Aș putea să îl trimit intr-o tabără tematică.

– Alege întâi varianta cea mai la îndemână și stabilește unde, când, cum o pui în aplicare. Dincolo de asta, oamenii din viața noastră ne sunt oglinzi, iar copiii în mod special îi reflectă pe părinți: în ce domeniu al vieții tale ai nevoie să fii mai responsabilă?

– Am un aspect profesional în care lâncezesc…

– Ca să te trezești așa cum ai vrea, pornește de la ce îți place pe lumea asta…

– Da, mi-e mai clar. Îmi place pe lumea asta să scriu, să ascult muzică, să dansez, să cunosc oamenii de aproape, să împărtășesc cu ei adevăr sufletesc. Mi-ar plăcea să fac să meargă acel aspect profesional.

– Modifică-ți contextul pentru ca astea să fie posibile. Și primele, și ultimele.

– Ar fi ca și cum m-aș manipula… Smile

– Te manipulezi și când te autoconvingi că e mai bună lâncezeala.

– Aș putea să… Pot. Desigur pot să… și aleg să trăiesc asta concret… (unde, când, cum).

– Cum te-ai simțit în relație cu mine?

– Manipulată Smile. Ascultată, ghidată, responsabilizată. Mulțumesc.

– A fost un privilegiu. Mulțumesc. Succes.