Ochii

… de dor de Rune

O piață cu multă lume. O masă cu două scaune. O femeie fără vârstă pe unul dintre ele. Ochii ei deschiși larg, parcă pentru a cuprinde universul. Rochia roșie, lungă, ca de țigancă. Nemișcare. Așteptare.

Un bărbat se așează la masa ei, conectându-se la ochii aceia care aproape că nu clipesc și la mâinile ei. Fusese chemat ca de-o incantație de ochii-oracol, de palmele deschise spre cer. Amestec de curiozitate și teamă. Sentiment de năzbâtie. De magie. De risc. Decizie fulgerătoare de abandon față de lumea externă, pentru o experiență în altă dimensiune.

Doare din prima. Ochii aceștia sunt foarte profunzi. Femeia asta se arată toată. Femeia asta privește al naibii de adânc. Bărbatul clipește ca să se apere. Deși toată viața și-a dorit să fie văzut, acum asta pare de nesuportat. Ea își continuă călătoria curajoasă prin sufletul lui. Oh, m-a văzut deja! gândește el. Ce mai am de pierdut? N-o să mor din asta. Rămân… Și-aș putea fi la fel de curajos ca ea. Aș putea prelua comanda. Eu s-o privesc. Îi văd imperfecțiunile feței. Tremurul buzei superioare. Grijile, fricile, iubirile, wow!, e ca o mare. Am senzația că mă pierd, e prea mult. N-o să mai pot ieși din chestia asta. Parcă vine peste mine cu toată povestea, cu toată viața ei. Nu văd forme, percep conținuturi. Nu aflu fapte, simt emoții. E atât de vulnerabilă și de curajoasă oferindu-mi-se. Intră peste mine și nu mai știu care-s eu. Și-mi țiuie urechile a iubire: de ea, de mine , de viață, de Dumnezeu. Într-un fel… facem dragoste. Deși excitarea mea nu este de nivel fizic. Sau nu de nivelul acela. Îmi simt corpul amorțit de relaxare.Parcă celulele mi se disipă vibrând. Parcă mă amestec cu ea… nu!, cu mediul! Acum parcă aș vrea să mă țin de ea ca să nu mă risipesc de tot. Mă bucur că-mi simt mâinile în palmele ei care ard. Ard tot, poate de-asta am senzația asta de bule care se sparg. Îmi tot surprind capul care încearcă s-o devieze spre stânga. Îl readuc în confruntare directă: sunt bărbat, ce naiba! Și acum iată, i s-au umezit ochii. Căldură, disperare, suflet dezgolit, sete, lacrimi, duioșie. Evident, o susțin. O ascult. O văd. Și iar mă inundă emoția ei până ce simt că și eu plâng pe dinăuntru. Despre ea sau despre mine? E tot aia! Despre uman. Acum alunec în mine din ce în ce mai profund. De parcă mă văd cum n-am avut curajul s-o mai fac vreodată. Îmi descopăr toate cotloanele cu durere și cu iubire. Cotinui să plâng pe dinăuntru, să-mi spăl emoții și gânduri. Să mă accept, așa cum ea mă acceptă că sunt. Să mă conțin, așa cum ea mă conține. Să mă iubesc, așa cum ea se iubește, mă iubește. Așa cum ea mă învață că se iubește viața. Acum mă cuprinde pacea înțelegerii că n-a fost nimic erotic, deși a fost atât adevăr… Închid ochii. Tot în mine o am. Tot teribil de văzut mă simt. De ea. De mine. N-am cum să mă mai uit!

Mâinile ei se deschid ușor, eliberându-l. Chipul ei are un zâmbet cald, împăcat, nu cere nimic, mulțumește. Și, dintr-o dată, neașteptat, ochii aceia care parcă nu clipeau, s-au închis. Bărbatul n-a apucat să mulțumească, dar știe că nu era nevoie. Că a da și a primi între ei a fost tot-una. Că nu doar pe ea a văzut-o, nu doar pe el. A văzut adevărul, a văzut viața.

Bărbatul se pierde în mulțime. Femeia redeschide ochii larg, parcă pentru a cuprinde universul.

Eu al cui sunt? / Însemnările unui singuratic

Ne naștem copii ai lui Dumnezeu, adică iubiți. Oricare ar fi fost împrejurările concepției, cred că dezvoltarea normală și nașterea sunt posibile doar în contextul iubirii. A mamei către puiul ei. Totuși nașterea în sine este primul abandon cu care m-am confruntat. Expulzarea în lume este prima nedreptate, dar și prima mea ieșire din dependență.

Apoi a venit ziua în care am fost înțărcat. Dacă până atunci mama era centrul universului meu, în acel moment, în ceața conștienței, incapabil să dau glas trăirilor, am fost copleșit de o emoție-senzație pe care am definit-o mai târziu… „Al cui rămân? Eu al cui sunt?” Răspunsul a venit din înțelegerea că mai există și alți frați sau alte preocupări ale părinților în afara Domniei-mele. Totuși când îmi era foame îmi dădeau bunătăți, când îmi juleam genunchii mă pansau cu un pupic și un plasture.

Apoi a venit ziua în care m-au lăsat singur la grădiniță și am început să încasez experiențe pe cont propriu. În altă zi m-au trimis la școală, unde eram evaluat. Notele pentru ce sunt, dar mai ales pentru ce nu sunt, m-au făcut să mă simt tare stingher. Iar învățătoarea aceea mașteră era un dat al vieții față de care nu-ndrăzneam să protestez. Întâlnirea cu unele materii imposibile pentru mine și ritmul alert căruia nu-i făceam față, mi-au dat primele senzații clare de singurătate rece. Parcă nu mă potriveam contextului. Parcă eram un intrus, căruia i se cerea ceea ce nu era, pe jumătate adormit, fascinat de firele de praf din razele diafane.

Și-ntr-o zi, ca din senin, am început să mă trezesc, să mă pricep, să știu. Până și maștera a fost nevoită să mă recunoască, deși cumva cu ciudă.

La gimnaziu singurătatea mea a căpătat alte valențe. Unele ore de curs mi se păreau nesfârșite, de parcă timpul oprit mă ținea nemișcat în bancă, în timp ce ceilalți continuau să deruleze caraghios un film neverosimil. Acasă părinții mei au început să se certe. Ridicându-și privirile de la noi copiii, au început să se vadă pe ei și relația lor secătuită de griji. Confruntându-mă cu posibila lor despărțire, m-am întrebat iar: „Eu al cui sunt?” Am hotârât că sunt al temelor pe care le făceam cu sârg, simțindu-mă mai în siguranță în lumea cărților.

Apoi am ajuns la liceu. M-am îndrăgostit întâi imaginar, apoi de o persoană vie despre care n-am vrut să aflu nimic concret. Apoi de un om cu care chiar am vorbit și căruia i-am dat inima mea, deși nu prea îi detectam virtuțile. Și într-o zi l-am văzut la braț cu altcineva și m-am întrebat confuz, „Eu al cui sunt?”

Am plecat la facultate într-un oraș mare și m-am străduit să-mi fac prieteni. Dar ceilalți parcă excelau într-un limbaj al superficialității și eu aveam pretenții din  povești. „Eu al cui sunt?”

M-am specializat într-o profesie carieristică. Am tras să devin cât mai bun. Uneori, când greșeam ceva, mi se făcea brusc frică și, ca o nevoie de protecție, îmi răsuna în ureche întrebarea: „Eu al cui sunt?”

