Ochii Tăi, Majestate

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu durerea din ei,
cât toată nedreptatea istoriei.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu seninul din ei,
cât acceptarea Ta
neresemnată.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu lumina din ei,
cât libertatea sufletului Tău,
pe care nimeni nu l-a putut supune.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu demnitatea din ei,
într-o lume strâmbă,
într-un destin umil.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iertarea din ei,
pentru poporul care nu Te-a meritat,
s-a îndoit de Tine,
și nu Te-a înțeles
la timp.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu speranța din ei,
în dăinuirea valorilor democrației
și a bunului simț.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iubirea din ei,
nețărmurită,
pentru țara asta mică și năpăstuită,
care a rămas în inima Ta
oricât au încercat să Ți-o fure.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu credința din ei,
în trezirea poporul ăsta
prea mult batjocorit.

pe această plajă pustie

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

Auzire

Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!

Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…

Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…

Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!

fantezie

ceasca

mi-e dor să scriu o poezie
cu sete și cu frenezie
cu-a neuronilor chimie
și cu un pic de aritmie
chiar de-o ieși vreo erezie
doar cu creionul pe hârtie
la un pas de tehnologie
pe masa din bucătărie
tot în agenda tuciurie
din anul ce-a-ncetat să fie
cu un fursec pe-o farfurie
cu o plăcintă ce mă-mbie
spre noi valori de glicemie
sorbind un ceai de iasomie
din ceașca ce îmi place mie
la lumânarea argintie
și forțând rima să tot fie
ca să îți sune bine…. ție

An Nou, eu îmi doresc…

pen-paper1Cu vreo oră înainte de miezul nopții, iubitul meu ne-a împărțit coli și pixuri și ne-a îndemnat pe fiecare… „Scrie-ți, te rog, dorințele pentru Noul An!”.
„Le știu deja!” am ripostat.
Băiatul meu cel mic a venit chiar cu argumente științifice care să justifice refuzul acestei invitații: „Am citit că doar 12% dintre dorințele oamenilor puse în noaptea revelionului se împlinesc. Asta pentru că nu sunt realiști și visează verzi și uscate. De parcă asta n-ar fi o noapte ca oricare alta și ar avea puteri magice…”
Dar rugămintea a continuat… „Scrie-ți, totuși, dorințele…”
Și deși credeam că știu exact ce vreau, coala albă m-a inspirat să cobor mai profund în sufletul meu și să descopăr dorințe ascunse, diverse și mărunte, fiecare cu însemnătatea ei în economia vieții mele. Dorințele sunt foarte aproape de emoții, de temeri și de nevoi emoționale. Trebuie să stai un pic în contact cu trăirile anului trecut, ca să îndrăznești să vrei și să speri mai mult sau la fel de bine. De exemplu, eu mi-am amintit emoția „neputință” trăită ca mamă de adolescenți și mi-am dorit să fiu mai iubitoare, mai tolerantă și mai susținătoare în fața experiențelor noi ale copiilor mei.
„Eu nu îmi doresc lucruri mari, ci unele despre care chiar cred că se pot împlini!” a continuat mezinul nostru, de teama de a nu fi printre cei 88% de iluzionati de magia trecerii dintre ani.
Și totuși… actul scrierii, indiferent de destinatar, este o introspecție.
Și totuși… înainte de orice proiect reușit, există un vis. Și când refuzi să visezi de teamă că ai putea să nu câștigi, e ca și cum nu te prezinți la examen, te pici singur. Și șansele nu mai sunt nici 12%.
Eu nu cred că e mai bine să nu avem așteptări, cum nu cred că e mai bine să ne detașăm de emoții. Cred că emoțiile și dorințele ne țin vii. Cred că ele vorbesc despre adevărul nostru profund, despre Dumnezeul din noi.
Așa că vă invit să luați o coală de hârtie și un pix și să îndrăzniți să vă doriți… Noi, în ciuda cârcotelilor inițiale, ne-am umplut fiecare pagina și am dat aripi viselor noastre împărtășindu-le unii altora în primul ceas al anului.
Cine mai vrea o coală?

