Nu vreau să știu!

Nu vreau să știu! stă la baza refuzului cu privire la terapie în multe cazuri cu mare nevoie de terapie. Există cupluri în care relația scârțâie, iar cei apropiați de pe margine (rude, prieteni) le sugerează că ar fi bine să apeleze la un profesionist. De cele mai multe ori unul dintre parteneri își dorește acest ajutor, dar celălalt neagă nevoia.

„Suntem bine. Astea nu sunt probleme. E firesc ce ni se întâmplă. Tu ai o percepție exagerată asupra lucrurilor” spune de obicei ariciul.

Și chiar și dulăul poate ajunge să fie dezamăgit, fără energie, să i se pară că lupta de unul singur e în zadar. Că celălalt nu vrea, pentru că nu-l mai vrea… Deci nu mai are rost niciun efort.

Deseori sunt întrebată ce îi aduce pe oameni la terapie de cuplu. Ce anume îi motivează să facă pasul acesta greu. Nu ei singuri trebuie să își rezolve problemele? Vin să se plângă sau ce?

Uneori întrebarea e pusă de cei care nu prea au încredere în autoritate. Sunt cei care și-au dus mereu crucea singuri și nu prea își pot imagina ajutorul. Cei care s-ar considera slabi în postura aceasta, de a cere ajutor.

Alteori întrebarea e pusă de indecișii care știu că nu sunt ok în cuplu, că nu mai au soluții și chiar că au nevoie de consiliere maritală. Dar nu pot mișca un deget în această direcție. E dificil să recunoști că nu ți-a ieșit ceva atât de important. E chiar rușinos. Te simți fără vlagă. E ultimul lucru despre care ai vorbi. De aici lipsa de energie și inacțiunea.

E mare lucru să poți să spui: „Am epuizat toate variantele, toate resursele personale și ale cuplului. Nu știm ce să mai facem! Am citit cărți. Am alocat timp pentru noi. Am încercat să vorbim omenește. Am îndurat de dragul relației. Dar ajungem mereu în același loc. Certându-ne și urându-ne. Sau într-o liniște vecină cu moartea. Singuri nu putem n-o scoatem la capăt.”

Alții ajung și mai aproape de problema reală din spatele refuzului. „Despre ce să vorbim la terapie? Ce și de ce să scormonim?”

Pe de o parte e teama că pojghița de relație care le-a mai rămas s-ar putea destrăma de tot dacă e supusă unei analize minuțioase. Cum-necum, acum sunt împreună, nu?

Pe de altă parte, și într-o măsură mult mai mare, fobia de terapie este de fapt frica de confruntarea cu propriii demoni. Cineva care toată viața a fugit de suferință sufletească și de scandal nu are putere să se confrunte cu trecutul propriu, cu vulnerabilitățile sale, cu diferențele care creează conflictul de cuplu.

„Mai bine nu mai vorbim, să nu ne certăm!” e tot un Nu vreau să știu!.

Atunci când te-ai clădit ca individ punând preșul peste propriile frustrări, peste propriile răni, n-o să mai vrei niciodată să te uiți cu o lupă la ele. Sau la tine. Ai inventat preșul ca să te doară mai puțin. Ca să-ți pari mai puternic. E logica preșului.

Așa că atunci când unii insistă cu întrebarea „Ce îi mână pe alții să vină totuși la terapie de cuplu?” eu știu că din ei vorbește acea parte care vrea să ajungă la liman. În ciuda durerii (partea lor sensibilă). Și în ciuda părții puternice care refuză ajutorul.

Întrebarea o pune vocea acelei părți care vrea să răzbată până pe plaja iubirii. Care caută motivația interioară, pentru vindecarea relațională și personală. E partea din ei sănătoasă care n-ar renunța. Și care vrea să se inspire din motivația altora.

O întrebare pe care o pun în prima ședință de terapie de cuplu celor care reușesc să facă pasul acesta greu este: „De ce azi?” Și răspunsurile au grade diferite de conștientizare.

„Pentru că le facem rău copiilor cu problemele noastre.”

„Pentru că nu suntem un model de cuplu bun pentru ei.”

„Pentru că am înțeles că e ultima stație. Dacă nu ne oprim aici să cerem ajutor, ajungem sigur la separare.”

Oamenii nu vor asta. Își doresc să reușească în iubire. Să le arate copiilor că iubirea dintre un bărbat și o femeie este posibilă. Să-și ia din „împreună” energia de a susține creșterea acestor pui. Să se simtă într-un acasă sigur în care să-și dea voie să fie ceea ce sunt și să fie văzuți.

La un nivel profund, oamenii vor de fapt să știe ceea ce le e frică să afle. Vor să se întâlnească cu adevărul despre sine și despre celălalt.

Nu-și pot imagina asta, pentru că nu au avut relații de familie în care trăirile sufletești profunde să fie spuse pe șleau, ascultate cu răbdare, validate și onorate. Nu au avut astfel de experiențe în casa părintească. Nu știu cum s-ar putea ca părerile lor, diferite de ale celuilalt, să fie tolerate și acceptate. De un părinte. De un partener.