În cele din urmă mi-am găsit perechea și mi-am trăit povestea de dragoste vreo 20 de ani. În timpul ăsta am făcut pui pe care îi hrăneam cu bunătăți și cărora le puneam pupici și plasturi peste julituri. Și într-o zi mi-am văzut perechea trecând la braț cu altcineva și am înnebunit întrebând: „Eu al cui sunt?”

Apoi copiii au crescut și au început să plece de acasă, iar rostul meu a început să nu-mi mai fie clar… „Eu al cui sunt?” M-am mai agățat o vreme de nepoți, dar ăștia au crescut mai repede și mai extratereștri, de-am rămas iar al nimănui.

Târziu, la bătrânețe, după ce am alergat o viață înfricoșat de singurătate, am revenit la ritmul lent, acela în care vezi fire de praf plutind printre raze diafane. Am început să privesc atent omul de lângă mine, oricine-ar fi fost. Să văd că-l pot avea vreme de câteva clipe pentru că accept adevărul din el. Abia atunci „Eu al cui sunt?” s-a alinat cu maturitatea răspunsului: „Al meu!”

Să moară Veta!

Veta era o băbuță măruntă, țigancă. Fusese frumoasă la vremea ei, ochii verzi păstraseră din focul de odinioară. Dar acum era ușor gârbovită, parcă nu mai avea nimic de spus. Stătea în prima casă, la intrarea în sat, acolo unde drumul principal începea să se bifurce. N-avea nimic pe lângă bordeiul ei, n-avea pământ, mereu mă-ntrebam din ce trăia. De la o vreme i se dusese și moșul, așa că rămăsese singură să-și numere zilele.

Noi eram o ceată de derbedei. Vuia satul de năzdrăvăniile noastre. Odată am aprins o căpiță de fân, de-au sărit toți să stingă focul… și mare papară am mai mâncat pentru asta. Drăciile astea ne țineau uniți. Era lumea noastră nouă, vie, exuberantă, contra lumii lor, a adulților. Pe noi ne legau ițele curiozității de a explora. De la sânul naturii până la natura umană. Între a experimenta și a afla. Iar povestea, adică să ne împărtășim unul altuia despre „niște chestii”, era la mare greutate… Și ca să capete veridicitate cele spuse, erau pecetluite cu laitmotivul „Să moară Veta?”, „Să moară!”

Mie mi-era dragă Veta. Și miroseam și neverosimilul poveștilor… Așa că mereu, deși știam că vorbele astea nu fuseseră inventate pentru Veta noastră, urma un ecou în inima mea mică: „O fi murit?”. De câte ori treceam pe lângă cocioaba ei zăboveam un pic, să mă asigur că totu-i bine. Și întâlnirea cu ochii ei verzi îmi dădea sentimentul că îi dăruiesc un pic din energia, din vitalitatea, din iubirea mea. Nu știu să fi vorbit vreodată cu ea. Dar știu că avea un loc cu lumină în inima mea de puști…

… se joacă cu noi!

Dimineață cu lumină senină, bleu, de martie și poftă nebună de trupuri împletite. Se iubesc furat, pe timp expirat, cât să nu le-ajungă. El pleacă cu-o părere de „nu-mi rămâi”. Ea alungă gândul răutăcios, ca o frică de moarte, de „ultima dată”. Amândoi se aruncă în treburile zilei.

Și după un timp de performanță discutabilă, El sună: „Nu ți-e dor de mare?”. Ea amuțește de surpriză, abia îngână un firav „ba da…”. Și după ce El închide, este inundată de fluturi roz care explodează în zâmbet rebel.

Răzbesc cu greu prin aglomerația orașului. Neașteptat, mașina se izbește puternic într-o zonă denivelată de asfalt rașchetat. Ea se întreabă dac-o fi un semn rău. El se întreabă dacă a rezistat roata.

Drumul eliberat urcă spre cer, tăind ogoare verzi ce par tunse școlărește sau brazde cafenii proaspăt răsturnate. Tractoare roșii, verzi și albastre sunt înfipte în mijlocul planșei, între glie și cer, rememorând sentimentul patriotic de la lecția de pictură a clasei a III-a. Lumină ca-n palmă, năucitoare, cu irizații de vară. Ape sclipind argintiu ireal. Păsări ce dau binețe începutului de poveste.

În timp ce El conduce, se țin de mână, freamătă de energia momentului, de nerăbdarea reîntâlnirii cu marea. „Unde mergem?” întreabă el repetat. Ce fel de libertate, ce fel de iubire vor găsi la capătul drumului? Ea mai primește un gând-bobârnac: „oare la întoarcere vom fi primit ce așteptăm acum?”. Își face curaj să întrebe: „Găsim un loc să ne iubim?”… „Poate… Îmi place inelul tău cu scoică.”

Când se minunau de cât de repede au parcurs cei 200 de Km, se rătăcesc un pic pe final de drum: alt semn? În sfârșit ajung la marea cea mare, verde-smarald înspumat. Un loc nou, necunoscut, ca de vis. Două maluri se întâlneau față în față și între ele o limbă de nisip crea iluzia unui paradis strâmt între două universuri de apă. Pe una din „mări”, două lebede, el și ea, vedete desigur. Lebădoiul a ieșit din apă și s-a apropiat de ei. „Mă vezi?, sunt real!” a înțeles Ea. „N-ai ceva de mâncare?” a înțeles El. Lebădița, discretă, a rămas pe apă unduindu-se cochet cu valul care o fura ușor. Atunci lebădoiul o chema din fâlfâit de aripi deschise înalt și ea se întorcea ca din întâmplare. Deși se grăbiseră să nu piardă momentul și îl imortalizaseră în fotografii, lebedele nu dădeau semne să plece. Ele erau acasă, ei erau în trecere… nu era nimic de pierdut.

Cu toată lumina, cu tot seninul, întâlnirea dintre ape crea curent, așa că și-au pus toate hainele, căciuli și șaluri lungi înainte să se aventureze pe digul ud. Așteptau cuminți să tacă marea ca să poată înainta neudați pe anumite porțiuni. Și au ajuns la capăt. Aici se întâlneau spectaculos valurile de pe cele două părți ale digului, în stropi groși ca de frișcă împrăștiată. Și El a vrut să-i facă Ei fotografii înspumate. Doar că momentul așteptat cu aparatul la ochi, nu venea. Marea cânta altceva, mai suav, mai cu limba pe moațe. Abia după ce au făcut câțiva pași întorși cu spatele, a venit un val: „pot, dar nu când vreți voi!”. Nu-i nimic! Caută alt loc. Ea se apropie periculos de mult de margine, își pregătește o poziție cu mâinile depărtate privind spre cer, El apropie de ochi aparatul și… nimic! Minutele trec și marea a amuțit. Atunci El filmează așteptarea Ei, amuzamentul, nerăbdarea, vântul din părul descoperit doar pentru un pic…

O iau înapoi, înghețați. O stâncă verticală, cu o treaptă îngustă pe mijloc pare încălzită de soare, așa că îi invită să o probeze, cățărați pe ea ca-ntr-un tablou. Se întorc pe nisip și o barcă bleu însorită pare un adăpost tentant. Se întind pe lemnul cald înghesuiți în barca înclinată și stau ca puii în găoace minunându-se ca de prima întâlnire cu soarele. E incredibil de bine. Nu e nimic de spus. Îmbrățișarea lipită n-ar vrea să modifice nimic. Secundele scriu veșnicii. Într-un târziu, El o întreabă „Vrei să folosim izoprenul?”, deși lemnul cald era mult mai conținător. Ea spune un „nu” somnoros. El dă drumul sulului de izopren din mâna care atârnă afară din barcă.

