Acceptare

Nu vreau să te conving nimic.
Nu vreau să mă apăr sau să mă explic.
Nu vreau să-mi dai dreptate.
Nu vreau să mă crezi pe cuvânt că m-am străduit,
c-am încercat toate portițele.
Nu vreau să-mi strig epuizarea și neputința.
Nu vreau să mă înțelegi
sau să mă ierți.

Nu vreau să repar sau să salvez.

Nu vreau nici măcar să mă vezi tu.

Nu vreau să fug în parc să ascult păsările,
să mă-mbăt de verde
și să uit.

Deși îmi vine să le fac pe toate astea.
Vreau doar să țin ochii deschiși
la mine, la tine
și la noi doi
eu
acum
să mă uit.

Tăcerea dintre ani

Când gerul se prelinge peste noi
și pomii goi încep să-nțepenească,
ne-ntoarcem toți acasă la părinți,
lumini din brad și inimi dragi să ne-ncălzească.

Bat tobe, ne-agităm și pregătim,
ne strângem mulți și facem gălăgie,
ciocnim pahare, chicotim, pălăvrăgim,
să n-auzim tăcerea ce-ar putea să fie…

Un timp, un an întreg, s-a perindat,
zilele rând pe rând și-a măturat:
zile cu griji, cu lacrimi, cu neghine,
zile mai bune, mai curate, mai senine.

Izbânzi, eșecuri, năzuințe-mbobocite,
minciuni, regrete, neputințe nerostite,
mărunte bucurii din dimineți albastre,
apusuri obosite, cugetări măiastre,
migrene, junghiuri, zbateri între coaste,
acel doinit de mierlă, acea noapte cu astre
sunt, iată… pe sfârșit. Alene, se pogoară
tăcerea dintre ani și ne-mpresoară…

Iar printre fulgi bălai, reflectă-se-n ferestre
imagini dintr-un film ce nu mai este.
Voci dragi hai-hui răsună de prin colțuri într-o doară,
demult apuse, astăzi ne surprind și ne-nfioară.

Și peste dulci iluzii, mari și mici,
răsare adevăru-acum, aici:
Ca ani-aceștia scurși de-atâtea ori,
și noi suntem, cu toții, trecători.

În anul care tocmai vine ne-om urni,
în horă iarăși vom intra, ne-om strădui.
Suntem datori cu-atâtea țeluri ne-mplinite,
deși-am uitat atâtea vise ruginite.
De fapt, de-agonisit, ce mai avem?
Și câte liste de bifat mai vrem?
Spre ce-alergăm, până la urmă? Nu prea știm…
Sau… Ce conteaz-anume, ca să fim?

Crăciunul viitor ne-om strânge iar, care-om mai fi.
Ziua de azi, emoția de-acum, e tot ce-avem, să știi!

Ochii Tăi, Majestate

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu durerea din ei,
cât toată nedreptatea istoriei.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu seninul din ei,
cât acceptarea Ta
neresemnată.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu lumina din ei,
cât libertatea sufletului Tău,
pe care nimeni nu l-a putut supune.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu demnitatea din ei,
într-o lume strâmbă,
într-un destin umil.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iertarea din ei,
pentru poporul care nu Te-a meritat,
s-a îndoit de Tine,
și nu Te-a înțeles
la timp.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu speranța din ei,
în dăinuirea valorilor democrației
și a bunului simț.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iubirea din ei,
nețărmurită,
pentru țara asta mică și năpăstuită,
care a rămas în inima Ta
oricât au încercat să Ți-o fure.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu credința din ei,
în trezirea poporul ăsta
prea mult batjocorit.

Lecția de psihologie: Dumnezeu să-l ierte!

Obiceiurile unui popor, adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv național, spun foarte multe despre tipologia, despre identitatea și despre istoria neamului respectiv.
Am căpătat identitate națională și ne-am structurat într-un anume fel, pentru că avem continuitate într-un spațiu istorico-geografic anume, pentru că am moștenit trecutul și am perpetuat obiceiurile străbune.

Desigur, vremurile se schimbă, oamenii evoluează, nivelul de conștiință al unui popor comportă modificări de la o generație la alta și uneori obiceiurile nu se mai potrivesc: au nevoie de revizuiri, de adaptări la realitatea prezentă. În nici un caz nu trebuie abandonate, pentru că au un rol complex, de susținere și de recunoaștere reciprocă între individ și comunitate.

Vă propun spre reflecție cuvintele cu care noi, românii, întâmpinăm viața și moartea.
Povestea fiecăruia dintre noi se scurge între „Să vă trăiască!” și „Dumnezeu să îl/o ierte!”