„Fii bărbată, Zoe!” (II)

WOMANORMANDe unde ai învățat să fii femeie sau să fii bărbat? Ce modele de sex-rol ai avut? Ca cine ai vrut să fii? Ca cine ti-ai dorit să nu fii? Ce mesaje ai primit din familie sau din societate despre cum ar fi dezirabil sa fii, despre ce anume te-ar valida în ochii celorlalți ca femeie ori ca bărbat?
Dacă ar fi să privim în urmă și să comparăm, rolul femeii si rolul bărbatului s-au diversificat astăzi.
A fi iubită, soție, mamă și gospodină era deja complicat, dar toate astea se intâmplau în casă și în preajma ei. Femeia excela acasă, în comunicarea cu cei dragi, pe care îi strângea în jurul mesei. Era liantul familiei. Acum femeia trebuie și să se afirme profesional. Prin faptul că muncește și este remunerată ea și-a câștigat rolul în societate. Are o poziție, uneori chiar de lider, în afara casei, să zicem… peste drum.
Bărbatul era expert în spațiul din afara casei. El pleca la vânătoare, la război ori în expediție. Explora mări și oceane, ținuturi îndepărtate. El aducea provizii, resurse. Ii era mai familiară acțiunea de peste drum, decât emoția din intimitatea lui acasă, din întâlnirea cu copiii.
Proclamarea egalității femeii cu bărbatul a facut ca femeia să adopte roluri masculine, iar bărbatul să adopte roluri feminine. O femeie poate candida la președenție, un bărbat poate intra în concediu paternal.
Dar oare asta absolvă femeia de la rolul ei de bază, acela de a fi sensibilă și blajină, adică iubită, soție , mamă și gospodină? Și absolvă bărbatul de la a fi cel puternic, cel care aduce banii, exploratorul de peste drum? Absolvă femeia de la a simți și a conține și bărbatul de la a gândi și a face?
Confuzia de roluri ne face să uităm cum să fim mame sau tați. Mama hrănește, iubește, liniștește și alină, ascultă emoțiile copilului, ocrotește și vindecă rănile. O mamă în rol de tată arată a polițist isteric. Tatăl oferă protecție, instaurează reguli și ordine adică stabilitate și siguranță, încurajează acțiunea. Mama ne permite să fim vulnerabili acasă, ne umple bateriile, prin afecțiune și căldură face din familie un loc drag. Tatăl ne scoate în lume, ne ajută să ne afirmăm, ne susține să facem față frustrării de peste drum, muncii și interacțiunii cu grupul extern, cu societatea.
Dacă ne sunt clare rolurile, înțelegem ce i-a lipsit unui copil care nu vrea să mai plece de acasă, care vrea să rămână veșnic copil protejat. Înțelegem și ce i-a lipsit celui care performează profesional dar nu reușește să-și găsească perechea ori să-și întemeieze o familie și mai și pretinde că n-ar avea nevoie.
A merge mai departe, a evolua, nu înseamnă să renunți la tradiție. Cum să sfidezi istoria umanității? Cum să sfidezi pierderile și experiența de viață a strămoșilor tăi? Ele fac deja parte din tine și a le ignora înseamnă să ignori părți din tine. A le recunoaște locul și valoarea înseamnă să îți asumi ceea ce ești. Și abia apoi să poți deveni…
Pentru că atunci când ne pierdem de esența noastră devenim confuzi, adică nevrotici.
Uneori, oricât de doamnă director ai ajuns, a face curat prin ungherele casei tale în locul menajerei plătite e ca o sfințire a casei. Uneori, a croșeta un fular poate fi un antidepresiv formidabil. Uneori a frământa cu mâinile tale o pâine, deși ai o mașină de copt performantă, poate fi ca o descătușare, ca o reașezare în matcă. Te conectează cu femeia arhaică, cu energia ei. Iar când aluatul crește, e ca procesul creației, îți amintește de rostul tău de femeie. Uneori, ca mamă, singurul lucru de care are nevoie copilul tău este o îmbrățișare.
Ca bărbat, oricât de plăcut e să faci afaceri stând acasă ori să trăiești călduț mulțumindu-te cu puțin, e bine să-ți amintești cum e să răzbați prin ploaie sau vânt, să descoperi lucruri noi ori să lupți pentru ceva până în pânzele albe. Ca tată, oricât de prieten ai vrea să fii cu copilul tău, e nevoie să îi stabilești limite, să impui reguli, să îl confrunți cu consecințele faptelor lui. Nu putem învăța democrația înainte de a respecta autoritatea. Nu putem fi cu adevărat liberi, cât timp nu suntem responsabili.
A onora femeia care ești presupune să îți exprimi sensibilitatea, blândețea, grija față de ceilalți și abilitatea de a-i aduna acasă, să fii flexibilă și intuitivă, empatică și iubitoare.
A onora bărbatul care ești înseamnă să îți folosești forța, curajul, perseverența, cunoașterea, să fii ferm, să acționezi, să descoperi, să performezi, să te afirmi, să decizi, să conduci.

