Îți amintești cum eram noi doi?

Din lumea asta mare, pe tine te-am ales să-mi fii aproape.
Era atât de ușor să ne iubim și să rămânem noi înșine la început.

Apoi lucrurile s-au complicat, iubirea a devenit treptat un lucru dificil și pe furate, printre atâtea responsabilități de oameni mari.

Dac-aș putea să te-nțeleg…

Dac-ai putea să mă auzi…

 

Mi-e dor de noi-doi.
Mi-e dor să îmi pun inima în palma ta.
Aș vrea să am curajul să mă mai las uneori în grija ta.
Aș vrea să-mi permit să-mi arăt ție vulnerabilitatea.

M-a obosit lupta asta pentru dreptate și putere.
Mi-e dor să mă văd în ochii tăi cum mă vedeam atunci… știi tu… ATUNCI.

Imi doresc un Crăciun cu pasiune renăscută în casa noastră. Îmi doresc să trecem pragul dintre ani ținându-ne de mână cu încrederea de atunci.

M-am gândit să nu aștept minuni de Crăciun, să fac eu un cadou relației noastre, să investesc în noi-doi.

Cum ar fi să ne zâmbim cu subînțeles, doar de noi știut, când cineva ne va spune „Crăciun Fericit!” ori „La mulți ani!”?

Darul meu pentru noi-doi este o invitație la un workshop: Wo&Man

Ce zici, vii cu mine?

Dor de pace

Mi-e ceață în suflet, mă pierd în NU ȘTIU
Și parcă mă doare să vreau și să fiu.
Doar tac și adulmec ce-mi dăruie clipa,
Mă-nalț focusată să-i ating aripa.
Renunț la șabloane, la grile străvechi,
Și dau la o parte lentile perechi.
Nici ieri și nici mâine nu vreau să-mi ajute,
Vreau doar puritatea prezenței acute.

Sunt eu fără nimeni, un suflet pustiu,
Îl văd și îl bântui cu gol și cu viu.
Miroase a toamnă, a putred și ud.
Și picură clipa greoi și ursuz.
Vibrează a frică și-a singurătate,
A mine, a lipsă, a „orice se poate”.
Eu tac și adulmec tăcerea din mine,
Presimt libertatea că-nvie și vine…

Dor de soare

Mi-e tare dor de soare,
Mi-e tare dor de cer,
Prea mult nor, prea răcoare
La mine-n cartier.
Am obosit de ploaie,
De trist și întuneric,
La mine în odaie
I-un susur periferic…

Mi-e dor să fiu lumină,
Și zâmbet și femeie,
Mi-e dor să fiu senină,
Mi-e dor să fiu scânteie.
Am obosit de gânduri,
De frici și de regrete,
Am obosit de umbre,
Am obosit de pete.

Și ploaia mă tot spală
De griji și de dureri.
Mi-e dor să fie vară.
Mi-e tare dor să sper.
Mi-e dor să fiu cu tine
La margine de cer.
Doar noi să fim pe lume,
Iubire și mister…

Dor de prieteni

Primul meu prieten, tovarăș de joc, a fost Claudel. Ne jucam pe aleea din fața casei bunicilor mei, pe la 2 – 3 ani. Una dintre primele mele amintiri este cu el…

Lumină de dimineață pătrunzând în spațiul dintre case, flori țâșnind parcă de sub temelie, sprijinite de perete și concurând în înălțime cu noi, cei doi prichindei… Treptele casei, înguste, păreau foarte înalte, o provocare pentru noi, care le tot urcam și coboram. Drumul de pe alee, pe trepte, prin săliță, peste treapta de la intrarea în camera mare și drept până la sobă, repetat obsesiv dus – întors, în sus – în jos, un joc al cunoașterii spațiului, chicotind, grăbind mereu ritmul în încercarea de a-l imita sau de a-l depăși pe celălalt și de a stăpâni situația: nu cădem, nici măcar nu ne împiedicăm, ne iese!

Claudel era un băiețel obișnuit, puțin mai scund și mai rotofei ca mine. Sau poate eu doar păream mai înaltă, pentru că eram de-a dreptul fragilă. Avea capul rotund, era simplu și firesc; eu eram puțin mai complicată, îi explicam unele lucruri. O altă amintire cu el este o senzație…de prieten din suflet. O amintire despre sentimente, fără imagini, nelocalizată exact în timp. Avea un loc aparte în inima mea, ca o odaie secretă. O senzație de „al meu” și „noi doi”, separați de restul lumii, cea a celor mari.