Prima expresie vine din vremuri în care oamenii nu aveau control nici pe sarcini, nici pe boli sau războaie. Și în zilele noastre moartea unui copil cred că este cea mai mare dintre dureri, dar tot îmi pare prea strâmtă urarea „Să vă trăiască!”. Avem pretenții mai mari decât supraviețuirea ca unic țel.

Vrem ca noul-venit să trăiască frumos, cu bucurie, din plin, să riște și să câștige, să piardă și să învețe din asta, să iubească și să fie iubit, să dea sensuri existenței personale, să facă o diferență în viața semenilor lui, să atingă un fel de înțelepciune, să moară împăcat, de moarte bună și să lase ceva în urma lui (un copil, un copac, o idee, un meșteșug dat mai departe).
Am atâtea cuvinte pentru toate astea, că m-aș face ursitoare…

„Dumnezeu să îl/o ierte!” mi se pare încă și mai îngust… Deși legea talionului din Vechiul Testament pare ușor îndulcită prin ruga aceasta de iertare divină, parcă bilanțul vieții e mereu negativ, există inevitabil un păcat în fața judecății de apoi. Vorbim mereu de iertare pentru ce a fost rău și niciodată de recunoștință pentru ce a fost bun în viața acelui om.

Eu nu mai cred în bine și rău.
Cred în Dumnezeu din mine și din tine.
Cred în uman și în puterea vulnerabilității asumate.
Eu am de iertat și eu am de cerut iertare: pentru nespus, pentru neîmpărtășit, pentru ce nu am apucat să trăim împreună, pentru ce nu ți-am arătat că sunt, pentru ce nu am înțeles din tine… Fac astfel pasul de la vină la responsabilitate, de la pedeapsă la asumare.

Și, mai presus de iertarea păcatelor, cred că avem de recunoscut virtuțile unui om și iubirea: ce am primit de la el, ce am apucat să-i oferim, experiențele comune, bune și rele duse împreună, secundele de conectare, de sinceritate, de intimitate. Pentru toate acestea aș inventa măcar o Zi a Recunoștinței, chiar dacă nu aș fi originală deloc. Și nu aș aștepta ceasul de pe urmă, aș invita la recunoștință măcar o dată pe an.

Mă întreb, câtă istorie de vină, de umilințe și nedreptăți trebuie să fi îndurat românul de-a lungul veacurilor încât, ajuns în fața morții, să ceară îndurare prin urmașii săi?
Și cum ar fi să ne învățăm copiii, tinerii români, să mulțumească la sfârșitul zilei, fie și pentru un singur lucru trăit în această zi?
Cum ar fi să schimbăm vina, rușinea păcatului și frica de pedeapsă pe sentimentul recunoștinței. Cât ne-ar lua să schimbăm obiceiul?

Categoric, în loc de „Dumnezeu să-l ierte!” eu aș spune „Îți mulțumesc!”.

Îți amintești cum eram noi doi?

Din lumea asta mare, pe tine te-am ales să-mi fii aproape.
Era atât de ușor să ne iubim și să rămânem noi înșine la început.

Apoi lucrurile s-au complicat, iubirea a devenit treptat un lucru dificil și pe furate, printre atâtea responsabilități de oameni mari.

Dac-aș putea să te-nțeleg…

Dac-ai putea să mă auzi…

 

Mi-e dor de noi-doi.
Mi-e dor să îmi pun inima în palma ta.
Aș vrea să am curajul să mă mai las uneori în grija ta.
Aș vrea să-mi permit să-mi arăt ție vulnerabilitatea.

M-a obosit lupta asta pentru dreptate și putere.
Mi-e dor să mă văd în ochii tăi cum mă vedeam atunci… știi tu… ATUNCI.

Imi doresc un Crăciun cu pasiune renăscută în casa noastră. Îmi doresc să trecem pragul dintre ani ținându-ne de mână cu încrederea de atunci.

M-am gândit să nu aștept minuni de Crăciun, să fac eu un cadou relației noastre, să investesc în noi-doi.

Cum ar fi să ne zâmbim cu subînțeles, doar de noi știut, când cineva ne va spune „Crăciun Fericit!” ori „La mulți ani!”?

Darul meu pentru noi-doi este o invitație la un workshop: Wo&Man

Ce zici, vii cu mine?