Peste un timp, El, ridicat, scrutează în larg una dintre mări. La capătul unui dig lateral din scoici și bolovani, oprit in ultimele stânci, un punct bleu, izoprenul purtat de vânt și de apă. Pare provocator pentru ei să se lupte parcă cu destinul, până la el. Ajung cu greu. Sulul este pitit ca într-o peșteră. Imploră marea să-l împingă cu valul până la buza peșterii, de unde El, să-l prindă cu un băț… Greu, dar reușește. Ea îl ovaționează, călare pe o stâncă și vrea o poză cu recompensa. El face poza și, cum totul se petrece pe o margine abruptă, la limita cu apa, o mișcare nevinovată face ca ceva strălucitor să alunece din buzunarul din care tocmai scosese aparatul, se lovește de stânca de mai jos și plescăie apa. „Cheia mașinii” spune Ea liniștit. El verifică buzunarele, fără rezultat. Și pentru că apa nu pare mai adâncă decât o lungime de braț în imediata vecinătate a stâncii, scoate căciula, fularul, geaca de vânt și ursonul și cu mâneca suflecată la cămașă până la umăr, în genunchi, aplecat rostogol peste stânca udă, pipăie marea, o gâdilă sub braț să se-ndure… Nu se îndură. Ea privește cu veselie tâmpă, cât de frumos e El luptându-se cu imposibilul, cât de neîngrijorată este Ea de situație, cât de frig îi e Ei înfofolită, cât de ud și de vânăt e El… Și spune o rugăciune-mulțumire, deși nu știe sigur pentru ce… pentru găsirea cheii, pentru minunea clipei…

„Gata, iubitule! S-a pierdut!”. Și El se ridică, își scoate cămașa udă. Ei îi pare incredibil de sexy cu pieptul gol în vântul rece și ud. Îi indeasă căciula, îi pune fularul în timp ce El se îmbracă cu restul. Pantalonii îi rămân uzi până la genunchi, ca și bocancii. Râd ca-ntr-o descătușare, în fața surprizei, nu a pierderii. Se intorc printre scoici și bolovani până la nisip, până la mașină. Și, altă surpriză, o găsesc deschisă, caldă în soare, un acasă neașteptat. În ea regăsesc sandwich-urile de la care își luaseră deja adio. Mănâncă tacticos, ca omul care apreciază lucrul rar. Ea scoate și borcanul cu ciocolată, incredibil…

Se pun pe dat telefoane: prieteni, rude, reprezentanțe auto, servicii de tractare. În fața lor, cele două lebede își continuă spectacolul. Și în sfârșit optează pentru o soluție. Va veni un trailer din cel mai apropiat oraș și vor lasa mașina acolo vreo săptămână, până vin cheile comandate peste mări și țări.  Așteptându-l, se face dintr-o dată întuneric: nor negru uriaș, furtună de nisip și stropi de apă. Imaginea e ca de sfârșit de lume, dar nu pare să-i mai sperie ceva. Mai degrabă se amuză. Ultimele poze sunt cu ea dansând în decorul lugubru.

Vine un băiat săritor, familiar, le face o demonstrație de tehnologie… cât de ușor se urcă o mașină pe trailer. Înainte să urce în cabina șoferului, Ea vrea să-și ia geanta și, ca din întâmplare, ia și telefonul și laptopul lui. Ajung la destinație și constată că între timp mașina s-a închis automat…

Tot ca din întâmplare, un prieten drag, cu care nu s-au mai văzut de mult, pleacă în aceeași seara din acest oraș spre orașul lor. Așa că El are timp să o invite la restaurant până la ora de întâlnire. Îi trimit un mesaj prietenului cu locația restaurantului. În următoarele secunde telefonului îi moare bateria și doar în agenda lui era numărul amicului. Prietenului i se face rău când să plece spre ei, mai că ar vrea să renunțe. Vine totuși la întâlnire, cu o mașină aproape identică cu a lor, pe care va trebui să o conducă El. Discuțiile de pe drum par ireale, secundele curg grele, cu valoare, ca într-un spațiu din afara timpului. Ea descoperă că piatra din scoica verde-albastră din inelul ei lipsește.

Înapoi acasă: după multe pierderi, cumva mai bogați. Revine întrebarea: „Vom fi primit ce am așteptat?”… „Ne-a costat mult ieșirea asta, iubitule!”. „A meritat fiecare bănuț. Am făcut dragoste tot timpul, iubito.”

Inocentzia–sfârșit

Sunt iar singură la malul mării. Muzica valurilor îmi spală de obicei toate gândurile. Rămân doar eu, cea fără vârstă, cea fără istorie, cea fără așteptări. Aici mă bucur de cerul fără sfârșit, de apa de până dincolo de zări, de strigătul pescărușilor, de scoici, de nisip și de pacea ce mă cuprinde.

Frumusețea și cântecul mării au darul de a mă umple de vrajă, golindu-mă de tot ce păream că sunt. E ca și cum imaginile și sunetele ce se repetă obsedant mătură toate asperitățile din sufletul meu până la liniște interioară. Iar ceea ce rămâne este esență pură. Este străfund clar. Este armonie divină. Pentru că din această liniște proprie urcă să se exprime mlădițe de creativitate, idei noi mustind a poftă de viață, recunoștință și bucurie pentru fiecare aspect al vieții. Ajung să știu că sunt în siguranță, pentru că știu cine sunt cu adevărat. Îmi simt miezul de lumină și iubire. Îmi simt pacea ca pe un nimic din care se poate naște orice.

De data asta am venit aici ca să aflu ce alegere am de făcut pentru viața mea. E locul în care mi-e cel mai ușor să stau de vorbă cu mine insămi, adică cu Dumnezeu. De fapt eu tac într-un mod profund, până ce toate celulele mele amuțite sunt gata să asculte prin fiecare por al membranei proprii ceea ce universul deja știe. Și eu doar primesc și accept ce va să fie. Cu gratitudine.

Să rămân lângă iubitul meu sau să fug în lumea largă?

Tac. Nu aud nici un raspuns încă. Privesc și ascult valurile ca pe un veșnic refren. Singurul lucru pe care îl știu e că nu știu ce să fac. „Să rămân” miroase a capitulare și a uitare de sine. „Să fug” e despre iubire smulsă din suflet. Nicicum nu mi-e bine. Ce e el e aici. Ce sunt eu pare în altă parte. Credințele noastre despre viață sunt diferite și asta ne face incompatibili. Dar îl iubesc dincolo de ce face. Și mă simt foarte iubită. De ce nu-i suficientă iubirea? Cum de nu le rezolvă ea pe toate? Poate pentru că n-am răbdare și vreau acum iubirea lui toată pentru mine? Și dacă m-aș abandona vieții, n-ar fi ca și cum aș renunța la implicare, la a face alegeri, la a fi prezentă activ? Cum să găsesc echilibrul dintre ele?

Oare pe termen lung, schimbând perspectiva, pare altfel?