De atunci am avut doar prietene fete: Magda la grădiniță, Narcisa și Carmen în anii de școală. Băieții n-au mai intrat în inima mea. Erau mai greu de înțeles și oarecum periculoși. Primii iubiți au rămas în zona asta de pericol: mă atrăgeau și mă înfricoșau în același timp. Sentimente greu de stăpânit, dorință și fugă. Comunicarea era la nivel de emoție și energie hormonală probabil, cu foarte puține cuvinte. Un fel de atracție fără intimitate reală, fără ca băiatul să mai ajungă ca Claudel, „al meu”. Fiecare din noi căuta ceva, poate pe sine însuși, și căutările astea nu se întâlneau. N-ajungeam „doi”, separați de restul lumii. Constatarea că lipsea prietenia mă trezea, mă scotea din transă, renunțam la joc.

Și în liceu confidente mi-erau fetele: Cătălina, apoi Anto. Când m-am îndrăgostit de-a binelea la 15 ani, iubirea s-a consumat…  din priviri. Năprasnice priviri. Uneori erau zeci de metri între noi, ne priveam prin ferestre paralele ale liceului-cetate, în corpuri de clădire aflate vis-a-vis. Între noi era o lume întreagă în curtea interioară, dar ochii ne ardeau, emoția curgea în punte pe deasupra tuturor, unindu-ne și separându-ne de rest. Vreo doi ani am iubit cu ochii, fără cuvinte. Și într-o zi mi-am dat seama că-l confundasem mereu, căutându-l pe listele cu rezultate școlare, cu altcineva cu același nume, din an diferit. Nu ne cunoșteam de fapt, nu eram prieteni. Mi-a trecut…

Acesta a rămas criteriul după care îmi evaluam legăturile amoroase. Mai devreme sau mai târziu le treceam prin microscopul Claudel și picau testul. În prima vacanță de vară din studenție, începusem să cred că e ceva în neregulă cu mine, după un an de libertate în care nu reușisem să mă leg sufletește de nici un băiat. Deși mă curtau, nu erau autentici în fața mea. Purtau măști sau mergeam pe drumuri care nu se intersectau, nu-mi vedeau în ochi sufletul sau nu mă lăsau să-l văd pe al lor. Mă întorceam deci acasă, în provincie, necăjită foc, până și cu prietena mea dragă, Ioana, reușisem să mă cert.

Pe la sfârșitul lui august eram toată nerăbdare și nevoie de iubire. Și am găsit-o brusc, am recunoscut-o de parcă ne știam de-o viață. Am înțeles din prima clipă că el este alesul. Ștefan. Deși psihologii spun că dragostea la prima vedere este o iluzie,după 20 de ani încă mă simt foarte tare perechea lui, continuând să fiu surprinsă și entuziasmată de magia și de emoția din fiecare clipă lângă el. Iubirea noastră n-are șanse să lâncezească pentru că suntem foarte pasionali. Între noi sar scântei uneori pentru că ne certăm și pare sfârșitul lumii, alteori pentru că ne împăcăm și parcă doar noi am mai rămas pe Pământ, mereu pentru că ne iubim.

Ștefan este cel mai bun prieten al meu. Nu cred să-l mai poată egala cineva vreodată în inima mea. Și totuși…parcă nu-mi mai ajunge.
Mi-e sete de oameni, de comunicare reală, autentică. Prietena mea Ioana, care mi-e foarte aproape suflește și azi, a rămas prea puțin „a mea”. Nu este timp.
Toți oamenii par foarte ocupați, își ascund cu talent emoțiile. Se sperie când le faci destăinuiri sau le intri în suflet. Au învățat să judece, să evalueze, să eticheteze, să clasifice. Și nu mai sunt firești, uită să trăiască, le este frică să aibă prieteni. Să fie doi, separați de restul lumii, într-un moment, cu altcineva. Unii nu reușesc asta nici în relația de cuplu… Dar să o facă uneori cu un prieten de sex opus?!… când fiecare are și pereche acasă… chiar și gândul este terifiant. „Este periculos! Nu poate fi vorba decât despre sex! Ce-o să zică lumea? Cineva este trădat!”.

Mie mi-e dor să mă joc cu Claudel. Ce zici, lume?