Cu sau fără școală

Pe când eram studentă la Psihologie am făcut un referat pe tema „Ereditatea, mediul sau educația?”. Mi s-a părut un subiect fascinant la acea vreme și probabil că dacă v-ați ales o profesie umanistă ați reflectat și voi cândva pe această temă. Mi-am pornit atunci analiza de la cazul meu, de la ce anume m-a format ca individ. Am luat in considerare si poveștile de viață pe care le cunoșteam, dar și studii făcute pe gemeni monozigoți (cu material genetic identic) separați și crescuți ulterior in medii diferite. Concluzia mea inițială a fost în favoarea educației.

Și subiectul a continuat să mă preocupe. Continui să adun dovezi din viața de zi cu zi pro sau contra fiecărei dimensiuni. E mai mult ca un joc al minții. Acum știu că toate trei au importanță covârșitoare. Ereditatea e ca un sac cu resurse, ca o bază de siguranță. Mediul îți oferă modele bune și rele pe care le imiți (cu ajutorul neuronilor oglindă) mai mult sau mai puțin conștient. Educația poate fi o oază de liniște, o alternativă față de o realitate mai puțin prielnică și un mod de a ajunge să te bazezi pe tine.

Este o diferență mare între un bunic intelectual și unul analfabet. Ca și între o bunică cu poala plină de povești și una care te-a bombănit și te-a umilit. M-au fascinat și combinațiile: intelectuali care umilesc, analfabeți care spun povești. Inteligența academică și inteligența emoțională nu fac întotdeauna casă bună. Profesorul Howard Gardner de la Harvard a definit nouă tipuri de inteligență (Teoria inteligențelor multiple: 1983, 1999). Școala românească se axează pe primele două (verbal-lingvistică și logico-matematică) iar pe altele le ignoră aproape total (intrapersonală, interpersonală, existențială).

Ereditatea este un potențial pe care îl poți activa sau nu. Mediul își pune amprenta asupra laturii sociale a individului, dar și asupra modului specific în care percepe lucrurile din jurul său ori din interiorul său. Școala începe prin a fi un set de reguli impuse și ideal ar fi să te ajute să ajungi la o gândire autonomă.

Pe mine școala m-a salvat. Din școală mi-am luat cele mai reprezentative modele de succes, am primit chiar și lecții de viață de la pedagogi care și-au înțeles rolul complex și care au fost dispuși să interacționeze cu noi și cu fața umană, nu doar cu cea profesională. Astfel de fețe umane mi-au dat ocazia să mă exprim și să mă simt văzută în momente în care familia trecea prin perioade mai dificile. Nu au fost confesiuni, ci spații în care să mă pot individualiza. Am avut și profesori cu care m-am contraidentificat pe anumite aspecte și m-am identificat pe altele. Oamenii nu sunt doar buni sau doar răi.

Am aflat din școală că pot învăța oricând, orice îmi propun. Am terminat liceul având acest sentiment de încredere în mine, deși nu excelasem ca elev. Și faptul că am picat cu brio admiterea la medicină doar câteva săptămâni mai târziu, nu m-a împiedicat să devin medic, apoi psiholog (și psihoterapeut) și să-mi exercit ambele meserii ca pe părți ale ființei mele.

Profesia nu este totul, însă. În ce măsură m-a ajutat școala să fiu ceea ce sunt ca om? În ce măsură îi mai ajută școala de azi pe cei născuți într-o lume digitală? Mai are școala de azi suficiente modele demne de urmat? Mai este ea suficient de pragmatică încât să poată concura cu informațiile care vin  cu nemiluita din atâtea alte surse?

Pentru noi școala părea unica șansă să ieșim din anonimat. Să ne desprindem de acasă și s-o luăm pe drumul nostru. Pentru ei, cei născuți într-un mediu al abundenței și al consumului, ce sens ar mai putea avea munca (fizică sau intelectuală)? Am trăit cu atâtea carențe în copilărie, încât am ajuns ca adulți să creștem consumul mult peste nevoile reale. Am oferit urmașilor noștri, cu vârf și îndesat, tot ceea ce ar fi putut să ne vindece pe noi de lipsuri vechi. Doar că ei nu experimentaseră lipsa și au trăit altă extremă, aceea în care nu apuci să știi ce vrei, ce îți trebuie. Și ești saturat de ceea ce vor și le trebuie altora. Ca și cum le-ai moștenit setea, deși trăiești potopul; iar apa către care nu faci pași nu are niciun gust.

