Simptome

inima mea fluviu
inundă plămânul pădure
inspir și pieptul îmi umplu
dar mintea tot pare să-mi fure

vântul-apă îmi freamătă frunzele
mi-acoperă albia până sus apa-vânt
devin fluviu-acesta pădure
codrul mișcat pe sub ape eu sunt

bucuria și frica dorința și jocul
aleargă frenetic prin sufletul meu
copii ce-și încearcă haotic norocul
în dansul sălbatic și violaceu

mi-e dor deși suntem acum și aici
mi-e teamă respirându-te
mai vreau să aud ce tocmai îmi zici
mi-e sete sărutându-te

pe-afară un om respectabil
adolescentă pe interior
te iubesc mon cher incurabil
o fi grav? or fi șanse să mor?

Potențial

cine ești tu frunză din covorul foșnit
cine ești tu piatră dintr-un munte-ncrețit
cine ești tu strop din cascada bogată
cine ești tu vreasc din pădurea uscată

unde duci potecă pe întinsul Pământ
ce să-mi dai inspir dintr-o pală de vânt
ce poți fi tu gând printre-nalte idei
ce să spui cuvânt în povestea Terrei

ce să năzui c-un vis peste piscul semeț
cum să cânt când răzbate un tril îndrăzneț
până unde să văd peste nor călător
cum să pot să dansez ca al stolului zbor

ce poți zice tu of într-a lumii ciuntire
ce oferi tu surâs peste-a mării sclipire
ce te plângi aprig dor când ghețarele mor
ce poți fi tu destin într-al vieții festin


De-a calul

Dragă unchiule, azi m-am trezit cu tine în gând. Vorbeam în metafore noi doi…
Imaginează-ți că eu îmi dădeam cu părerea despre ultimul model Dacia-Renault, deși nu e domeniul meu de expertiză. E al tău.

„Are un nume nou modelul ăsta, zic. L-ați făcut pe genunchi, nu am încredere.”
Și tu îmi spui: „Motorul a fost proiectat, perfecționat și produs în ultimii 10 ani. Am adus doar modificări specifice la caroserie.”
Eu o țin pe a mea: „Nu am încredere! Eu nici nu prea mă urc în autovehicule! Vreau să merg pe autostradă cu calul!”
Și tu îmi explici: „E periculos, calul ar putea să nu facă față la iureșul autostrăzii.”
Eu insist: „Eu am cal serios, nu ca alții. Am încredere în calul meu și în ce o vrea Dumnezeu.”
Și tu îmi spui: „Toate popoarele folosesc mașini pe autostradă. Și țările arabe cu văl pe cap. Toți au înțeles că e singura soluție de a face față pericolului unei autostrăzi.”
Și eu zic: „E dreptul meu să aleg cum vreau să trăiesc. Și e natural așa, cum ne-a dat Dumnezeu, cu calul. Și toți murim de ceva. Și uite că nu am pățit nimic tot ieșind în autostradă.”
Și tu știi că Dumnezeu mi-a dat și mașina, și specialiștii care o îmbunătățesc în fiecare zi. Că doar ăsta e jobul lor. Doar-doar m-oi salva cu ea.
Dar eu sfidez timpurile și autoritatea științifică.
Polițiștii spun că sunt prea multe accidente cu căruțe care ies în autostradă. Că sunt depășiți de situație.
Și eu zic: „Unii fac accidente și cu mașina!”
Și tu răspunzi: „Așa e. Dar dintre cei care mor pe autostradă, majoritatea covârșitoare e formată din cei cu căruță (90%). Cei cu mașini sunt mult mai protejați.”
România e la coada Europei. Ea are „cunoscători” care ies zilnic cu căruța cu cal pe autostradă. Apărem la știri în toată lumea. Ni se numără morții.
Și eu zic: „Nu cred în statistici. Ăștia mor de altceva și sunt trecuți în lista cu accidente pe autostradă.”
Totuși lucrătorii de la servicii funerare se plâng: „Niciodată nu am avut atâta treabă. Facem bani mulți, dar nu mai facem față stresului fizic și emoțional. Vrem să închidem afacerea asta.”
Guvernanții, medicii, rudele morților vorbesc pe toate posturile despre ce se întâmplă, implorând lumea să facă saltul la mașină. Iar mașina asta e gratuită, o plătește statul. Ca oamenii să nu mai moară!
Și eu zic: „Nu mă uit la astfel de știri toxice. De ce vă faceți voi rău cu astfel de emanații media? Unii mor de cancer și nu se face isterie din asta. Și tu ai încredere în guvernanți?”
Dar tu mai încerci: „Din cauza acestui fenomen se oprește autostrada de tot. Nu mai circulăm de fapt niciunul. Copiii nu mai au acces la școala din orașul vecin. Au pierdut ani de normalitate din anii lor de creștere.”
Și eu zic: „E vina guvernanților că ne opresc accesul pe autostradă și că închid școlile de florile mărului.”
Și tu vezi cum în alte țări acest fenomen e în scădere evidentă și că oamenii din țara ta sunt prea suspicioși, anxioși și experți în toate. Și afli în fiecare zi de unii de pe lângă tine care mor. Și îți dai seama că degeaba tu ești în mașină, că pe autostradă sunt accidente la tot pasul și nu ai cum să eviți toate ambuteiajele. Că și dacă tu îți ciocnești doar caroseria, ai putea omorî pe cineva de pe cal.
Așa că renunți la jumătate de normă ca să te duci la serviciu o dată la două zile. Să riști mai puțin. Tremuri de grijă pentru mine și pentru ceilalți oameni dragi care au de înfruntat zilnic acest haos. Și chiar pentru pielea ta, printre atâția cai care o iau razna.
„Ce e dictatura asta?, te mai întreb. Cine ești tu să hotărăști pentru viața mea?”
„Suntem împreună în asta, îmi răspunzi. De tine depinde și soarta mea. Și a copiilor mei. Și a părinților mei. Suntem rudele tale. Și-mi tremură inima de soarta ta. În fiecare zi mă întreb dacă oi fi ajuns cu bine acasă.”
„Îți mulțumesc pentru grija ta, răspund, dar sunt mare. Fiecare trăiește după cum gândește. Hai să nu ne mai rănim fără rost!”