Wo&Man

Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie nu e niciodată întâmplătoare.

Nu știu să descifrez alinierea planetelor, dar sunt sigură că Micul este parte importantă a Marelui, iar Marele se reflectă întru totul în Mic.
Nu am ochi de ghicitoare, dar cred că o analiză atentă pe detaliu și o privire de ansamblu pot identifica pattern-uri și previziona destine, ca rezultate firești ale unor scenarii tipice de viață.
Nu sunt un specialist în analiză de compatibilitate genetică, dar știu că ne alegem partenerul „mirosind” diferențele dintre noi și el la nivel biologic, la nivel de ADN.

Expertiza mea în domeniul psihoterapiei individuale și de cuplu îmi oferă privilegiul de a descoperi moduri surprinzătoare și fascinante de potrivire între parteneri. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie înseamnă întâi de toate o emoție, iar emoția are întotdeauna o logică, pentru că emoția este informație și energie.
Ne atrag diferențele psihologice, ne atrage ceea ce lipsește din ceea ce suntem. Se potrivesc nepotrivirile noastre. Yin are nevoie de Yang, Yang are nevoie de Yin. Cuplul înseamnă mai mult decât individul, ba chiar mai mult decât cei doi indivizi, pentru că interacțiunea lor provoacă schimbare și evoluție pesonală în fiecare.

În cuplu se întâlnesc de fapt, față în față, credințe, convingeri, principii și valori de viață. Psihologii le numesc generic „mituri și credințe”. (A nu se confunda cu credințele religioase, care reprezintă doar o parte a setului de credințe personale, de familie și sociale la care aderăm.) Cine sunt eu și ce cred despre mine, despre tine, despre noi doi și despre viață se întâlnește cu cine ești tu și ce crezi despre tine, despre mine, despre noi doi și despre viață.
Ei bine, deși îndrăgostiți fiind respiram în același ritm, aveam aceleași gusturi și preocupări, gândeam la fel, visam la fel și pronunțam simultan aceleași cuvinte, diferențele dintre noi sunt cele care s-au potrivit de fapt. Mie îmi place să spun că ne-au atras semințele conflictelor de mai târziu dintre noi.

Mai explicit: Eu sunt cine sunt datorită oamenilor pe care i-am întâlnit și a experiențelor mele cu ei: mama, tata, frați, bunici, alte rude, prieteni, colegi, vecini, profesori, șefi, etc. Am învățat din aceste interacțiuni că în viață anumite lucruri sunt mai importante decât altele, că lucrurile trebuie făcute într-un anume fel, că pentru a reuși în viață ori pentru a fi iubit trebuie să fii sau să pari cumva și nu altfel. Toate acestea mă definesc ca individ. Tu la rândul tău vii cu amintirile tale la pachet, adică cu oamenii și experiențele tale, evident diferite de ale mele. Și în momentul în care ne punem viața în comun și deciziile noastre cu privire la ea se străduiesc să semene… dar nu răsare nimic, începem să vedem brusc diferențele dintre noi, ne simțim înșelați în așteptări și certurile apar din motive puerile pentru că au dedesubt nepotriviri uriașe. Acele nepotriviri care ne-au atras inconștient la început.
Să fi fost Demiurgul atât de diabolic încât să regizeze întâlniri sortite eșecului, doar ca să fie spectacolul lumesc mai dramatic? Sau… care sunt mecanismele psihologice ale acestor forțe de atracție?

