Viața prin alți ochi

Bunica avea 92 de ani și locuia singură într-un sat uitat de lume de la șes. Nepotul care copilărise sub aripa ei era acum un bărbat de 30 de ani, într-un oraș mare. Se zbătea să facă față nevoilor familiei pe care și-o închegase (cu doi copilași), începuse o mică afacere și încerca s-o pună pe picioare, agonisea în vederea cumpărării unei case (stateau cu chirie încă). Așa că nu prea mai era loc în viața lui de bunica…

Totuși aflase că ea nu se simțea bine în ultima vreme și cumva parcă îl chema crângul, martorul șotiilor de odinioară. Așa că a lăsat copiii la soacră și și-a luat nevasta într-o plimbare cu mașina: în fond, nu îl despărțeau decât două ore de drum de locurile dragi și de figura centrală din imaginea copilăriei: o bunică fermă, care-l punea la treburi multe și cam tâfnoasă cu bunicul.

Măruntă, cu părul alb împletit în cocul subțiat, cu ochii adânciți dar încă de-un albastru-senin, bunica cea aprigă și care se lua mereu cu viața la trântă, părea acum mai stinsă, împăcată sau poate doar resemnată. I-a servit cu roșii, cu ouă și cu brânză de la vecina. N-a prea avut de povestit decât de bolile ei, de sătenii care s-au mai dus. A mai strecurat un of despre bunicul, cum că o-nșela (deși nu mai era de mult, săracul). Pe alocuri discursul ei era întrerupt de goluri, de atenție pierdută. Și ea și ei au ocolit vorba dureroasă despre o moștenire pe care bunica o lăsase unei nepoate mai amărâte, în defavoarea lor. I-au arătat fotografii cu copiii lor. Și au privit pozele îngălbenite de pe pereți. Nepotul i-a prezentat nevestei grădina, via, livada, deși toate îi păreau acum tare mici sub ochii adultului sau poate pentru că erau așa în paragină.

Curând nu prea au mai avut ce să-și spună. Se însera și aveau de ajuns la copii. Și pentru nepot, și pentru bunică totul părea târziu.  El ar fi vrut să se fi simțit mai iubit de ea, ea așteptase să fi contat mai mult pentru el. Când să plece, bunica a scos de sub pat o cămașă de noapte țărănească, din pânză aspră, veche, probabil din zestrea ei: cadou pentru nevasta nepotului. Două plase cu mere așteptau afară rezemate de pomii îmbătrâniți și ei. Poamele erau mărunte și mâncate de viermi și nici pungile nu arătau prea bine. De gura ei, le-au băgat în mașină. „Sărut-mâna, bunică!” Și-au plecat.

Mașina gonea pe drumul de întoarcere. S-au oprit pe un câmp și au lăsat pe marginea drumului plasele cu mere, ca și cum erau greu de dus…

La câteva luni bunica a murit. Au trecut 10 ani și mai bine de atunci. Nepotul are acum casă și o familie mai mare. Ca orice om ajuns la jumătatea vieții, își face bilanțul și devine mai filozof, raportându-se la propria naștere și la propria moarte. Revede casa bătrânească cu toți ai lui: deși acum aranjată de un unchi, pare și mai mică, și mai pustie. Lipsesc din ea bunicul și bunica, cei ce-o însuflețeau cu lumina vieții lor. Ia un măr dintr-un pom de lângă casă, probabil plantat nou în anii care s-au scurs și simte mușcând gustul pământului. Își amintește de cele două plase. De boala și putregaiul din ele, de nevoia bunicii… „Acceptă-le, așa sunt acum eu.”… De frica lor de moarte (greutatea lăsată pe câmp), din vremea când porniseră cu motoarele la maxim să plămădească viață… Alte sensuri prin ochii maturi.