A fost ultima mea încercare de a te ajuta să înțelegi, unchiule, ce faci. Nu te mai supăr în plus. Vreau doar să știi că nu a fost doar un vis.
Se face anul de când fratele tău a murit de Covid înainte să fi avut șansa vreunei opțiuni de vaccinare. Cum avem noi acum.
E o teribilă realitate.

OMAGIU – CRISTIAN PETRESCU

Inima mea a fost foarte încercată azi. M-a durut la propriu din miez de noapte, atunci când nu am putut adormi, și am rămas cumva cu ea sensibilă, tremurândă, toată ziua. În tot acest timp m-am simțit pierdută și totuși împreună cu colegii mei psihologi, într-o mare înnegurată de tristețe.

CRISTIAN PETRESCU, un model în breasla noastră, o legendă în timpul vieții sale, a dispărut dintre noi într-un mod surprinzător, aproape imposibil de înțeles: printr-o renunțare.

Un om care curma suferințe nu s-a putut alina pe sine.
Un profesionist care dădea aripi nu s-a mai putut susține.
Două mâini care conțineau nu au putut să ceară ajutor.
Un suflet care a ars prea mult a avut flacără prea puțin.

Nu l-am cunoscut personal, dar nu aveai cum să nu îl știi pe CRISTIAN PETRESCU. Pentru că el era o poveste de om! Prea mulți colegi și prieteni au fost influențați, modelați, fascinați de întâlnirea cu el. O prezență foarte puternică, resimțită și prin alții. Făcea valuri în conștiințe: forma generații de psihologi și psihoterapeuți în multe orașe, ghida cupluri și familii, schimba perspective, reaprindea vieți. Mi-e foarte greu să vorbesc la trecut.

CRISTIAN PETRESCU este. El rămâne în toți acești oameni care îl mențin viu: pun cap la cap istorioare despre intimitatea emoțională pe care el o crea în relație cu fiecare, spun glumele sale spumoase, se bucură de reflecțiile lui, de înțelegeri profunde ale umanului, de valoarea empatiei și a conexiunilor interpersonale pe care le-au explorat împreună.

CRISTIAN PETRESCU a fost un om generos care s-a dat.
Un om inimos care bate acum în alte inimi.

Dar ceea ce ne face plânsul de neliniștit, unii dintre noi fără să îi fi fost vreodată aproape fizic, este faptul că ne reprezintă în prea multe și în prea dureroase feluri.