Am învățat din fragedă pruncie și chiar din viețile strămoșilor mei să fiu într-un anume fel. Voi nota acest anume fel, aleator (sau din convingeri personale egoiste), cu PLUS. Și mă identific cu asta. Tu ești în alt fel, lucru care a început să mă enerveze, așa că îl notez cu MINUS, ca să arăt că ești invers decât sunt eu și trecem asta la „nepotrivire de caracter”.
Din punct de vedere psihologic, s-ar putea nota la fel de bine cu MINUS ceea ce sunt eu și cu PLUS ceea ce ești tu, deși nu mi-ar plăcea deloc.
PLUSUL și MINUSUL sunt convenții, venite din evaluări și judecăți bazate pe credințe (vă amintiți de care!). În limbaj psihologic, toate atributele (calități și defecte în limbaj popular) sunt resurse. De exemplu, opusul lui ordonat este creativ, și ambele sunt folositoare când curg din una în alta: Azi sunt mai ordonat și orientat pe treburi de executant, mâine sunt mai dezordonat și mai creativ. Dăunător pentu individ este un atribut fixat, blocat, care nu se mai poate transforma în opusul său: cum ar fi ordinea obsesiv-compulsivă sau haosul psihic al nebunului, ce trece dincolo de creativitate și destructurează personalitatea.

Ca să ne iubească părinții, am ales să fim mai mult AȘA și mai puțin ALTFEL, renunțând la părți din noi, potențiale. Suntem deci incompleți ca indivizi și avem nevoie de resursele inactive pe care le recunoaștem instinctiv la partener. Viața de cuplu ne provoacă să fim mai mult decât suntem, retrezind părți respinse din noi sau acceptând aceste părți în partener, oglindite. Oricare dintre acestea reîntregesc un tot potențial. Dar ca să se întâmple asta chiar e nevoie să poți privi de aproape ceea ce ai repins inițial. Să analizezi, să înțelegi, să empatizezi și să accepți MINUSUL. Și să îi poți spune PLUS. Despre asta este psihoterapia.

Un cuplu matur este unul care a depășit un conflict major. Un conflict în care individul a ales dintre a pleca și a rămâne să facă față diferențelor, varianta care îl crește cu adevărt. Le-a transformat astfel (diferențele) în resurse individuale sau ale cuplului.
Nevoia de iubire este universală. Oamenii care trăiesc singuri sunt incompleți. Ne-am născut dintr-un bărbat și o femeie și tânjim să fim parte a unui cuplu armonios.
Vă invit să vedeți un film în care să urmăriți conflictul unui cuplu, PLUSUL și MINUSUL, partea cu care vă identficați, partea pe care o respingeți, pericolul destrămării cuplului, strădania de a transmite urmașilor ceea ce ești, cine și când a acceptat diferențele, ce anume a condus la vindecarea relației de cuplu, cum a devenit individul mai mult decât era…

Vizionare plăcută!
Finding Altamira

Ne vede

Mă abandonez
ție
din când în când.
Îmi arunc treburile
pe rând,
le las în urma mea
pe aleea șerpuită îngust
ce urcă la tine.
Îmi scot fricile
de prin buzunarele sufletului
și le spânzur una câte una
pe ramurile tale puternice.
Renunț
la mărgele pestrițe,
la rochia din voal albastru,
la dantelele ultime,
le agăț
atent
pe crenguțe subțiri.
Rămân,
iată,
eu.
Vântul dansează
cu pielea mea.
Părul îmi cântă
cu foșnetul serii.
Lumina portocalie
adie
colorându-mă.
Mă simt
teribil de femeie
în ochii tăi
calzi,
adânci.
Zâmbesc.
Mă îmbrățișezi
cu toate frunzele tale
și cerul
se umple brusc de stele.
Tac,
să nu le tulbur.
Aproape că nu respir
ca să nu pierd
clipa.
Noaptea îmi spune
povești-vise frumoase
prin șoapta ta.
Și eu
cred.
Iar luna,
decupată discret,
doar ea
ne vede.
  tree_of_life_by_wazzy88-d3le5om