Dacă aș rămâne, poate aș învăța o altfel de iubire: una necondiționată în care celălalt e liber să facă orice, chiar și să nu mă iubească. Dacă aș fugi, poate aș învăța o complet altă iubire, ieșind din paradigma ursitului unic. Și care dintre ele este despre lecția învățată și despre creștere? Care dintre ele e despre blocaj și lecție repetată? Se spune că cea mai grea cale e cea adevărată. Dar nici una nu-mi pare ușoară. Care-mi hrănește Eul și care e despre Sine? Dacă rămân, am sentimentul că păstrez iubirea pe care nu vreau s-o pierd. Deși am avut-o oare vreodată altfel decât acum? Am avut vreodată totul sau doar mintea mea a fost într-o fericită iluzie? Dacă fug, distrug partea aceea de Eu care s-a identificat cu iubirea aceasta, dar plec cu Eul acela mândru care își apără credințele despre cum trebuie să fie o iubire adevărată și care acum se simte cocoșat.

Dacă rămân, Sinele meu va fi mai aproape de iubirea pură, acceptând totul, chiar și pericolul. A-mi privi în ochi rivalele și copiii lor ar fi o lecție foarte dură. Ce anume despre mine m-ar învăța asta? Că suntem toate la fel? Că e o iluzie c-aș fi mai prințesă și că de fapt era doar un Eu mai inflamat? Și asta m-ar ajuta să fiu mai deschisă, mai tolerantă, mai capabilă de compasiune, mai iubitoare a tot. Deși se rupe ceva în mine când fac acest exercițiu imaginar. O ciuntesc pe cea mai specială prințesă ca s-o fac egală cu toate soțiile. Cuvintele acestea se lovesc de toți pereții prin capul meu… „eu, ca toate soțiile” sună foarte greu de dus. Și asta ar putea face loc și unei alte prințese, mai nouă, mai proaspătă, mai specială. Dintr-un anume unghi asta ar părea vis spulberat, resemnare și viață de cacao. Dar asta ar fi renunțarea la marea iubire. Nu asta era de învățat. Asta eram deja prin pattern-uri moștenite. Lecția adevărată este despre a fi fericit oricum. Și pare imposibilă, încă. Pentru că sunt prinsă în capcana durerii.

Dacă plec, nu învăț nici o lecție, decât poate aceea de a-ncerca să-mi scap pielea. Aș fi mai fericită altundeva? Aș putea fugi de mine și de durerea mea? Sau de iubirea pentru Ador?  Am vreo garanție că dacă aș găsi un alt suflet pereche, nu s-ar repeta povestea printr-o ediție revizuită și adăugită? Dac-aș ajunge în același punct, cu alte răni suplimentare, ar fi mai grav decât acum? Cred că ar fi ca și cum m-aș afla pentru a doua oară în situație de corigență. E greu să mai ieși din ceva care se învârte în cerc. Și e greu să mai renunți la a te lupta cu viața, pentru că doar așa știi s-o trăiești.

Și cum ar fi să nu lupt? Cum o fi acceptarea, fără resemnare? Să mă las dusă de vânt, purtată de mare, iubită de cer. Să mă văd, să mă bucur de mine, oriunde mă duce viața. Și din iubirea pentru ce sunt să revărs iubire pentru ceilalți toți. Să nu mă sprijin pe alții ca să fiu cineva. Ci să fiu ceva ca să pot recunoaște iubirea din afara mea, după ce am văzut-o în mine. Să nu mă caut în afară până nu m-am găsit înăuntru. Să nu pretind că iubesc, până nu mă iubesc: căci dintr-un puț gol nu pot da să bea nimănui.

Cine sunt eu? este o întrebare mult mai potrivită. Și nu trebuie să plec nicăieri ca să aflu răspunsul la ea. Trebuie doar să mă așez în mine. Acolo unde nu pot fi decât frumusețe și divin. Acolo unde sunt lumină și pace. Și după ce mă voi fi îmbătat din sursa proprie, voi avea foarte multe lucruri de făcut. Celor mai năstrușnice idei pe care le-am avut vreodată, aici, lângă iubitul meu le pot da viață. Iubirea lui poate fi contextul în care să înfloresc. Să scriu, să predau din ceea ce învăț, să am copii… Nici nu-mi ajunge o singură cameră goală a turnului meu, pentru cât am de umplut. Să las iubirea să treacă prin mine mai departe spre ceilalți. Să nu vreau s-o țin eu pe toată. Să o împărtășesc. Să o las să curgă. Să-i dau din mine. Și să mă bucur atunci când dăruind, simt că primesc. Iar dacă iubirea prințului meu pentru mine într-o zi nu va mai fi, voi rămâne cu iubirea mea pentru el și pentru toate cele în care mă oglindesc. Asta pare deajuns… față de atunci când Îl făceam responsabil pentru iubirea pe care i-o dăruiam.

Și până una alta chiar sunt prințesa preferată și gust asta în fiecare clipă.

Am treabă. Îmi place. Rămân.

Inocentzia VII

Prințul meu se numește Ador. Am evitat să îi spun pe nume în tot acest timp, pentru că fugeam de cunoașterea unei părți din el, refuzam să îl văd pe de-a-ntregul. Sintagma „prințul meu” se potrivea mai mult iluziei, fantasmei că îmi aparținea, mie doar.

Am povestit foarte puțin și despre cum m-am îndrăgostit, pentru că de fapt îl iubeam dintotdeauna. A fost doar o recunoaștere, o regăsire a sufletelor după o lungă căutare, poate prin multe alte vieți. Mi-amintesc prima îmbrățișare, mustind a sentiment de „acasă”, cu miresme, cu gusturi, cu senzații tactile, cu căldură și energie, cu vibrație amețitoare, cu zbor, atât de ireal și de real în același timp.

„Pentru ce mă iubești?” este o întrebare care mă fâstâcește și mă face să mă simt școlăriță scoasă la tablă. Și culmea e că știu, dar parcă nu există cuvinte. Emoția este atât de puternică încât este o contradicție flagrantă între ceea ce simt și ceea ce trebuie să gândesc ca să explic. Totuși, dac-o iau pe drumul invers, dinspre emoție spre gândul care o precede scurt, pot vorbi despre calitățile prințului meu. Una definitorie pentru ființa lui este capacitatea de a privi oamenii până în suflet. Înțelege vorbe nespuse exprimate prin gesturi, surprinde microexpresii faciale fugare, percepe și simte vibrații ale lumii interne din ceilalți. Răspunde acestor informații prețioase și secrete deseori, cu atâta empatie și susținere, cu atâta adecvare, delicatețe și firesc, încât pare har divin. De multe ori sunt fascinată să constat că adorația pe care supușii lui o au pentru el vine tocmai din respectul pe care el li-l poartă, din mesajul permanent și mereu actual, „te văd”, pe care el li-l transmite.

„Pentru ce mă urăști?” este o întrebare care mă face să mă burzuluiesc. Îmi ies pene de apărare. „Eu nu urăsc!” este primul răspuns. Dar iubitul meu insistă: „Cu ce te înfurii?” Când mă las atinsă de focul furiei, care inițial doar mocnește a enervare, dar poate deveni ușor vâlvătaie care-mi ia mințile, atunci simt frică de neiubire. O fracțiune de secundă conținând imaginea iubitului meu, iubind altă femeie – a lui –, mă omoară. Inima îmi bate cu pumnul în piept a urgență maximă și prin toate arterele mele circulă ambulanțe urlând a pericol de moarte. Degeaba încerc să le liniștesc. Țiuie să-mi spargă urechile și să-mi iasă prin piele. Și-atunci le las, mă las să le-ascult.

