Întâmplător

Aveam vreo douăzeci și unu.
Îl căutam pe acel unu
de-al cărui dor
simțeam că mor.
Și-ai apărut
întâmplător.
Și am știut din prima zi
că acel unu-aveai să fii,
din primul dans încetișor
și din sărutu-acela-n zbor,
pe care-ntâi l-am pregândit
și-ntr-o clipită a venit,
îmbrățișare cu mult dor,
mult așteptat întâmplător.

Apoi eu ți-am mărturisit
că trei copii mi-am plănuit.
Tu ai spus da și ai zâmbit,
exact ca-n visul pretrăit,
întâmplător prestabilit.

În mai puțin de-un an ne-am luat.
Timpul s-a scurs aglomerat.
Pe treize-ș-trei când am intrat
aveam o fată și-un băiat.
De planul meu aș fi uitat,
dar fata-mi cerea repetat:
„Fă-mi, mamă, bebe-adevărat!”
și dintr-o dată s-a-ntâmplat,
ea cu divinu-au complotat
și planul s-a concretizat:
avem băiat, fată, băiat.

Apoi prin viață am vâslit,
când cu elan, când obosit,
când unul singur, când în doi,
dar permanent atenți la „noi”.
N-a fost doar soare:-au fost și ploi,
a fost furtun-,a fost noroi
și-am curățat noi amândoi.

Iar dacă unu-a rătăcit,
a fost îndată oblojit,
și așteptat, și păsuit,
și cu iubire-mprejmuit,
până pe el s-a regăsit.
Dacă vreodată ne-am rănit,
din noapte zi am plăsmuit,
până pe rând ne-am auzit,
până în suflet ne-am primit,
ne-am alinat și întregit.

Acum m-apropii de cincizeci
și împreună de treizeci.
Mă mir de câte-am împlinit,
mă mir de cât ne-am mai iubit,
de-ntâmplătorul reușit,
și nimerit, și construit.
Și azi dansăm încetișor.
Și azi ne ostoim de dor.
Mă-nalț-al tău sărut în zbor,
clipită de întâmplător.

VOTEZ, CONTEZ

Să cred în votul meu înseamnă
să cred în mine.

Înseamnă să mă uit în sufletul meu
cât să simt cine sunt,
ce-mi doresc să fiu,
despre ce aș vrea să fie viața mea.

Însemnă să risc să mă exprim,
indiferent de opinia celorlalți,
dincolo de orice constrângeri
și neștiind care va fi rezultatul.

Înseamnă să-mi dau dreptul
să decid de unul singur,
printr-o revoluție interioară,
cine voi deveni.

Înseamnă să-mi iau puterea
de a fi acum
cel mai potrivit vot
pentru viața de mâine.

Înseamnă să am încredere
că pot face pasul nou
pe drumul ales
al schimbării mele.

Înseamnă că sunt azi
ființa conștientă,
autentică și asumată,
a viitorului meu.

Votez, Contez.

Hai să facem altfel

De câte ori îți spun pe zi
că te iubesc?
Hai nu-mi răspunde, știu.
De prea multe…

Azi, facem altfel, vrei?
Eu o să caut o altă intonație.
Tu o să te prefaci
că auzi asta prima dată.

Și o să o primești
ca pe-o surpriză mare
pe care o aștepți
de când ne știm.

Ba nu, de dinainte.
De când ești.

Ba mai de demult.
Ai stat la rând
cu părinții, cu bunicii,
cu toți strămoșii tăi.
Toți au așteptat
în numele tău
iubirea.

Aștepți .
Dintotdeauna.

Te iubesc.

Tăcerea dintre ani

Când gerul se prelinge peste noi
și pomii goi încep să-nțepenească,
ne-ntoarcem toți acasă la părinți,
lumini din brad și inimi dragi să ne-ncălzească.

Bat tobe, ne-agităm și pregătim,
ne strângem mulți și facem gălăgie,
ciocnim pahare, chicotim, pălăvrăgim,
să n-auzim tăcerea ce-ar putea să fie…

Un timp, un an întreg, s-a perindat,
zilele rând pe rând și-a măturat:
zile cu griji, cu lacrimi, cu neghine,
zile mai bune, mai curate, mai senine.

Izbânzi, eșecuri, năzuințe-mbobocite,
minciuni, regrete, neputințe nerostite,
mărunte bucurii din dimineți albastre,
apusuri obosite, cugetări măiastre,
migrene, junghiuri, zbateri între coaste,
acel doinit de mierlă, acea noapte cu astre
sunt, iată… pe sfârșit. Alene, se pogoară
tăcerea dintre ani și ne-mpresoară…

Iar printre fulgi bălai, reflectă-se-n ferestre
imagini dintr-un film ce nu mai este.
Voci dragi hai-hui răsună de prin colțuri într-o doară,
demult apuse, astăzi ne surprind și ne-nfioară.

Și peste dulci iluzii, mari și mici,
răsare adevăru-acum, aici:
Ca ani-aceștia scurși de-atâtea ori,
și noi suntem, cu toții, trecători.

În anul care tocmai vine ne-om urni,
în horă iarăși vom intra, ne-om strădui.
Suntem datori cu-atâtea țeluri ne-mplinite,
deși-am uitat atâtea vise ruginite.
De fapt, de-agonisit, ce mai avem?
Și câte liste de bifat mai vrem?
Spre ce-alergăm, până la urmă? Nu prea știm…
Sau… Ce conteaz-anume, ca să fim?

