Lecția de psihologie: Dumnezeu să-l ierte!

Obiceiurile unui popor, adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv național, spun foarte multe despre tipologia, despre identitatea și despre istoria neamului respectiv.
Am căpătat identitate națională și ne-am structurat într-un anume fel, pentru că avem continuitate într-un spațiu istorico-geografic anume, pentru că am moștenit trecutul și am perpetuat obiceiurile străbune.

Desigur, vremurile se schimbă, oamenii evoluează, nivelul de conștiință al unui popor comportă modificări de la o generație la alta și uneori obiceiurile nu se mai potrivesc: au nevoie de revizuiri, de adaptări la realitatea prezentă. În nici un caz nu trebuie abandonate, pentru că au un rol complex, de susținere și de recunoaștere reciprocă între individ și comunitate.

Vă propun spre reflecție cuvintele cu care noi, românii, întâmpinăm viața și moartea.
Povestea fiecăruia dintre noi se scurge între „Să vă trăiască!” și „Dumnezeu să îl/o ierte!”

Prima expresie vine din vremuri în care oamenii nu aveau control nici pe sarcini, nici pe boli sau războaie. Și în zilele noastre moartea unui copil cred că este cea mai mare dintre dureri, dar tot îmi pare prea strâmtă urarea „Să vă trăiască!”. Avem pretenții mai mari decât supraviețuirea ca unic țel.

Vrem ca noul-venit să trăiască frumos, cu bucurie, din plin, să riște și să câștige, să piardă și să învețe din asta, să iubească și să fie iubit, să dea sensuri existenței personale, să facă o diferență în viața semenilor lui, să atingă un fel de înțelepciune, să moară împăcat, de moarte bună și să lase ceva în urma lui (un copil, un copac, o idee, un meșteșug dat mai departe).
Am atâtea cuvinte pentru toate astea, că m-aș face ursitoare…

„Dumnezeu să îl/o ierte!” mi se pare încă și mai îngust… Deși legea talionului din Vechiul Testament pare ușor îndulcită prin ruga aceasta de iertare divină, parcă bilanțul vieții e mereu negativ, există inevitabil un păcat în fața judecății de apoi. Vorbim mereu de iertare pentru ce a fost rău și niciodată de recunoștință pentru ce a fost bun în viața acelui om.

Eu nu mai cred în bine și rău.
Cred în Dumnezeu din mine și din tine.
Cred în uman și în puterea vulnerabilității asumate.
Eu am de iertat și eu am de cerut iertare: pentru nespus, pentru neîmpărtășit, pentru ce nu am apucat să trăim împreună, pentru ce nu ți-am arătat că sunt, pentru ce nu am înțeles din tine… Fac astfel pasul de la vină la responsabilitate, de la pedeapsă la asumare.

Și, mai presus de iertarea păcatelor, cred că avem de recunoscut virtuțile unui om și iubirea: ce am primit de la el, ce am apucat să-i oferim, experiențele comune, bune și rele duse împreună, secundele de conectare, de sinceritate, de intimitate. Pentru toate acestea aș inventa măcar o Zi a Recunoștinței, chiar dacă nu aș fi originală deloc. Și nu aș aștepta ceasul de pe urmă, aș invita la recunoștință măcar o dată pe an.

Mă întreb, câtă istorie de vină, de umilințe și nedreptăți trebuie să fi îndurat românul de-a lungul veacurilor încât, ajuns în fața morții, să ceară îndurare prin urmașii săi?
Și cum ar fi să ne învățăm copiii, tinerii români, să mulțumească la sfârșitul zilei, fie și pentru un singur lucru trăit în această zi?
Cum ar fi să schimbăm vina, rușinea păcatului și frica de pedeapsă pe sentimentul recunoștinței. Cât ne-ar lua să schimbăm obiceiul?

Categoric, în loc de „Dumnezeu să-l ierte!” eu aș spune „Îți mulțumesc!”.