O parte foarte profundă din noi rezonează cu neobositul CRISTIAN PETRESCU, care a obosit.
Cu jovialul CRISTIAN PETRESCU, care s-a întristat.
Cu altruistul CRISTIAN PETRESCU, care nu a mai avut ce da.
Cu maestrul CRISTIAN PETRESCU, pe care l-au încercat griji mărunte, concrete.
Cu adoratul CRISTIAN PETRESCU, care a putut fi atât de singur.

CRISTIAN PETRESCU este în fiecare dintre noi. Profesioniști, și totuși oameni. Ne abandonăm uneori în slujba clienților noștri. Mai vrem să putem pentru cineva care are mare nevoie. Ne ignorăm corpul, hrănindu-ne mintea cu reușita. Sădim speranțe în pământ sterp, încolțim luminițe în ochi înghețați, cu semințe din trupul nostru, din timpul nostru, din familia noastră, din viața noastră. Uităm uneori care este limita între sămânța pe care o punem și resursa pe care ne-o smulgem.

CRISTIAN PETRESCU avea vârsta mea.
Trecerea în neființă a lui Cristi ne obligă să ne recunoaștem vulnerabilitatea, perenitatea, limitele zilei. Prea des renunțăm la noi. Prea des ardem. Prea rar cerem un pahar cu apă, un weekend în care să nu ne preocupe cazurile din cabinet, o vacanță în care să nu ne simțim vinovați că lipsim.

Nu mai putem nega că și noi, nu foarte subtil, ne sinucidem.
Îți mulțumesc, profesore, că și prin moarte m-ai învățat ceva!

Nu vreau să știu!

Nu vreau să știu! stă la baza refuzului cu privire la terapie în multe cazuri cu mare nevoie de terapie. Există cupluri în care relația scârțâie, iar cei apropiați de pe margine (rude, prieteni) le sugerează că ar fi bine să apeleze la un profesionist. De cele mai multe ori unul dintre parteneri își dorește acest ajutor, dar celălalt neagă nevoia.

„Suntem bine. Astea nu sunt probleme. E firesc ce ni se întâmplă. Tu ai o percepție exagerată asupra lucrurilor” spune de obicei ariciul.

Și chiar și dulăul poate ajunge să fie dezamăgit, fără energie, să i se pară că lupta de unul singur e în zadar. Că celălalt nu vrea, pentru că nu-l mai vrea… Deci nu mai are rost niciun efort.

Deseori sunt întrebată ce îi aduce pe oameni la terapie de cuplu. Ce anume îi motivează să facă pasul acesta greu. Nu ei singuri trebuie să își rezolve problemele? Vin să se plângă sau ce?

Uneori întrebarea e pusă de cei care nu prea au încredere în autoritate. Sunt cei care și-au dus mereu crucea singuri și nu prea își pot imagina ajutorul. Cei care s-ar considera slabi în postura aceasta, de a cere ajutor.

Alteori întrebarea e pusă de indecișii care știu că nu sunt ok în cuplu, că nu mai au soluții și chiar că au nevoie de consiliere maritală. Dar nu pot mișca un deget în această direcție. E dificil să recunoști că nu ți-a ieșit ceva atât de important. E chiar rușinos. Te simți fără vlagă. E ultimul lucru despre care ai vorbi. De aici lipsa de energie și inacțiunea.

E mare lucru să poți să spui: „Am epuizat toate variantele, toate resursele personale și ale cuplului. Nu știm ce să mai facem! Am citit cărți. Am alocat timp pentru noi. Am încercat să vorbim omenește. Am îndurat de dragul relației. Dar ajungem mereu în același loc. Certându-ne și urându-ne. Sau într-o liniște vecină cu moartea. Singuri nu putem n-o scoatem la capăt.”

Alții ajung și mai aproape de problema reală din spatele refuzului. „Despre ce să vorbim la terapie? Ce și de ce să scormonim?”

Pe de o parte e teama că pojghița de relație care le-a mai rămas s-ar putea destrăma de tot dacă e supusă unei analize minuțioase. Cum-necum, acum sunt împreună, nu?

Pe de altă parte, și într-o măsură mult mai mare, fobia de terapie este de fapt frica de confruntarea cu propriii demoni. Cineva care toată viața a fugit de suferință sufletească și de scandal nu are putere să se confrunte cu trecutul propriu, cu vulnerabilitățile sale, cu diferențele care creează conflictul de cuplu.

