jumătăți

dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.

răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…

degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.

treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.

 

fantezie

ceasca

mi-e dor să scriu o poezie
cu sete și cu frenezie
cu-a neuronilor chimie
și cu un pic de aritmie
chiar de-o ieși vreo erezie
doar cu creionul pe hârtie
la un pas de tehnologie
pe masa din bucătărie
tot în agenda tuciurie
din anul ce-a-ncetat să fie
cu un fursec pe-o farfurie
cu o plăcintă ce mă-mbie
spre noi valori de glicemie
sorbind un ceai de iasomie
din ceașca ce îmi place mie
la lumânarea argintie
și forțând rima să tot fie
ca să îți sune bine…. ție

Frunze

Vin în casa iubirii
cu o poală de frunze colorate pestriț.
Le atârn printre noi
ca pe fluturi
galbeni, roșii, verzi, cafenii.
Și ei răspund cu dans foșnit
perindărilor noastre leneșe ori grăbite
pe aici.
Dansează cu mine, iubite,
învârte-mă-n ritm de octombrie.
Suntem fluturi
acum.
*
Vin la masa iubirii
aducând o frunză.
Are inima verde
și raze zimțate galben-portocalii,
să-ți spună că ne petrecem.
Mai ține-mă de mână
un pic, iubite,
cât ploaia asta măruntă
de spaime și gânduri.
Emoție
suntem.
*
Aștern în patul iubirii
plapumă lungă de frunze-aurii
și petale uscate aprins.
Ning covor gros de foi ruginii,
să-ți bucure trecerea.
Iubește-mă răvășind, înotând.
Plutesc, iată, în marea de frunze.
Ține-mă-n brațe, iubite,
toamna asta.
Suntem
doar
frunze.

Dezlegare la cuvinte

Urlă, vânt, pe la răscruci
pentru bufnițe și cuci
și-apoi vezi pe unde-apuci
să tot curgi, să te tot duci…
Fă-te, tu, vârtej rebel
și te-nnalță subțirel
din colbul drumurilor,
din nisipul mărilor,
din florile pomilor,
din rugina toamnelor,
din parfumul doamnelor,
din sclipiciul zânelor,
din gândul nebunilor,
din pieptul străbunilor,
din râsul copiilor,
din recolta viilor,
din fricile fetelor,
din of-ul sufletelor…
Și iar urlă-n patru zări
ca lupul după miori,
ondulează niște mări,
piaptănă niște cărări
de pe piscuri în căldări
și șuieră peste văi,
bate-n crengi și zurgălăi,
duruie ulucile,
prăvălește nucile
și răstoarnă crucile.
Tulbură cerurile,
amestecă apele,
zguduie obloanele,
ridică oceanele,
fă să urle babele,
îngrozește mamele,
scutură pădurile,
rătăcește turmele,
înfioară mândrele,
șterge toate urmele…
Și te-ntoarce-apoi la mine
cu cuvinte pentr-oricine,
cu cuvinte pentr-orice,
pentru cum, când și de ce,
pentru bune, pentru rele,
pentru zbaterile mele,
să-mi asum pierderile,
să-mi exprim nădejdile,
să-mi încerc părerile,
să-mi alin durerile,
să-mi impun credințele,
să-mi urmez dorințele.
Să îmi cânt culorile,
să-mi dansez viorile,
să îmi mângâi zorile,
să-mi gust depărtările.
Să-mi văd neputința,
să-nghit umilința,
să-mi îndur micimea,
să-mi știu adâncimea.
Să-mi aud secunde
picurând plăpânde,
albe și fecunde,
pline și mărunte,
omenești și sfinte,
cu și fără minte,
azi și înainte,
cât or fi… cuvinte.

Love Story

Te-am iubit gingaș
ca o adiere de mai înmiresmată.
Te-am iubit pătimaș
ca o mare sclipind înspumată.
Te-am iubit magic
precum o baghetă fermecată, de zână.
Te-am iubit tragic
precum apa șuvoi, tulburată, nebună.

Acum te iubesc liniștit
ca o după-amiază de duminică.
Doar uneori, la asfințit,
mă inundă o energie luminică
și-ți povestesc negreșit
cum sufletu-mi copleșit
răzbate prin pori nesfârșit…
„Te iubesc. Te iubesc infinit.”

Anapoda

Păsărele ciripesc,
Flori de măr alin se scutur’,
Cireșici roșii plesnesc
… și eu am un junghi.

Toți bebeii gânguresc,
Soarele inundă strada,
Dulci arome dănțuiesc,
iar eu… am un junghi!

A sosit vara vestită
Cu avans de zece zile,
Toată lumea e vrăjită,
dar eu am… un junghi!!

Într-așa o simfonie
Sunt o notă discordantă,
Stric râvnita armonie,
căci eu am un… junghi!!!

poticnire

ceață rece, plopi țepeniți.
hârjâială în gât și ochi amorțiți…
trebuie să fac și e musai să fiu.
iar voi ajunge la treabă târziu.

mână nătângă, picior înghețat,
minte uitată în urmă, prin pat…
sarcini aride m-au concediat.
corăbii vestite mi s-au înecat.

mi-e dor de cuvinte,
nu le pot denumi.
mă-ntorc către mine:
te rog, soare, să-mi fii…

Instantaneu

Secunda asta suspendată stă să vază
în aerul șăgalnic, oprit și el uimit,
cum pleoapele-mi sunt trase pe trupul amorțit
și numai mâna ta îmi ține mâna trează.

Cum vocea ta descrie o stea nemaivăzută
și-atent o creionează fin pe cerul minții mele,
eu tac, să nu fac clipa, precară, să se ducă
în goana amintirilor către aceleași stele.

Secunda asta nemișcată mă îmbată
cu iz de-amor și gust de veșnicie
de-mi pare că în suflet mi se scrie
iubirea, să n-o pot uita vreodată.

descântec

sensuri rupte ca vreascuri pe focul din noi…
gest stângaci înghețat înainte de țintă…
vrem prea mult, prea schimbat în acest prea mult doi
și prea greu ne distingem în vechea oglindă.

țin iubirea în palme-căuș s-o dezmierd,
ea mustește rebel, clipocind se prelinge
printre degete-mi scapă, o prind, o tot pierd
și-o fantomă uitată din nou mă atinge.

chef de soare blajin pe obraji și pe pleoape…
dor de val răsturnat peste glezne sclipind…
gând nebun cu noi doi peste țări, peste ape…
vreau să uit de orice și de tot chicotind.