5 Ritmuri / Dansând delicat sau nebun…

Weekend-ul acesta am dansat.
Nu e ceva ce mi se potrivește. Mă străduiesc să dansez, așa cum mă străduiesc să cânt. Sunt fascinată de ușurința cu care fac asta alții. Eu nu mă simt in largul meu dansând. Când scriu însă, contează mai puțin cum se vede asta dinspre ceilalți. Scrisul e modul în care mă exprim cel mai bine pe mine cea din interior și asta e suficient. Dansul îmi expune probabil alt fel de stângăcii și neputințe, cu care sunt mai puțin împăcată… așa că mă intimidează ceea ce „se vede”.
Deci, deși eram ca peștele pe uscat în sala aceea de dans, adevărul e că aveam nevoie de o ieșire majoră din decor. Ajunsesem într-un moment din acela în care vrei să fugi de toate grijile și pentru că nu prea ai unde pe-afară, încerci pe dinăuntru. Hai să vedem unde mă va duce asta, mi-am zis. La risc.
Așa că mi-am promis să continui oricât mi-ar fi de greu, să parcurg toate cele 18 ore de dans.
Cinci ritmuri, dansul vieții, înseamnă Flowing, Staccatto, Chaos, Lyrical și Stillness. Sunt ritmuri muzicale și stiluri de mișcare pe care Gabrielle Roth le-a identificat studiind dansatorii, înțelegând că ei exprimă de fapt un dans interior: femininul curgător în care lăsăm muzica să ne inunde, masculinul ferm și sacadat prin care ne afirmăm înflăcărat, nuntirea lor eliberatoare, creația cu delicatețea, poezia, zborul și schimbarea pe care le presupune și în final liniștea, pacea, acceptarea, autocontemplarea. Altfel spus… ascultă ce mișcă în tine acest ritm, exprimă ceea ce ai găsit, eliberează în cât mai multe moduri, dă sensuri noi acestui conținut în viața ta și integrează-l ca parte a ceea ce ești. Terapie curată.
Am trecut prin cele cinci ritmuri iar și iar, aproape fără oprire. În pauzele rare, corpul nemișcat mă anunța că totul doare, că e frânt de oboseală și încerca negocieri cu mintea, să o lăsăm mai moale de aici încolo. Și totuși muzica continua să mă miște în ritmul ei, nu în controlul meu.
Fugisem de acasă ca să îmi fac un dar numai mie și ca să întâlnesc oameni noi. Îmi plac oamenii, e revigorant pentru mine să mă las surprinsă de diversitatea lor. Dar această întâlnire a corpurilor mai mult decât a minților, a gesturilor și a atingerilor mai mult decât a cuvintelor, a nonverbalului de dincolo de măști, a fost mult mai puternică decât ar fi putut fi una sporovăită.
Am fost chiar frustrată la început că nu am primit spațiul de a ne prezenta Eu-rile: „Eu sunt marele Gică. Tu cine ești?” Ne-am prezentat doar corporal, adică basic, natural. Ne-am spus dansând bun venit, iată-mă, ne-am ascultat pe rând poveștile trupurilor, în cele din urmă am avut și scribi care au consemnat prezentul trecător.
Acum, după câteva zile, am imagini atât de pline de viață, cu personalități atât de clare… Femininul meu era altfel decât femininul ei. El își exprima ființa într-un fel unic, în toate cele cinci ritmuri. Unora le era suficient un metru pătrat, alții arau sala de la un capăt la altul. Unii trăgeau chiulul, alții păreau mașinării inepuizabile.
Și toți erau frumoși. Și în toți m-am văzut pe mine. Și am mai înțeles o dată de ce iubesc atât de tare oamenii, încât trec prin sufletul meu durerile lor.
Pentru că suntem tot una. Mi-a fost mai clar ca niciodată asta. Așa că am scris o poezie, care pare dedicată iubitului meu ori unui partener de dans de weekend, dar pe care am scris-o de fapt pentru tine… oricare tu cu care m-am întâlnit vreodată, unic, special… și totuși oglindu-mă pe mine.

Azi, dansând delicat… sau nebun…

m-am văzut privindu-te,
m-am auzit ascultându-te,
m-am priceput înțelegându-te,
m-am conținut susținându-te,
m-am afirmat confirmându-te,
m-am găsit căutându-te,
m-am mângâiat atingându-te,
am știut că mă vindec salvându-te,
am simțit că mă iubesc adorându-te.

Mulțumesc.

Multumesc, Jo Hardy. Multumesc, Sorina Dumitrache. Multumesc, dansatorule.