Povestește copiilor (acum mari) de năzdrăvăniile lui, uimit că lumea aceea misterioasă a satul se putea străbate de la un cap la altul într-un sfert de ceas. Ascultă livada și-i simte energia șoptită. Inspiră adânc și parcă totul i se așază profund în suflet. Înțelege locul lui, dintre înapoi și înainte. Rostește ca pentru sine „Sărut-mâna, bunică! Sărut-mâna, bunicule!” Și simte că nu mai este nevoie să se întoarcă…

Sibiel

Un loc în care naturalul, simplitatea și eleganța se împletesc armonios. Pentru mine, cu siguranță, o gură de rai. Aici m-am mai născut o dată, foarte conștient, aproape dureros de prezentă în fiecare senzație…gustând, adulmecând, atingând, ascultând atent, sorbind din ochi totul. Aici am învățat liniștea, pacea din suflet, golirea de gânduri. Cumva m-am uitat pe mine ca să mă las invadată, stăpânită total de…Sibiel.

Un parâu de munte războinic, clipocind cu îndărătnicie adolescentină, vrea să se audă, narcisic, de oriunde, numai el. Este în drum, este sub ferestrele oamenilor, este în cele mai pitite poieni. Cu perseverență și entuziasm mi-a spălat mintea…

Se întrec cu el pentru supremație în topul frumuseții…

Muntele,  împăduritul impunător, model de verticalitate. I-am fost supus respectuos și fan înflăcărat în același timp, cu capul dat pe spate.

Cerul cu poveștile lui din nori albi, spectacol în continuă derulare, greu de ratat.

Ploile uneori șoptite, alteori ropotite, de care nu-mi venea să mă ascund, pentru că știau să sărute.

Vântul, flăcău îndrăzneț, furând atingeri interzise și dezmierându-mi părul.

Păsările, soprane de prestigiu venite foarte aproape pentru recitaluri private, gratuite, din iubire și pentru caritate.

Verdele, cu incredibil de variate nuanțe, încercând să câștige competiția prin invadarea spațiului pe direcții, planuri, niveluri, înălțimi, profunzimi…Deși credeam că diversitatea și abundența îi poate stimula excesiv, ochii mi se abandonau în relaxare, zâmbind seduși.

Insectele cu zumzet, pete de culoare, zbatere de aripi, escaladare de fir de iarba, tachinare în zbor între îndrăgostiți.

Florile, uneori timide și naive, alteori obraznice, fardate excesiv, mereu cochete.

Satul impresionant de viu, cu copii frumoși fascinați de joc, cu gospodari artiști care-și inscripționează numărul casei cu crenguțe uscate, cu căruțe de fân mustind, trase de cai atletici pe drumul denivelat, prăfuit, cu case vechi și case noi ca o familie numeroasă, cu mic și mare purtându-și mândru portul în grabă spre hora de duminică, cu vacă mugind sfâșietor a iubire în miez de noapte „pentru că i-au tăiat boul”…și cu înțelegere, acceptare și firesc în glasul copilei care descifra altora această durere.

O așezare… în formă de U, în jurul unei sculpturi-vreasc moartă-vie a celebrului autor, natura. Un acasă privind spre podețul de peste pârâu, îmbrățișat aproape complet de munții care lasă loc unei poieni – sală de petrecere cu lemne mereu pregatite pentru focul de tabără. Meșteri Manole au pus suflet în truda lor făurind acest lăcaș, oriunde te uiți emoția iese din lucruri și te izbește, pasiunea plutește greu în fiecare încăpere. În camere lemnul este pictat cu nuanțele de flori și frunze din lustre și lămpi grațioase. Scaune, mese, dulapuri, noptiere, paturi, draperii, lăzi de zestre demne de muzeu de artă populară emoționează și ,în același timp, atrag cu căldură și promisiuni de răsfăț.  În sala de mese, la ferestre sunt draperii ca în căsuța din poveste din țesături galbene și verzi ca și lustrele. Prin geamuri și pe balcoane, frumusețea din exterior și cea din interior se curtează una pe alta.

Love is all around…