Cu sau fără școală

Pe când eram studentă la Psihologie am făcut un referat pe tema „Ereditatea, mediul sau educația?”. Mi s-a părut un subiect fascinant la acea vreme și probabil că dacă v-ați ales o profesie umanistă ați reflectat și voi cândva pe această temă. Mi-am pornit atunci analiza de la cazul meu, de la ce anume m-a format ca individ. Am luat in considerare si poveștile de viață pe care le cunoșteam, dar și studii făcute pe gemeni monozigoți (cu material genetic identic) separați și crescuți ulterior in medii diferite. Concluzia mea inițială a fost în favoarea educației.

Și subiectul a continuat să mă preocupe. Continui să adun dovezi din viața de zi cu zi pro sau contra fiecărei dimensiuni. E mai mult ca un joc al minții. Acum știu că toate trei au importanță covârșitoare. Ereditatea e ca un sac cu resurse, ca o bază de siguranță. Mediul îți oferă modele bune și rele pe care le imiți (cu ajutorul neuronilor oglindă) mai mult sau mai puțin conștient. Educația poate fi o oază de liniște, o alternativă față de o realitate mai puțin prielnică și un mod de a ajunge să te bazezi pe tine.

Este o diferență mare între un bunic intelectual și unul analfabet. Ca și între o bunică cu poala plină de povești și una care te-a bombănit și te-a umilit. M-au fascinat și combinațiile: intelectuali care umilesc, analfabeți care spun povești. Inteligența academică și inteligența emoțională nu fac întotdeauna casă bună. Profesorul Howard Gardner de la Harvard a definit nouă tipuri de inteligență (Teoria inteligențelor multiple: 1983, 1999). Școala românească se axează pe primele două (verbal-lingvistică și logico-matematică) iar pe altele le ignoră aproape total (intrapersonală, interpersonală, existențială).

Ereditatea este un potențial pe care îl poți activa sau nu. Mediul își pune amprenta asupra laturii sociale a individului, dar și asupra modului specific în care percepe lucrurile din jurul său ori din interiorul său. Școala începe prin a fi un set de reguli impuse și ideal ar fi să te ajute să ajungi la o gândire autonomă.

Pe mine școala m-a salvat. Din școală mi-am luat cele mai reprezentative modele de succes, am primit chiar și lecții de viață de la pedagogi care și-au înțeles rolul complex și care au fost dispuși să interacționeze cu noi și cu fața umană, nu doar cu cea profesională. Astfel de fețe umane mi-au dat ocazia să mă exprim și să mă simt văzută în momente în care familia trecea prin perioade mai dificile. Nu au fost confesiuni, ci spații în care să mă pot individualiza. Am avut și profesori cu care m-am contraidentificat pe anumite aspecte și m-am identificat pe altele. Oamenii nu sunt doar buni sau doar răi.

Am aflat din școală că pot învăța oricând, orice îmi propun. Am terminat liceul având acest sentiment de încredere în mine, deși nu excelasem ca elev. Și faptul că am picat cu brio admiterea la medicină doar câteva săptămâni mai târziu, nu m-a împiedicat să devin medic, apoi psiholog (și psihoterapeut) și să-mi exercit ambele meserii ca pe părți ale ființei mele.

Profesia nu este totul, însă. În ce măsură m-a ajutat școala să fiu ceea ce sunt ca om? În ce măsură îi mai ajută școala de azi pe cei născuți într-o lume digitală? Mai are școala de azi suficiente modele demne de urmat? Mai este ea suficient de pragmatică încât să poată concura cu informațiile care vin  cu nemiluita din atâtea alte surse?

Pentru noi școala părea unica șansă să ieșim din anonimat. Să ne desprindem de acasă și s-o luăm pe drumul nostru. Pentru ei, cei născuți într-un mediu al abundenței și al consumului, ce sens ar mai putea avea munca (fizică sau intelectuală)? Am trăit cu atâtea carențe în copilărie, încât am ajuns ca adulți să creștem consumul mult peste nevoile reale. Am oferit urmașilor noștri, cu vârf și îndesat, tot ceea ce ar fi putut să ne vindece pe noi de lipsuri vechi. Doar că ei nu experimentaseră lipsa și au trăit altă extremă, aceea în care nu apuci să știi ce vrei, ce îți trebuie. Și ești saturat de ceea ce vor și le trebuie altora. Ca și cum le-ai moștenit setea, deși trăiești potopul; iar apa către care nu faci pași nu are niciun gust.

Teoria era fascinantă pentru noi, pentru că trăiam aproape izolați de informațiile lumii. Ne era sete de informație. Copiii de azi sunt bombardați de informații la tot pasul, sunt copleșiți, e firesc chiar și să ajungă la repulsie față de ele, să se refugieze și să se izoleze până la ignoranță ori până la limita spectrului autist.