Așa am ajuns să-mi cunosc durerea, să mă împrietenesc cu suferința. I-am gustat fiecare etapă, am privit-o în ochi, am lăsat-o să mă ardă, m-am abandonat ei, prezentă, atentă la detalii. N-am căutat interpretări, ci înțelegere prin contact direct. Și pentru că rezultatul acestui travaliu a fost autocunoașterea, simt nevoia să-l descriu, ca pe un proces pe care repetându-l, chiar și cu intenție ca pe un exercițiu, aflu valențe noi, despre cine sunt.

1. Prima etapă este de angoasă intuitivă. Ceva nașpa se întâmplă. Simt, dar nu înțeleg ce. Încerc să alung această stare de neliniște, negând ceea ce realitatea vrea să-mi arate, găsind explicații liniștitoare pentru minte. Simt confuzie, haos în suflet, agitație, tensiune. E ca un conflict interior între ce credeam și ce aș putea afla, dar încă nu știu nimic. E o îngrijorare de care fug, mă păcălesc că nu există foc, deși iese fum.

2. Lupta dintre ceea ce îmi imaginez și ceea ce trăiesc în prezent, adică dintre fantasmă și realitate, sau dintre credințe vechi și informații actuale, face ca în a doua etapă, ceva din mine să capete mușchi. Ceva s-a copt atât cât să vrea să existe, să se exprime, ca o nevoie de adevăr. Conștientizez starea de rău. Devine mai puțin important că mă voi răni, devine mai acut să-mi dau voie să fiu. Să spun ce simt. Ca un drept la viață. Ca o renunțare asumată la iluzie.

3. Tensiunea internă ajunsă la cote mari va fi canalizată în acțiuni care să releve adevărul, realitatea. Și asta nu pentru că am ajuns dintr-o dată foarte inteligentă sau pentru că am nevoie de control, ci pentru că ascultându-mi impulsurile, pulsiunile, am devenit conștientă de ceea ce vor să-mi spună. Faptul că am dreptul să știu ce trăiesc, să fiu prezentă în tot ce simt, să înțeleg ce mi se întâmplă. Este vorba de identificarea problemei. Aflu ce părea de nesuportat. După un drum de căutări prin beznă, mă dau cu capul de cimentul realității, în lumina orbitoare a prezentului: prințul meu mă înșeală. Am pierdut un alt fel de virginitate, una psihologică.

4. Perplexitate, neputință, singurătate, lipsă de sens. Sunt la capăt de drum, eu cu mine. Am reușit să pun mâna pe adevăr și să-mi spulber iluziile.Mă simt pusă la zid și fără instrumente, fără arme.  Anestezie emoțională, probabil mintea secretă endorfine ca să mă protejeze. Mă mir că mai pot să respir. Văd și tot mai caut mici portițe să scap din realitatea care nu-mi convine: poate totuși mi se pare… Nu-mi iese. Nu mă mai pot păcăli. Acum știu. Acum văd… hainele lui la ușa dormitorului altei soții.

5. Frică, nesiguranță, durere, nedreptate, frustrare, furie. Într-un cuvânt, disperare. Voi vorbi puțin despre durere pentru că ea are o relație specială cu corpul meu. O simt ca pe o rocă radioactivă culisând într-o țeavă de tun verticală în interiorul trunchiului meu. Poate să coboare devastându-mi feminitatea, putea să urce împiedicându-mă să respir, să vorbesc, să gândesc. Atentează la identitatea mea ca femeie, la viața mea în totalitate. Uneori răzbate dincolo de țeava de tun, invadându-mi corpul și forțând frontierele pielii, care amorțește ca o sită lărgită.  Înțeleg lupta din mine, între ce am fost și ce devin. Schimbarea este posibilă. Dacă mă pot desprinde din această etapă, am șanse de evoluție personală reală. Văd riscul de a rămâne blocată aici, în acest sentiment, pentru toată viața. Cred că sunt mai mult de atât.

6. Și totuși simt încă, puternic, iubire. Am nevoie să îl ascult, să îl înțeleg. Așa că tac. E foarte greu să îmi opresc furtuna de emoții. Dar trebuie să fie liniște ca să-l pot auzi. Parcă niciodată n-am ascultat pe cineva atât de profund. De la el am învățat empatia. Povestea lui nu-i despre înșelătorie, ci despre iubire și despre căutare de sine. Povestea lui nu-i contra mea, ci pro sine. Culmea e că reușesc pentru o clipă să fiu în pielea lui de bărbat care își exprimă masculinitatea și de copil rătăcit în același timp. Înțeleg și accept. Sunt conștientă că nu-i suficient ca să iert. E ceva din mine care nu mă lasă, pentru că n-a fost văzut. E ceva din el care este neclar, necunoscut. E ceva din noi care trebuie schimbat, renegociat.

7. Refac drumul între etapele 5 și 6, ca o buclă din care nu pot ieși. Trăiesc succesiv o zi de depresie, în care nu există soluții (pentru că nu-i pot smulge din piept sentimentele și amintirile despre celelalte), una de iubire necondiționată, în care mă simt fericită, deși nu uit (știu că n-are ce să facă să nu-l mai pot iubi, asta nu-mi poate lua).

a). În această etapă în mintea mea are loc un proces de analiză a evenimentelor anului care a trecut, față de care am avut o percepție eronată. Deși îmi alimentez suferința, am nevoie să pun realitate în locul iluziei. Nu cu scopul de a învinovăți, ci ca să-mi corectez percepția asupra evenimentelor trăite, să mă recuperez din fantasmă, să-mi rescriu istoria acestui an cu adevăr. Uneori sunt atât de critică și de aspră cu Inocentzia prințesa, încât scap în paranoia, exagerând, distorsionând, urâțind și ceea ce a fost frumos. Atunci văd minciuna din adevăr.

b). Realizez că povestea asta este despre mine, adică nu alții mi-au scris-o, complotând împotriva mea, ci am o responsabilitate, o participare la această relație și la această situație. O parte din mine m-a adus aici: prințesa, perfecționista, inocenta. Eram prea sus. În același timp povestea asta este despre Ador, despre nevoia lui de mai multe femei, ca și cum setea lui afectivă și de intimitate exprimă frica de neiubire. Nu întâmplător sufletele noastre s-au găsit, recunoscându-se. Aveau nevoie unul de celălalt ca să aibă șansa schimbării, prin conflict și durere. Acesta este adevărul din minciună. Și e mult de săpat ca să-l scoatem la suprafață.