Ingredientele iubirii (I)

1Te iubesc.” Cald, izvorât din adânc. Inundându-mă ca spuma laptelui când dă în clocot fin. Ca o pace care depăsește teritoriul ființei mele și se revarsă blând împrejur. Ca o alta stare de agregare a ființării mele, în care atomii mi se extind, mi se disipă, pierzându-și granițele cu bună știință. Ca o nevoie de a rosti șoptit cuvinte-ofrandă celui care îmi provoacă, îmi permite, îmi oferă această stare de rai.
Așa arată pentru mine fericirea. Nu este un loc exotic de pe mapamond, nu este extazul intelectual al unei noi înțelegeri, nu este deliciul unei savarine sau beția unui orgasm. Deși fiecare dintre acestea mă poate ademeni și cuceri, ca un surogat veritabil.
Pentru mine fericirea este un spațiu sacru din mine în care reușesc să ajung atunci când împărtășesc adevăr profund, intimitate sufletească în relație cu alt om. E o impletire între spațiul meu sacru și spațiul lui sacru, care devine spațiul nostru sacru.
Pentru mine fericirea este pacea recunoștinței. Deși până acolo am trecut prin aventurile eroului de poveste. M-am îndrăgostit, am construit, am avut așteptări, m-am rănit și am suferit, am provocat și am lovit, am protestat și am ascultat, am negociat și am schimbat, am luptat și am acceptat, am înțeles și am iertat, am fost curioasă și am sperat, am mulțumit pentru trecut și prezent și am simțit gustul perisabilității. Trecând prin toate acestea am ajuns sa iubesc profund, real (nu fantasmatic), o ființă (nu un idol). Acceptarea acestei persoane ca întreg (cu bune și rele), acceptarea a ceea ce am aflat că sunt (cu inconștient cu tot), asumarea conflictului și a lecției de viață pe care mi-a adus-o el în dar mi-au lărgit baza acestei iubiri și mi-au generat sentimentul recunoștinței de a fi împreună.
Nu cred în relațiile fără conflict, nu cred în iubirea care nu a trecut prin pierdere.
Pentru că doar confruntarea ne provoacă sinele profund să iasă la suprafață, să se facă auzit, să-și revendice drepturile și să se vindece. Doar confruntarea ne aduce în contact cu adevărul profund al celui de lânga noi, ne dă șansa sa îl vedem real, să empatizăm cu el și să îl validăm. „Noi nu ne certăm niciodată!” este sloganul unei relații de suprafață în care nu se întâmplă nimic. E ca pacea unei ape stătute care nu se încumetă să se învolbure, să curgă, să se transforme, să se limpezească pe un mal nou.
Cred în iubirea care arde până la capăt și renaște din propria cenușă. Cred că din grija de a nu ne răni, ratăm experiența autenticității proprii și interpersonale. Ratăm esența vieții, stând pe margine, așteptând o minune prin care să ajungem în horă fără riscul de a face un pas. Ca să evităm suferința, rămânem înțepeniți. De teama unei dureri noi, retrăim de fapt pierderea veche la nesfârșit, ca pe o osândă familiară într-o închisoare de maximă siguranță. Ca pe o experiență căreia nu reușim să îi dăm sens, rememorată ca o romanță tristă de patefon.
Ba mai mult, cred că doar conflictul conține șansa vindecării, a evoluției, a vieții. Înțeleg filozofia samurailor care deplâng moartea dușmanului. Își exprimă recunoștința lor pentru experiența de creștere împreună.
Dar merg dincolo de asta. Cred în conflictul analizat, asumat, metabolizat, resemnificat și depășit. Cred că dacă ne împotmolim în ură, ne menținem într-o dependență stagnantă care îmi pare mai degrabă loialitate, fuziune. Cred că depășirea conflictului presupune trecerea în următoarea etapă, cooperarea, în care doi oameni ce se cunosc real își pun în comun abilitățile, își susțin reciproc neputințele și devin mult mai creativi decât ar fi putut fi în singurătate. Adică mai maturi și mai împliniți.
Iubirea matură este cea care a supraviețuit marii pierderi, aceea care pentru protagoniștii ei părea cel mai cumplit lucru din lume. Iubirea matură a trecut prin focurile iadului și a iertat. Nu ca sfântul care suportă nedreptatea pentru izbăvirea altora, ci ca omul empatic și reflexiv față de trăirea celuilalt și față de propria experiență. Iertarea divină e doar modelul simbolic ce ne permite nouă, muritorilor, să iertăm și să ne iertăm. Să simțim adânc și să înțelegem profund.
Adevărata iubire se construiește cu cărămizi fierbinți, riscând și schimbând paradigme. Adevărata iubire susține și protejează, provoacă și transformă. Adevărata iubire nu e despre prințul și prințesa care au de înfruntat un căpcăun ori o mașteră, ci despre confruntarea cu monștri mult mai înfricoșători din interiorul fiecăruia dintre noi.

Va urma.