„Mai bine nu mai vorbim, să nu ne certăm!” e tot un Nu vreau să știu!.

Atunci când te-ai clădit ca individ punând preșul peste propriile frustrări, peste propriile răni, n-o să mai vrei niciodată să te uiți cu o lupă la ele. Sau la tine. Ai inventat preșul ca să te doară mai puțin. Ca să-ți pari mai puternic. E logica preșului.

Așa că atunci când unii insistă cu întrebarea „Ce îi mână pe alții să vină totuși la terapie de cuplu?” eu știu că din ei vorbește acea parte care vrea să ajungă la liman. În ciuda durerii (partea lor sensibilă). Și în ciuda părții puternice care refuză ajutorul.

Întrebarea o pune vocea acelei părți care vrea să răzbată până pe plaja iubirii. Care caută motivația interioară, pentru vindecarea relațională și personală. E partea din ei sănătoasă care n-ar renunța. Și care vrea să se inspire din motivația altora.

O întrebare pe care o pun în prima ședință de terapie de cuplu celor care reușesc să facă pasul acesta greu este: „De ce azi?” Și răspunsurile au grade diferite de conștientizare.

„Pentru că le facem rău copiilor cu problemele noastre.”

„Pentru că nu suntem un model de cuplu bun pentru ei.”

„Pentru că am înțeles că e ultima stație. Dacă nu ne oprim aici să cerem ajutor, ajungem sigur la separare.”

Oamenii nu vor asta. Își doresc să reușească în iubire. Să le arate copiilor că iubirea dintre un bărbat și o femeie este posibilă. Să-și ia din „împreună” energia de a susține creșterea acestor pui. Să se simtă într-un acasă sigur în care să-și dea voie să fie ceea ce sunt și să fie văzuți.

La un nivel profund, oamenii vor de fapt să știe ceea ce le e frică să afle. Vor să se întâlnească cu adevărul despre sine și despre celălalt.

Nu-și pot imagina asta, pentru că nu au avut relații de familie în care trăirile sufletești profunde să fie spuse pe șleau, ascultate cu răbdare, validate și onorate. Nu au avut astfel de experiențe în casa părintească. Nu știu cum s-ar putea ca părerile lor, diferite de ale celuilalt, să fie tolerate și acceptate. De un părinte. De un partener.

Vor, dar nu știu cum. Și nici nu-și pot imagina „corabia”…

CINE sunt eu și DE CE am scris această carte

Mă prezint așa cum o fac de obicei în cabinet, în  fața cuplurilor venite pentru prima dată la terapie: ca om și ca profesionist.

Sunt Laura Pănăzan. Am 50 de ani. Sunt într-o relație de 29 de ani… care se reconstruiește în fiecare zi. Și am 3 copii frumoși și mari.

Ceva esențial despre mine, omul? Îmi place să pun în cuvinte scrise ceea ce simt. Mă ajută să mă clarific și să mă dau mai departe.

Sunt medic primar în Stomatologie generală.

Sunt psiholog, psihoterapeut cu dublă specializare în cuplu: în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional.

Practic cu pasiune ambele profesii, fiecare dintre ele reprezintă o parte la fel de importantă din mine, care oferă alinare durerii fizice și celei sufletești, având ca scop ultim obținerea unei stări de bine.

Eu știu că tu, clientul, și cu mine, terapeutul, semănăm. Suntem la fel de puternici și la fel de vulnerabili. Doar că tu exprimi mai mult una dintre aceste caracteristici. Înțelegerea că suntem de-o potrivă  și slabi și puternici reprezintă principiul care stă la baza empatiei mele pentru tine și care mă călăuzește să îți acord ajutorul potrivit.

În cabinet, să fiu martora efortului renașterii din cenușă a cuplurilor mă motivează și mă inspiră.

În cartea mea, Un dulău și un arici la terapie de cuplu, prezint așteptările nerealiste, prejudecățile cu care oamenii vin la terapie sau care îi împiedică să facă acest pas atunci când au nevoie.

Prin această carte, cu acordul clienților mei, te las să tragi cu urechea și să-ți faci o idee despre ce se întâmplă în spațiul terapeutic. Mă aștept să fii un pic… curios, dar și un pic temător. Cum ești?

Avertisment

Dragă cititorule, trebuie să-ți spun ceva din capul locului. Eu, ție.
Tu ești cel care ar putea avea „așteptări nerealiste” de la terapia de cuplu sau de la această carte. Sunt sinceră cu tine de la început.