Așa că unii părinți preocupați excesiv de binele odoarelor lor (ca să compenseze indiferența de altădată a propriilor părinți față de ei) sesizează tarele școlii de azi: inadecvarea ei față de nevoile complexe ale unui individ (cu inteligență multiplă), raportul disproporționat dintre teorie și practică, informația depășită, uneori contrazisă de noile cercetări, accentul prea mare pus pe regulă și conformism, ignorarea creativității, a dreptului la opinie și a libertății personale. Așa că aleg pentru copiii lor școala acasă, o opțiune pe care ei nu au avut-o, un mod de a se opune ei regulilor și sistemului care le-au fost altădată impuse.

Nu știu cât de conștienți sunt de aceste anumite neajunsuri ale școlii românești actuale. Decizia lor este mai curând emoțională: își amintesc de nedreptăți și nerecunoașteri din partea profesorilor lor și nu vor să retrăiască asta prin copiii lor. Ei cred că vor să își protejeze copiii de emoții negative legate de școală, dar cei care nu fac față sunt ei, pentru că au rămas cu răni legate de performanță. Pe ei se protejează de fapt și îi refuză copilului o experiență importantă de viață.

Atunci când este vorba de un copil mic, lucrurile sunt și mai grave. Mediul școlar înseamnă lărgirea mediului strâmt al familiei. Clasa este o familie mai mare, învățătoarea este un alt tip de autoritate, față de cea parentală. Plecarea de acasă în mediul instituțional aduce frustrări, dar și negocieri ale poziției față de colegi, față de profesori, față de reguli, iar progresele individuale sunt evidente față de starea inițială. Psihicul este forțat la o altă adaptare și această provocare îl crește nu doar cognitiv, ci și emoțional și social. Dacă mama are instinctul de a-și menține puiul aproape, acasă, sub fustă, rolul tatălui este de a încuraja desprinderea, tatăl îl scoate pe copil în lume, către alții și îl orientează școlar și profesional. Mama va milita pentru siguranță, tatăl va milita pentru risc.

Ca și în cazul vaccinurilor, libertatea alegerii este folosită extrem și iresponsabil, în detrimentul individului. Nu putem ignora efectele benefice incontestabile ale vaccinurilor obligatorii. Nu putem ignora școala și colectivitatea, pentru că sistemul este depășit. Rămân la convingerea că dincolo de sistem există oameni și că unii dintre ei au și azi har și pasiune puse în slujba semenilor lor. Și că da, tu ca părinte e normal să ai pretenții pentru copilul tău, așa cum e normal și să participi direct la educația copilului tău, susținând școala și oferind feedback, interacționând cu profesorul, ajutând schimbarea să se producă din aproape în aproape.

Cred într-o schimbare de jos în sus, pornind de la fiecare dintre noi. Cred că atunci când nu vom mai da vina pe sistem și ne vom asuma faptul că noi suntem sistemul, atunci nu va mai conta instituția, ci responsabilitatea fiecăruia. Nu vom mai căuta vinovați, ci vom fi rotița care își face treaba și împreună cu rotița vecină și cu rotița de după rotița vecină vom face monstrul să se miște și să învie. Știu asta de la profesorii mei, oameni care în ceața dictaturii comuniste au aprins luminițe și au facilitat drumul meu.

secundele dimineții

lumină albastră
presupusă
pe sub pleoape leneș-călduțe

răsfățul pernei-fursec bleu
și obraz afundat mai bine
ca în palmă iubitoare de bunică

liniște lăptoasă
crăpată ici-colo
de emoția unei păsări stinghere

răcoare pe piele
mână bâjbâind după cearceaf
și surpriza îmbrățișării calde

secunde scurse senin
fără să le pese
dacă le vom ține minte

„Dantele interioare”

Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie. Astăzi, la lansarea cărții ei de debut „Dantele interioare” m-am înghesuit în prea mica bibliotecă din Câmpina, cu mulți oameni care aveau aproape același început de poveste… „Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie.”

Asta îmi amintește de sentimentul acela din adolescență când, fiind prietena unei fete foarte populare, aș fi vrut să știu dacă și eu sunt pentru ea la fel de importantă ca ea pentru mine. Suspiciunile veneau din faptul că atunci când gașca se făcea mai mare, constatam că și alte fete se credeau la fel de importante ca mine: „Eu și ea? Suntem ca două surori!” Și până la urmă am înțeles că fata cea populară era specială pentru că reușea să aibă atât de multe relații apropiate. Pentru că punea autenticitate și esență în legăturile ei. Pentru că se dăruia.

