Ce-am ajuns!

Revedere de 25 de ani de la terminarea liceului. Sună greu de dus: 10, hai 15… mai mergea! Când să fi trecut 25? Că doar tot noi suntem! Cu puțină burtică și mai cărunți, cu treabă multă că unii nici n-au putut veni din cauza ei și cu copii, culmea!, liceeni. Dar nu, ăștia nu mai fac carte ca noi! Alte generații. Și nici profesori ca ai noștri nu mai au! Cum am fost noi…

Parol că sufletul îmi e același, chiar dacă-mi vezi o undă de tristețe în ochi, un zâmbet întrerupt, un rid obosit și îmi miroși ușoara dezamăgire cu privire la viață. Da, nu mai sunt visătorul incurabil de atunci, am primit câteva lecții dure din partea destinului. Pe unele le-am înțeles, la altele încă mai mestec. Dar vezi?, sunt aici! Am avut curajul să mă uit în ochii tăi, să confrunt în ei ce-am fost cu ce-am ajuns! Știind că ceea ce se vede fizic este o expresie a ceea ce am devenit… ca simțire ori ca înțelegere, ca dorință sau ca resemnare… lăsată să se vadă dezinvolt sau mascată cu dificultate.

Și uite, fac aceleași glume, vorbesc tare, beau și fumez ca un adolescent, dansez până la dimineață, flirtez! Nu sunt fix ca atunci? Îmi place teribil să ne-amintim împreună de vremurile vechi… parc-a fost ieri! Și-mi place să probez starea aceea, să cred că încă mi se potrivește. Măcar azi, în preajma ta.

Altfel, mă cam enervezi cu întrebările tale. De parcă eu aș fi măsurabil în facultăți, joburi, firme, case, mașini, copii sau căsnicii. Nimic ieșit din comun! Ce crezi că poți să afli despre mine din asta?  Eu sunt ăla pe care-l știi. Nu-mi vine să-ți vorbesc despre prezentul meu decât în termeni de suprafață. Mai degrabă îmi vine să te conving că nu m-am schimbat deloc. Mi-e mai ușor să vorbesc de frustrările de atunci decât de frustrările de acum. Acum sunt bine. Da! Mulțumit.

Și oricum n-avem timp. E și gălăgie. Ca să încerc să-ți vorbesc real despre mine, ar fi nevoie de timp, de liniște. Ar trebui să mă uit adânc în mine și prefer să evit asta. E cam periculos. Doare. Tu vrei să-ți arăt ție ce nu-mi arăt nici mie.

Hai mai bine să mai vorbim despre atunci. Doamne, câte nebunii mai făceam! Sunt totuși atâtea lucruri pe care nici atunci nu ți le-am spus! Să ți le spun acum? Ce rost mai are?

Uite că putem să ne uităm responsabilitățile și să fim încă adolescenți. Să strigăm superficialități, în loc să ne șoptim adevăruri. Deși, poate nici tu nu ești așa realizat cum te arăți. Poate durerile tale seamănă cu ale mele și dacă le-am împărtăși am ajunge mai aproape de noi înșine… dar lasă!… Poate și tu îți propusesei acum vreo 10 ani că la revederea asta o să dai cărțile pe față și o să-l lași pe adolescentul din tine să se prezinte așa cum a fost: cu fricile, cu neputințele, cu iubirile lui neîmpărtășite… ca să ce?

Nu ne-a ieșit nici acum. Dar a fost super!  Am rămas plin de energie încă două zile. N-am decât un foarte mic regret al nespusului. Oricum fericire nu există, ai înnebunit?