Ai putea să te simți arătat cu degetul de mine, chiar din primul paragraf. Prins de guler. Pus în postura de „client”. Revoltat, poate.

Vreau doar să te aduc mai aproape. Să mă arăt cu degetul pe mine, de fapt. Să îți spun cine sunt eu, cea exprimată prin cartea aceasta. Dar mai întâi o să îți povestesc ceva.

La prima întâlnire cu Ștefan, iubitul meu de-o viață, cu aproape 30 de ani în urmă, eu, Laura, i-am enumerat defectele mele. „Asta sunt eu. Asta nu sunt, deși s-ar putea ca tu să îți dorești să fiu.” Deschiderea mea l-a făcut să îmi prezinte și el defectele lui. De obicei îndrăgostiții își văd reciproc și își arată unul altuia doar sclipiciul. Noi am preferat să ne confruntăm cu temerile noastre cele mai mari: „Dacă într-o zi ai să descoperi ce eu știu deja despre mine, nu ar fi ca și cum azi te-am mințit, ascunzându-mă, și am să te pierd?”

Aici, la prima ta întâlnire cu mine, vreau să îți spun ce eu știu deja despre cartea aceasta.

Cartea aceasta nu te va relaxa. Nu este o lectură plăcută de weekend.

Cartea aceasta te va provoca. Te va enerva. Te va face să simți în nebănuite moduri. Nu ai cum să nu te identifici cu câte un client din povestirile mele, pentru că relația de cuplu are o miză fantastică pentru fiecare dintre noi. Chiar și atunci când alegem să trăim singuri.

Cartea aceasta nu este beletristică, deși te poartă prin cartierul meu, pe malul unei mări, prin cabinetul de psihologie, prin niște suflete.

Cartea aceasta nu este transcrierea unui blog, deși are un iz de jurnal în Pretext și pe alocuri. Enervant pentru cineva care este în căutare de informații și găsește altceva. Probabil că e ca și cum îl tot duc cu vorba înainte să îi spun marile secrete.
Este modul meu de a-ți prezenta în paralel, în ordine cronologică, povestea din spatele scrierii. De la nivelul de idee aburindă și tic-tac al inimii care deja mirosea cu sete cartea, prin suișuri și coborâșuri, când în galop, când opintit, uneori cu pletele în vânt, alteori cu calul în cârcă, până la momentul în care am avut curajul să te las să mă citești. În călătoria aceasta, în care te iau părtaș dacă vrei, m-am simțit și mare impostor, și mare scriitor. O fi aiurea să îți spun asta de la început?

Cartea aceasta croșetează în mai multe direcții. Prin viața mea, prin terapiile de cuplu pe care le susțin, prin relația dintre noi doi pe care, iată, tocmai o pornim. Prin sufletul tău, dacă te lași. Dacă mă primești. Va fi derutant și obositor uneori să te tot mut dintr-un plan în altul. O să îți par, desigur, haotică. Dar îți garantez că toate firele țes structură, că toate cercurile se închid, că puzzle-ul va fi întreg la final. Că toate detaliile și variațiunile au un sens. O intenție bine definită. Tu.

Ai putea crede că am ambiția să te cresc, aroganța să îți dau lecții. Că te împing uneori spre introspecție fără ca tu să-mi fi cerut să-ți fiu terapeut. Vreau doar să îți arăt că noi doi suntem egali. Și pentru asta va trebui să vii la întâlnirea cu mine nu doar cu mintea deschisă și curioasă. Ci să îți pui la bătaie și inima. Altfel ai să uiți în două zile ce-ai citit, oricât de interesant ți-ar fi părut.

Cartea aceasta nu este un manual, dar poți învăța multe experimentând-o. Nu vei întâlni aici profesionalismul detașat, obiectiv, pur științific și impersonal dintr-o lucrare de doctorat. Nu prezintă studii de caz, ci frânturi de suflet. Nu are pretenția că aduce inovație în domeniu. Că atinge vreun vârf. Își propune să ajungă foarte aproape de tine. Într-o văgăună.