8. Prezența este etapa terapeutică, vindecătoare. Și are trei planuri:

a). planul relației noastre actuale. În zilele de iubire necondiționată, puteam face abstracție de trecut (acceptându-l) și eram deschisă să primesc iubirea prințului meu. Simțeam prezentul fără să-l întinez cu gânduri disperate despre trecut sau despre viitorul nesigur. Gustam clipa, poate tocmai pentru că părea rară, prețioasă, certă. Problemele descoperite nu erau însă și rezolvate, așa că sesizam uneori prezența lor în trăirile prințului, în vorbele și în comportamentele lui. Celelalte femei făceau parte din el și când era cu mine și uneori răzbătea grija lui perntru ele. Sau neliniști neînțelese despre el îl făceau să plece de lângă mine căutându-se în altă parte, pentru că nu știa să se caute în el.

b). planul relației cu mine însămi. Obosită de revenirea compulsivă la etapa 5, am simțit nevoia să fiu singură cu mine, să testez dacă mi-e bine în compania mea. Am cerut o minivacanță pe malul mării și prințul mi-a făcut pe plac. A fost spectaculos că am lăsat durerea la poarta palatului și am reușit să mă simt liberă de ea. M-am ascultat, am avut grijă de mine și m-am răsfățat ca pe un copil drag pe care-l știu de demult. Am constatat că mă plac și că mă pot baza pe mine, că am resurse să mă reconstruiesc din cenușă. Dar întâi trebuie să-mi dau voie să ard.

c). planul relației cu emoția. Pe drumul de întoarcere din vacanța cu mine m-a cuprins iarăși frica: în capul pieptului, acolo unde simt fluturași în stomac când mă simt îndrăgostită de prințul meu, șuieră vântul secându-mă de energie atunci când mă simt neiubită. M-am privit în geamul caleștii și am văzut masca fricii pe chipul meu. Și i-am pus zâmbet. Întâi unul timid, caraghios, apoi unul din ce în ce mai convingător, până ce s-a prins bine de fața mea. Îmi simțeam luminile din ochi și culmea e că mă simțeam diabolic de bine. Prințul s-a speriat de noul look, inadecvat, și l-a interpretat ca aventură de vacanță. „ Când nu sunt lângă tine, gândul tău doare…” N-am rezistat în inautentic, i-am spus adevărul. Exercițiul fusese despre… „fericirea e la un pas distanță”. Uneori înainte, alteori înapoi. Dar nu asta era rețeta. Ci confruntarea reală cu suferința. Așa că la prima gură nouă de etapă 5, m-am abandonat ei. M-am lăsat jos, ghemuită pe pământ ca-ntr-o rugăciune și i-am dat voie să mă mistuie. Și iar mi-a cotropit toate celulele, și iar mi-a ieșit prin piele. Și-am înțeles că sursa durerii sunt eu și că are un singur sens, spre în afară. Adică iese prin piele ca să plece. Iar senzația de piele amorțită înseamnă că a trecut. Năucitor și scurt. Două minute. Pentru că am clasat-o la categoria amintiri, n-am mai vrut să cânte la masa mea.

9. Înțelegerea vine dacă stai s-o asculți. Am făcut liniște și mi-am luat tocul în mână. Deși păreau verzi și uscate, am scris tot ce-a venit, zeci de pagini. Nu mă mai puteam opri. Veneau și când n-am mai vrut să scriu. Pur și simplu, pentru că mi-am dat voie să fiu, cu bune și rele, acum curg, nestăvilit. Uimit de ce am aflat despre mine și despre miturile strămoșilor mei, prințul mi-a urmat exemplul ca să-și descopere adevărul lui. Dar astea sunt alte două povești, despre vieți transgeneraționale, în care noi eram doi bieți actori cu scenarii prestabilite.

10. Schimbarea abia acum urmează, bazându-se pe această înțelegere și pe persoanele noi care am devenit și pe asumarea responsabilității propriilor vieți. Sună pompos și e al naibii de greu. Important este să testăm mereu realitatea și faptul că participăm la ea, conștient, nu purtați de valul strămoșesc. Să ne întrebăm mereu cine suntem, în loc să reacționăm ca vara trecută, să probăm dacă ce simțim și gândim și ne dorim se potrivește cu ce facem și cu ce experimentăm real în relația cu ceilalți.

Dar oare schimbarea din „fiecare” va face posibilă schimbarea din „noi”, așa încât să fie loc de iertare și de evoluție împreună?

Va urma.

Inocentzia VI

Inima îmi bătea cu putere să iasă din piept. Priveam farfuria din fața mea, dar desertul nu-mi mai spunea nimic. Mi-era frică de răspunsuri. În clipa următoare prințul mă așeză la el în brațe și privindu-mă în ochi începu:

– Vreau să mă asculți cu atenție… Viața se trăiește doar în clipa prezentă. Trecutul și viitorul nu au viață. Acum, aici, suntem împreună și eu te sorb din priviri. Dac-am fi nedespărțiți tot timpul, te-ai plictisi de mine. Îți las timp și spațiu doar pentru tine, ca să nu te uiți iubindu-mă pe mine. E important să rămâi în contact cu tine. Mi-ar plăcea să cobori din turn ziua, să-mi cunoști copiii, soțiile, adică tot ceea ce sunt.

– Dar e dureros!

– Poate fi, dacă tu crezi că un bărbat e sortit unei singure femei. Eu cred că bărbații pot iubi mai multe femei, în feluri diferite. Așa cum mamele își iubesc toți copiii. Și asta îi face pe bărbați să se simtă împliniți, întregi, liberi, autentici. Femeile iubesc cu adevărat un singur bărbat toată viața. Așa suntem făcuți. Tu mai ai nevoie de alt bărbat?

– Nu.

– Ce-ți lipsește?

– Sentimentul de a fi unica ta iubită, siguranța pe care mi-ar da-o. De parcă fără asta aș fi mai puțin prințesă.

– Tu erai prințesă și înainte să mă cunoști. Nici eu, nici iubirea mea nu te-au făcut prințesă. Nici lipsa mea nu ți-ar lua asta. E doar o iluzie, o eroare a minții. Eu le iubeam pe toate aceste femei înainte să te întâlnesc și asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de tine. Și deși mi-ești cea mai dragă, continui să le iubesc și pe ele. Pentru că știu asta, ele nu suferă.

– Dar dormi cu mine doar…

– Iubirea poate avea multe forme. Foarte hrănitoare. Uneori sunt prezent în intimitatea uneia dintre ele…

Lacrimile mi se rostogoleau pe obraji. Prințul mi le ștergea continuând:

– Sunt aici. Te țin în brațe. Dacă ești aici, nu te poate răni un gând. Dacă mă simți și te bucuri de mine, nu-i loc de altceva.

– Dar când nu ești lângă mine?

– Când nu sunt lângă tine gândul tău doare. Dacă te bucuri de ceea ce faci atunci când lipsesc, prezentă în ceea ce trăiești, durerea nu va mai avea suport. Noi nu suntem identici. Avem o mare parte din suflet așezată pereche. Dar în afara acestei părți, tu ești o mulțime de alte lucruri. Conform teoriei tale, atunci când te iubești cu cărțile tale, mă înșeli.

– Cum poți compara un lucru cu o persoană?

– Compar o iubire cu altă iubire. Iubirea înseamnă intimitate. Intimitatea înseamnă comunicare. Comunicarea înseamnă prezență. Și toate sunt definite în termeni calitativi. Nu cantitativi. Nu timpul le măsoară, ci clipa. Timpul e finit. Clipa e eternă. Poți pune iubire, intimitate / atenție, comunicare / deschidere în orice faci pentru a da viață clipei. Adică viața ta. În relația cu o persoană, cu o carte, cu un pom, cu un roib, cu o stea. Când suntem îndrăgostiți, ițele care ne leagă ne împiedică să fim prezenți cu ceilalți sau în alte activități, mai ales dacă perechea lipsește. Dar adevărata iubire se întâmplă doar în acum.

– De ce mă doare iubirea noastră?

– Durerea de care vorbești tu nu e iubire. E doar un gând care te scoate din acum. Iubirea e bucuria de a fi. E contactul real cu viața.