Monica este o astfel de prietenă de suflet pe care o simți aproape dincolo de distanțe. Întâlnirea cu ea scrie iubire pentru totdeauna.

Monica este o femeie fascinantă. Are zâmbet de înger, dar este extrem de palpabilă, de concretă. Are un istoric teribil de viață, dar reușește tot ce-și propune. Nu poate păși, dar cucerește piscuri prin ceea ce face. Monica este un model pentru toți oamenii care o cunosc. Și dincolo de fapte, eu cred în puterea cuvântului. Cred că dantelele ei interioare vor face să vibreze prin cuvânt mult mai multe alte dantele interioare. Pentru că are harul de a mobiliza tot ce e mai bun în noi.

Monica stârnește pasiuni, pentru că ea e plină de pasiune. De aceea oamenii strânși în jurul ei azi aveau toți lacrimi în ochi și erau gâtuiți de emoție. Eu cred în puterea cuvântului, așa că închei spunând…

Mulțumesc. Te iubesc! Te iubim, Monica.

pe această plajă pustie

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

Amăgire

Nu-i așa că nu v-a mai ars de nimic după marea cacealma? Nu-i așa că parcă v-ați pierdut sensul, vi s-au îngreunat brațele, umerii, sufletul și tot entuziasmul dimineții s-a dus pe apa sâmbetei?

Dezamăgirea, bat-o vina! Dez-amăgirea… Ne amăgisem.  Iar acum ne-am dezumflat ca un balon fâsâit.

Pe 22 decembrie 1989 împlineam 20 de ani și credeam că Ceaușescu era unicul dușman al democrației în România. Trei zile a durat amăgirea mea că Revoluția a fost o revoluție. Crăciunul sângeros cu un spectacol terifiant repetat la nesfârșit pe ecranul TV părea hrănitor pentru compatrioții mei. Nu așa îmi imaginasem democrația. Ceaușescu nu mai era, dar țara rămasă îl oglindea perfect. O țară de criminali barbari, avizi de sânge, ca și „revoluționarii” proaspăt instaurați la putere. O caricatură de proces și o execuție urgentată, pe care poporul le digera tacticos, cu respirația tăiată, încă o dată și încă o dată, ca un necrofag care regurgitează ca să o ia de la capăt.

Apoi au renăscut partidele istorice. Ion Rațiu era întruparea democrației spunând în mai 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” Sublim. „Deci se întâmplă în țara asta!” mi-am zis. Amăgire.

Iunie 1990. Mineriadă. Tot în țara asta. Suflet chircit. Dez-amăgire. Fâs.

La fiecare votare am crezut iar și iar că poporul s-a mai maturizat. Că liderii politici au mai evoluat și ei. Că au depășit nivelul grobian al interesului personal. Amăgiri și dezamăgiri repetate.

Au trecut cei 20 de ani din previziunea sumbră a lui Brucan. Realitatea a devenit și mai sumbră decât previziunea. Popor cu inerție de oțel.

Băiatul meu a votat prima dată acum 2 ani și mi-a fost greu să-i urmăresc panta ascendentă a entuziasmului că votul său contează, pentru ca apoi să-l simt în cădere liberă, șocat de preferințele acestui popor.

De ce n-am plecat, o să mă întrebați, să caut țara mai potrivită pentru așa o prințesă? Am fost la un pas de a pleca, dar am avut conștiența dezrădăcinării. Am înțeles la timp că neamul ăsta mă oglindește și pe mine. Că nu doar conducătorii sunt ceea ce este țara. Și eu sunt România și nu am unde să fug de ea. Iar dacă aspir la un pic mai mult, am de făcut ceva despre asta aici. Așa că am continuat să-mi fac treaba.

Astă iarnă am aprins o luminiță în spatele unei foi galbene în Piața Victoriei. Aveam lacrimi în ochi nu pentru că ne vedeau „democrațiile lumii”, ci pentru că îi simțeam pe cei de lângă mine, cu inimile lor ciudate ca a mea, cu speranțele lor în mai binele acestei țări, în ciuda istoriei amărâte, în ciuda dezamăgirilor repetate. Eram mulți și concreți, palpabili. „Deci se întâmplă în țara asta!”

N-am să vă povestesc și ultimul episod, e prea grotesc și îl știți cu toții. Votarea supravegheată m-a dezamăgit la fel de tare ca și ultimul cuvânt al premierului blamat. Era despre el, eu mă așteptam să fie despre țară.

De ce vă spun toate astea cum? Am nevoie să simt inimile voastre ciudate ca a mea. N-ați avut și voi o migrenă cumplită după aceea? Spuneți-mi că se mai întâmplă în țara asta…