Teoria era fascinantă pentru noi, pentru că trăiam aproape izolați de informațiile lumii. Ne era sete de informație. Copiii de azi sunt bombardați de informații la tot pasul, sunt copleșiți, e firesc chiar și să ajungă la repulsie față de ele, să se refugieze și să se izoleze până la ignoranță ori până la limita spectrului autist.

Așa că unii părinți preocupați excesiv de binele odoarelor lor (ca să compenseze indiferența de altădată a propriilor părinți față de ei) sesizează tarele școlii de azi: inadecvarea ei față de nevoile complexe ale unui individ (cu inteligență multiplă), raportul disproporționat dintre teorie și practică, informația depășită, uneori contrazisă de noile cercetări, accentul prea mare pus pe regulă și conformism, ignorarea creativității, a dreptului la opinie și a libertății personale. Așa că aleg pentru copiii lor școala acasă, o opțiune pe care ei nu au avut-o, un mod de a se opune ei regulilor și sistemului care le-au fost altădată impuse.

Nu știu cât de conștienți sunt de aceste anumite neajunsuri ale școlii românești actuale. Decizia lor este mai curând emoțională: își amintesc de nedreptăți și nerecunoașteri din partea profesorilor lor și nu vor să retrăiască asta prin copiii lor. Ei cred că vor să își protejeze copiii de emoții negative legate de școală, dar cei care nu fac față sunt ei, pentru că au rămas cu răni legate de performanță. Pe ei se protejează de fapt și îi refuză copilului o experiență importantă de viață.

Atunci când este vorba de un copil mic, lucrurile sunt și mai grave. Mediul școlar înseamnă lărgirea mediului strâmt al familiei. Clasa este o familie mai mare, învățătoarea este un alt tip de autoritate, față de cea parentală. Plecarea de acasă în mediul instituțional aduce frustrări, dar și negocieri ale poziției față de colegi, față de profesori, față de reguli, iar progresele individuale sunt evidente față de starea inițială. Psihicul este forțat la o altă adaptare și această provocare îl crește nu doar cognitiv, ci și emoțional și social. Dacă mama are instinctul de a-și menține puiul aproape, acasă, sub fustă, rolul tatălui este de a încuraja desprinderea, tatăl îl scoate pe copil în lume, către alții și îl orientează școlar și profesional. Mama va milita pentru siguranță, tatăl va milita pentru risc.

Ca și în cazul vaccinurilor, libertatea alegerii este folosită extrem și iresponsabil, în detrimentul individului. Nu putem ignora efectele benefice incontestabile ale vaccinurilor obligatorii. Nu putem ignora școala și colectivitatea, pentru că sistemul este depășit. Rămân la convingerea că dincolo de sistem există oameni și că unii dintre ei au și azi har și pasiune puse în slujba semenilor lor. Și că da, tu ca părinte e normal să ai pretenții pentru copilul tău, așa cum e normal și să participi direct la educația copilului tău, susținând școala și oferind feedback, interacționând cu profesorul, ajutând schimbarea să se producă din aproape în aproape.

Cred într-o schimbare de jos în sus, pornind de la fiecare dintre noi. Cred că atunci când nu vom mai da vina pe sistem și ne vom asuma faptul că noi suntem sistemul, atunci nu va mai conta instituția, ci responsabilitatea fiecăruia. Nu vom mai căuta vinovați, ci vom fi rotița care își face treaba și împreună cu rotița vecină și cu rotița de după rotița vecină vom face monstrul să se miște și să învie. Știu asta de la profesorii mei, oameni care în ceața dictaturii comuniste au aprins luminițe și au facilitat drumul meu.