– Tot ce spui tu sună perfect. Dar eu vin de la capătul lumii. La mine acasă asta însemna trădare. E ca și cum tu ai 25 de vieți paralele. Ca și cum oprești sentimentele pentru mine, apăsând pe un buton, ca să poți fi cu alta. Ca și cum eu nu-ți ajung. Ca și cum tu ești stăpânul și noi supusele tale. Și deși am fost foarte fericită anul acesta, acum cred că am trăit o iluzie. Acum simt revoltă. Despre asta e clipa mea.

Va urma.

Inocentzia V

Un timp am fost în stare de șoc și nu prea am înțeles situația reală. Îmi imaginam că prințul a fost forțat de tradiție să trăiască așa, dar mai mult ca sigur că întâlnirea cu mine l-a schimbat. Era prea frumoasă iubirea noastră ca să o poată umbri ceva. Eram prea prințesă ca să-mi poată face una ca asta. Eram prea deșteaptă ca să mi se-ntâmple mie.

Minunile din turnul meu mă desfătau în fiecare zi. Mai mult ca niciodată mă puteam ocupa de mine, învățam pe nerăsuflate ghidată de profesorii mei, mă aflam într-o adevărată călătorie de autocunoaștere. Încă nu știam suficient de multe despre mine ca să mă pot hotărî ce să fac cu camera din spatele ușii albe.

Uneori mă întrebam cum de nu ne-am gândit (nici eu, nici părinții mei regi, nici vreun înțelept de la curtea tatălui meu) că un prinț arab poate avea un harem? Probabil că iubirea din ochii prințului meu făcea de neconceput o asemenea posibilitate. Sau,  noi fiind dintr-o lume așa depărtată, ideea unui harem părea o fantezie mai degrabă, decât să poată fi bănuită ca realitate.

Coboram din turnul meu seara târziu sau puțin după răsărit, ca să nu întâlnesc pe nimeni. Zendor mi-a devenit bun prieten. Mă asculta cu ochi mari și apoi mă purta călare prin vânt, până ce-mi pieptăna mintea de gânduri și emoții. Părea că ne cunoaștem din alte vieți, sufletele noastre comunicau cu iubire.

Cinele în sala luminoasă au fost evitate. Pe copii îi priveam de la ferestre, dar niciodată nu interacționam direct cu ei. Din iubire pentru prințul meu, am învățat curând limba lui și Iriza îmi aducea uneori câte o tânără din alt turn, ca să-mi țină companie. Și ele erau din alte colțuri ale lumii, de aceea copiii mai mici vorbeau limbi diferite: învățau și limba mamei lor. Eram mereu privită cu ușoară jenă și admirație de aceste femei, confirmându-mi faptul că eram privilegiata. Nu citeam însă invidie pe chipul lor și asta mă contraria. De parcă eram un fel de surori, cu aproape aceeași soartă.

Dar ceea ce mi-a dat echilibru în această perioadă de confuzie, a fost iubirea din ochii albaștri. Adevărul și certitudinea pe care  le exprimau. Chiar dacă uneori, ziua, lipseau de lângă mine, când erau prezenți mă simțeam cea mai iubită femeie de pe pământ. Iar nopțile erau toate ale mele.

Trecuse un an. Într-o zi, privindu-l pe prinț cum se juca cu copiii prin grădină, am înțeles dintr-o dată că fugeam de realitate. Din viața prințului eu eram doar un segment. Ignorasem restul. Mi-am amintit de nevoia mea de a ști. De a mă confrunta cu tot adevărul.

Așa că am gătit bucate alese pentru prințul meu și l-am invitat la o cină specială, unde credeți? Chiar în biroul lui. I-am spus că am un secret și mi-a dat mână liberă amuzat. Supușii mei m-au ajutat să pregătesc totul, deși le surprindeam priviri când admirative, când contrariate de îndrăzneala mea. Culori și gusturi neașteptate l-au surprins și încântat pe prinț. Dar înainte de desert s-a oprit:

– Te ascult, prințesa mea, ai ceva să-mi spui.

– Așa e, iubitule. Ți-am spus din prima mea zi aici că vreau să înțeleg viața ta. Vreau să știu cine ești tu.

– Când sunt cu tine, tu ești universul meu. Ce-ar mai putea conta?

– Dar când nu ești cu mine? Dar înaintea mea? Mi-e foarte greu să întreb… dar după mine?

Va urma.

Inocentzia (IV)

„Știți, niciodată o femeie n-a mai intrat în acest birou” zise Iriza lângă ușa care mă despărțea de prinț.

Cum am pășit înăuntru, o ploaie de sărutări pătimașe m-a primenit. Aproape c-am uitat de toate grozăviile din turnul meu. Eram iar noi doi și iubirea. „Am doar un sfert de ceas până la următoarea întâlnire, dar mi-era prea dor, prințesa mea. Am lipsit mult timp și am multe de rezolvat, iar mie mi-e gândul numai la tine.” „Și mie mi-a fost dor, pe drumul spre tine am pășit în ritmul bătăilor inimii mele… E un univers în turnul meu, dar de departe te prefer pe tine. Și am atâtea să te întreb.” „Te iubesc! este răspunsul pentru toate întrebările.” Am zâmbit încântată, dar nu m-am lăsat: „Cum de sunt toate așa noi, cum de mi se potrivesc…” „Turnul a fost construit special pentru tine.” „Wow!… De ce femeile nu au voie aici?” „Pentru că treburile de stat sunt plictisitoare pentru ele și nici nu le stârnesc curiozitatea.” „Eu nu sunt „femeile”. Eu sunt Inocentzia și sunt foarte curioasă să înțeleg viața iubitului meu.” „În viața mea tu însemni foarte mult. Restul, pentru tine, nu ar trebui să conteze.” „Și copiii? Cine sunt copiii?” Un surâs de mândrie și împlinire însoți răspunsul: „Nu-i nimic secret. Vei afla totul la masa de seară. Acum trebuie să pleci. Ești superbă-n culori…”  „Nici n-am mulțumit…” „Îmi mulțumești prin faptul că ești prințesa mea.” O îmbrățișare din care nu m-aș mai fi desprins, pe sus, m-a adus și m-a lăsat la ușă.

Nu mai știu ce-am făcut până seara. Îmi amintesc doar emoția așteptării, un amestec de teamă și dor. M-am lăsat aranjată de noii mei supuși care mă priveau ca pe un înger. Mi-am pus o rochie de un albastru intens și bijuterii din scoică verde-albastră.

Lângă ușile uriașe din cristal ale salonului pentru masă, m-aștepta cu iubire-n privire și zâmbet prințul meu. Mi-a sărutat mâna și cu ochi adânci mi-a spus: „Iubito, ești atât de frumoasă încât nu mi-e foame decât de tine!” Ușile s-au deschis și lumina părea orbitoare. Prințul însuși anunță cu voce puternică: „Prințesa Inocentzia!” Toate privirile erau ațintite spre mine: vreo 25 de femei tinere și vreo sută de copii (sau atât de mulți mi-au părut!). Masa în formă de U avea pe latura din mijloc doar două scaune, impozante, pentru noi doi. Restul mesenilor ocupau lateralele nesfârșite. Ne-am așezat. Prințul mi-a mai luat o dată mâinile într-ale lui și privindu-mă cald a continuat: „Aceasta este familia mea!”