Crăciunul viitor ne-om strânge iar, care-om mai fi.
Ziua de azi, emoția de-acum, e tot ce-avem, să știi!

Ochii Tăi, Majestate

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu durerea din ei,
cât toată nedreptatea istoriei.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu seninul din ei,
cât acceptarea Ta
neresemnată.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu lumina din ei,
cât libertatea sufletului Tău,
pe care nimeni nu l-a putut supune.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu demnitatea din ei,
într-o lume strâmbă,
într-un destin umil.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iertarea din ei,
pentru poporul care nu Te-a meritat,
s-a îndoit de Tine,
și nu Te-a înțeles
la timp.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu speranța din ei,
în dăinuirea valorilor democrației
și a bunului simț.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iubirea din ei,
nețărmurită,
pentru țara asta mică și năpăstuită,
care a rămas în inima Ta
oricât au încercat să Ți-o fure.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu credința din ei,
în trezirea poporul ăsta
prea mult batjocorit.

secundele dimineții

lumină albastră
presupusă
pe sub pleoape leneș-călduțe

răsfățul pernei-fursec bleu
și obraz afundat mai bine
ca în palmă iubitoare de bunică

liniște lăptoasă
crăpată ici-colo
de emoția unei păsări stinghere

răcoare pe piele
mână bâjbâind după cearceaf
și surpriza îmbrățișării calde

secunde scurse senin
fără să le pese
dacă le vom ține minte

pe această plajă pustie

aici, pe această plajă pustie
sortită doar ție și mie,

cu martori pescărușii zeci
aliniați solemn, stând drepți
cu piepturile albe-n vânt,
scrutând zenitul și-ascultând
acorduri infinite de val spart,

în locul dintre lumi ce se despart,
într-un decor de maci – paji purpurii
delimitând nisipuri sidefii,
primind sărut răsfățător
al brizei umede, sărate-ușor,

declar definitiv iubire-acum
și, iată,-o duc vapoarele din zare peste drum.
declar că marea-i paradisul meu,
lumina sclipitoare-mi este Dumnezeu.
grăunței de nisip adânc mă-nchin
precum esenței de-Univers deplin.
declar recunoștință clipei străvezii,
mă lepăd de regrete și griji cenușii
și dintre toate rolurile mele mii
rămân aici-acum doar Eva ta, să știi…

Aici, acum

clăbuci de nori scriu inimi bleu
lumina scaldă verdele coral
vântul îngână nota Do
polene flori dansează pe trotuar

o fat-alergă cu aripi întinse
și-și lasă vocea-tril să se imprime
o mamă ceartă pentru pungi deschise
schimbând curiozitate pe rușine

dinții străpung cireașa neagră-ncetișor
zeama inundă limba cu dulceață,
răcoare, prospețime, acrișor…
aici, acum e un crâmpei de viață

Auzire

Te iubesc” s-a cam tocit,
a chelit și a știrbit,
pare tare folosit,
deșirat și dezgolit,
fără sens și obosit…
Trebuie înlocuit!

Caut cuvânt potrivit:
blând, rotund și șlefuit,
diamant neprețuit,
cântec neasemuit,
să îl depăn nesfârșit,
să aline unduit,
să te miște negreșit,
să incite ascuțit,
să promită infinit…

Vorbele le-am frunzărit,
sufetul l-am răvășit,
gândurile-am amorțit,
trupul mi l-am domolit,
simțurile mi-am trezit
și-am stat așa la pândit,
nemișcat și liniștit…
Uite, vezi?, m-am cumințit
ca marea în asfințit,
ca nisipul mărunțit,
descompus și risipit,
ca cerul nemărginit,
prezență de neclintit,
ca aerul răspândit,
cu tot locul împletit.
Și ascult tot ce-i rostit
și ce încă n-a venit,
cu-o sete de neoprit
să percep ce s-a ivit,
să întâmpin ce-a rodit
și să gust ce-a pârguit,
fărâmă de infinit,
gură din mărul râvnit,
omenesc păcătuit
imposibil să-l evit,
clocot de nestăpânit
din nimic redefinit
și crescut până-n zenit…

Te iubesc” a răsărit.
Altceva nu am găsit.
Tot aici am nimerit:
în cuvântul gălbejit,
redundant și fâsâit,
mii și mii de ori rostit
pân’ la cer și infinit…
Te iubesc! M-ai auzit?!

jumătăți

dimineață bleu, cu lumină sfioasă
profil de obraz, orizont pentru cer
zâmbet cald, îmbietor acasă
iz masculin în care mă pierd.

răcoare călduță, nici soare – nici nor
păsări ce cer primăverii să vină
timp amorțit între lene și dor
clipă-n inspir, veșnicia s-o țină…

degetul tău rătăcindu-mi pe față
ochi însetați îmi adulmecă starea
n-aș vrea să pleci, mai rămâi, mă răsfață!
astăzi sunt nemărginită, ca marea.

treburi mă cer, idei se-nfiripă
fug și revin pe nisipul tău fin
val înspumat, mărunțit, se risipă
mă adun, mă ridic, plec… și iar vin.