Cartea aceasta nu te va lăsa să faci din mine un idol. Chiar dacă ai nevoie de o autoritate perfectă la care să te raportezi și ai venit să o găsești aici. Chiar dacă admirându-mă m-ai citi mai ușor, mai nerăbdător și mai încrezător.
Vreau să știi din prima că sunt un om din carne și oase. Că am uneori conflicte cu soțul sau cu copiii mei. Așa cum am și momente de incredibilă conectare cu fiecare. Mereu am să îți arăt omul din spatele expertului. Cu mască, fără mască. Îți voi dezvălui emoția mea. Adevărul. Și uneori o să ți se pară cam mult. Pentru ce atâta dezvăluire? Parcă terapeuții trebuiau să fie impersonali, nu? Tu ce zici?

Dacă ai reflexul de a împărți lumea în Superiori și Inferiori, Buni și Răi, Atotștiutori și Ignoranți, Zei și Muritori de rând, Credincioși și Păgâni, Campioni și Terminați, e mai mult ca sigur că eu te voi dezamăgi. Pentru că îți voi arăta nu doar puterea, la care te aștepți, ci și vulnerabilitatea mea. Și asta te va face să te întâlnești cu propria ta vulnerabilitate, care doare. De aceea o să te superi rău pe mine și vei da cu cartea de pereți.
Ar fi bine dacă înainte s-o faci, ai mai citi o dată acest avertisment. Nu pentru că… „Ți-am spus eu!”, ci ca să-ți amintești că toate dezvăluirile mele au un rost, că emoția ta negativă este prețul întâlnirii cu adevărul tău. Este prețul conștientizării, primul pas spre schimbare și creștere. Abia atunci ne vom întâlni pe deplin, noi doi. Acolo unde doare.

Și n-aș vrea să îți scape faptul că dincolo de conflictele mele există mereu reconectare. Mă tem că ai putea fi atât de dezamăgit că există conflictul, încât să nu reușești să fii atent la cum îl folosesc.

Mai mult ca sigur că relația mea, pe care o expun în această carte, nu va atinge standardul relației de cuplu ideale din imaginarul tău. Înțeleg că ai avea nevoie să poată face asta ca să contrabalanseze relațiile blocate pe care le prezint. Sau propria ta relație de iubire, pentru care cauți aici o gură de fericire. Există filme cu happy-end și basme cu… „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Eu cred în… „S-au ascultat, s-au sprijinit, s-au alinat reciproc. Și au făcut față vieții mai bine împreună. ”.

Cartea aceasta este despre realitate. Despre cuvinte șocante uneori, alese cu grijă alteori, cu un scop anume mereu. Despre complexitatea unui om întreg, cu un spectru larg de culori emoționale, în care coexistă binele și răul. Ca și în mine. Ca și în tine.

Cartea aceasta este despre cunoaștere de sine, acceptare a tot și autoasumare, pentru ca motivația și speranța ta să vină din interior, nu din exterior. De la tine, nu de la mine. De la Sine, sâmburele tău de divin, nu de la un „moș cu barbă” din ceruri.

Sper că o vei primi în cele din urmă ca pe un dar, ca pe o înțelegere mai cuprinzătoare și mai aproape de adevăr a naturii umane. A propriei tale ființe.

Eu nu mă „machiez”. Tu?

Când tu…

Când uiți de mine tu,
celulele mele rămase în beznă
se rătăcesc de mine
în căutarea ta.

Eu îmi fac treburile cuminte,
pe întuneric,
ele fug de acasă, debusolate,
adolescenți neascultători.

Când mă vezi tu,
ochii tăi calzi și atenți
mă adună la loc
și-mi dau lumină.

Lumea mea interioară
capătă ordine și sens,
iar eu devin
o femeie aprinsă.

Românie, te trezești!

De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!

VOTEZ, CONTEZ

Să cred în votul meu înseamnă
să cred în mine.

Înseamnă să mă uit în sufletul meu
cât să simt cine sunt,
ce-mi doresc să fiu,
despre ce aș vrea să fie viața mea.

Însemnă să risc să mă exprim,
indiferent de opinia celorlalți,
dincolo de orice constrângeri
și neștiind care va fi rezultatul.

Înseamnă să-mi dau dreptul
să decid de unul singur,
printr-o revoluție interioară,
cine voi deveni.

Înseamnă să-mi iau puterea
de a fi acum
cel mai potrivit vot
pentru viața de mâine.

Înseamnă să am încredere
că pot face pasul nou
pe drumul ales
al schimbării mele.

Înseamnă că sunt azi
ființa conștientă,
autentică și asumată,
a viitorului meu.

Votez, Contez.