Am rămas blocată în ochii lui albaștri. A început să cânte muzica. Totul se învârtea în jurul meu. În urechi îmi răsunau ultimele două cuvinte, fără să le pot atribui vreun sens. Mâinile și ochii lui mă susțineau să nu mă prăbușesc. Iubirea izvorâtă din ei părea singura certitudine. M-am abandonat acestei iubiri și…

M-am trezit dimineața, printre valuri albe, la pieptul iubitului meu. Ochii albaștri mă priveau de aproape cu atâta iubire încât o vreme i-am lăsat să vorbească ei cu ochii mei. S-au privit adânc și-au început să se-nțeleagă prin lacrimi. Și-au spus… despre prinț, despre mine, despre iubirea noastră, despre marea din țara mea, încât n-a mai fost loc de cuvinte.

Am înțeles. Mă iubea enorm. Mă adusese de la capătul lumii. Locuiam în cel mai înalt din cele 25 de turnuri, neasemuit de frumos, construit special pentru mine. Și… avea un harem. Eu! făceam parte dintr-un harem.

Va urma.

Inocentzia (III)

Voci cristaline, râsete și chirăieli, copii alergând, copii urcați prin pomi, copii vorbind limbi diferite, copii din neamuri diferite…  Iubitul meu are probabil o pasiune pentru copii, mi-am zis. Poate are aici o școala specială și renumită, așa că vin copii de departe. Totuși au vârste diferite, unii sunt foarte mici, ținuți în coșulețe la umbră de câte o slujnică…

Tocmai atunci am descoperit că o fată de vârsta mea stătea în genunchi lângă intrarea în cameră. Fără să ridice ochii am auzit-o murmurând foarte corect în limba mea… „Sunt la ordinele voastre, frumoasă prințesă! Mă numesc Iriza. Vă pot aduce micul dejun sau vă pot pregăti o baie parfumată.”

Era scundă, dar bine legată, avea părul împletit mărunt și pielea ca ciocolata. „Arată-mi ochii, Iriza. Mie-mi place să cunosc oamenii cu ochii.” Genele dese ascundeau niște ochi verzi, care mi-au zâmbit nebunatic din prima. „Vei fi prietena mea, Iriza. Pot să mănânc în timp ce mă scald?” „Desigur, prințesă.”

Și-a dispărut. S-a întors cu un halat de pluș și m-a condus câteva trepte mai jos la prima ușă încastrată în peretele scărilor. Era brodată cu fir de mătase albastră și în spatele ei era baia din mozaic albastru-turcoaz. Pereții erau împodobiți cu scoici superbe frumos irizate. Dar cel mai curios era că forma acestei camere de baie era ca interiorul unui colac și așa erau toate camerele din spatele ușițelor misterioase, din moment ce scările-n spirală treceau prin mijlocul turnului. Și bazinul de scăldat urmărea această formă pe marginea externă a camerei. Urma să înot amintindu-mi de marea mea. Pe margininea internă  a bazinului erau trepte cu forme rotunde pe care te puteai așeza în poziții relaxante. Și chiar mirosea a mare sărată. A durat mult baia mea: întâi am înotat, apoi Iriza mi-a făcut un masaj pe cinste și am încheiat cu micul dejun tot în apă, relaxată pe treptele rotunjite. Sauna, dușul scoțian și alte facilități le-am lăsat netestate deocamdată.

Apoi, în halatul de pluș am mai coborât câteva trepte până la ușa brodată cu mărgeluțe viu colorate. În spatele ei era dressing-ul. Rochii de zi cu zi, rochii de duminică, rochii de bal. Opincuțe și pantofi din toate nuanțele. Bijuterii simple și pretențioase. Toate mi se potriveau perfect și mă puteam admira în patru oglinzi în același timp. Așa că, pentru prima dată m-am îmbrăcat colorat, foarte colorat. Și asta pentru că în inima mea era un curcubeu.

Am coborât curioasă spre următoarea ușă, care avea pictat pe ea un soare strălucitor. Era biblioteca. Toate cărțile aveau coperți aurii, iar titlurile erau scrise pe cotor în filigram roșu. Pe colile albe lucioase, literele erau tot aurii, iar imaginile păreau pictate de un mare artist. Majoritatea erau cărți în limba tării mele și m-am bucurat să găsesc volume dragi. Dar impresionant a fost că erau multe care mă chemau să le descifrez, unele în limbi necunoscute. Le simțeam viața și valoarea ca pe o energie vibrantă, aveau miresme diferite, simpla răsfoire îmi creea senzații puternice și sentimente ciudate, de parcă printr-o vrajă intram în atmosfera specifică acelei scrieri. A trebuit să mă scutur puțin ca să mă pot desprinde. M-am bucurat să observ măsuța de studiu, fotoliul confortabil, caiete, creioane… pot să învăț, pot să scriu, pot să continui să fiu eu. Un serviciu de ceai din porțelan chinezesc pe o tavă de argint mă duse cu gândul la posibilitatea de a fi gazdă pentru un vizitator. Oare o să-mi fac prieteni?… Ce mai urmează?

Ușa cu lună argintie închidea sala de muzică, dans și sport: jumătate cu instrumente muzicale de tot felul, jumătate cu oglinzi, saltele, materiale sportive. Gândul că prințul încerca să-mi păstreze condiția fizică și psihică mă amuza. Am coborât nerăbdătoare mai departe.

Urma o ușă albă în spatele căreia era o cameră complet goală, de parcă aici se terminase inspirația. Chicotind, Iriza îmi spuse secretul acesteia: „Asta e camera visului vostru, prințesă! O veți folosi așa cum veți dori. Trebuie doar să spuneți ce vreți.”

La parter era o ușă cu inimă roșie. N-o să credeți, aici era bucătăria. Se presupunea deci c-o să simt nevoia să mă implic în pregătirea bucatelor. Adevărul este că îmi place să gătesc și în afară de ustensile de tot felul, mă așteptau cărți de bucate ilustrate. „Totuși, care-i treaba cu inima?” întreb. Rușinată de neștiința mea, Iriza îmi spuse șoptit… „Dacă nu pui iubire-n bucate, mai bine nu le faci!” Am înghițit gălușca și am învățat lecția.

„Și acum?”  „Vă așteaptă în fața turnului câte trei eunuci pentru fiecare din cele zece posturi ce trebuie ocupate: bucătar, om de încredere și sfătuitor, profesor de sport și dans, filozof și învățător, profesor de muzică, maseur, croitor și pantofar, cosmetician, coafor și cameristă. Veți face selecția.”  Și, încercând un ton neutru, adăugă: „Iar dacă eu nu vă plac, vor fi aduse și trei fete pentru postul de cameristă.” „Îmi placi tare mult” am răspuns pășind în lumina soarelui. 27 de eunuci așteptau cu capul plecat. Am închis ochii și am cerut inspirația nașei mele: cine m-ar putea iubi necondiționat ca să mă poată servi cu inima deschisă? M-am simțit cuprinsă de o amorțeală calmă – dulce și când am deschis ochii am știut să aleg citind ochii, pe cei nouă norocoși (și cu Iriza, zece). Mi s-a spus că oricând voi avea nevoie de un om sau post nou, va trebui să renunț la unul vechi (economie de cadre!).

Abia când am terminat am realizat că nu mai era nici un copil în preajmă. Oi fi visat? „Acum vă așteaptă prințul!”

Va urma.