Vor, dar nu știu cum. Și nici nu-și pot imagina „corabia”…

CINE sunt eu și DE CE am scris această carte

Mă prezint așa cum o fac de obicei în cabinet, în  fața cuplurilor venite pentru prima dată la terapie: ca om și ca profesionist.

Sunt Laura Pănăzan. Am 50 de ani. Sunt într-o relație de 29 de ani… care se reconstruiește în fiecare zi. Și am 3 copii frumoși și mari.

Ceva esențial despre mine, omul? Îmi place să pun în cuvinte scrise ceea ce simt. Mă ajută să mă clarific și să mă dau mai departe.

Sunt medic primar în Stomatologie generală.

Sunt psiholog, psihoterapeut cu dublă specializare în cuplu: în Psihoterapia Experiențială a Unificării și în Terapia Focusată Emoțional.

Practic cu pasiune ambele profesii, fiecare dintre ele reprezintă o parte la fel de importantă din mine, care oferă alinare durerii fizice și celei sufletești, având ca scop ultim obținerea unei stări de bine.

Eu știu că tu, clientul, și cu mine, terapeutul, semănăm. Suntem la fel de puternici și la fel de vulnerabili. Doar că tu exprimi mai mult una dintre aceste caracteristici. Înțelegerea că suntem de-o potrivă  și slabi și puternici reprezintă principiul care stă la baza empatiei mele pentru tine și care mă călăuzește să îți acord ajutorul potrivit.

În cabinet, să fiu martora efortului renașterii din cenușă a cuplurilor mă motivează și mă inspiră.

În cartea mea, Un dulău și un arici la terapie de cuplu, prezint așteptările nerealiste, prejudecățile, cu care oamenii vin la terapie sau care îi împiedică să facă acest pas atunci când au nevoie.

Prin această carte, cu acordul clienților mei, te las să tragi cu urechea și să-ți faci o idee despre ce se întâmplă în spațiul terapeutic. Mă aștept să fii un pic… curios, dar și un pic temător. Cum ești?

Avertisment

Dragă cititorule, trebuie să-ți spun ceva din capul locului. Eu, ție.
Tu ești cel care ar putea avea „așteptări nerealiste” de la terapia de cuplu sau de la această carte. Sunt sinceră cu tine de la început.

Ai putea să te simți arătat cu degetul de mine, chiar din primul paragraf. Prins de guler. Pus în postura de „client”. Revoltat, poate.

Vreau doar să te aduc mai aproape. Să mă arăt cu degetul pe mine, de fapt. Să îți spun cine sunt eu, cea exprimată prin cartea aceasta. Dar mai întâi o să îți povestesc ceva.

La prima întâlnire cu Ștefan, iubitul meu de-o viață, cu aproape 30 de ani în urmă, eu, Laura, i-am enumerat defectele mele. „Asta sunt eu. Asta nu sunt, deși s-ar putea ca tu să îți dorești să fiu.” Deschiderea mea l-a făcut să îmi prezinte și el defectele lui. De obicei îndrăgostiții își văd reciproc și își arată unul altuia doar sclipiciul. Noi am preferat să ne confruntăm cu temerile noastre cele mai mari: „Dacă într-o zi ai să descoperi ce eu știu deja despre mine, nu ar fi ca și cum azi te-am mințit, ascunzându-mă, și am să te pierd?”

Aici, la prima ta întâlnire cu mine, vreau să îți spun ce eu știu deja despre cartea aceasta.

Cartea aceasta nu te va relaxa. Nu este o lectură plăcută de weekend.

Cartea aceasta te va provoca. Te va enerva. Te va face să simți în nebănuite moduri. Nu ai cum să nu te identifici cu câte un client din povestirile mele, pentru că relația de cuplu are o miză fantastică pentru fiecare dintre noi. Chiar și atunci când alegem să trăim singuri.

Cartea aceasta nu este beletristică, deși te poartă prin cartierul meu, pe malul unei mări, prin cabinetul de psihologie, prin niște suflete.

Cartea aceasta nu este transcrierea unui blog, deși are un iz de jurnal în Pretext și pe alocuri. Enervant pentru cineva care este în căutare de informații și găsește altceva. Probabil că e ca și cum îl tot duc cu vorba înainte să îi spun marile secrete.
Este modul meu de a-ți prezenta în paralel, în ordine cronologică, povestea din spatele scrierii. De la nivelul de idee aburindă și tic-tac al inimii care deja mirosea cu sete cartea, prin suișuri și coborâșuri, când în galop, când opintit, uneori cu pletele în vânt, alteori cu calul în cârcă, până la momentul în care am avut curajul să te las să mă citești. În călătoria aceasta, în care te iau părtaș dacă vrei, m-am simțit și mare impostor, și mare scriitor. O fi aiurea să îți spun asta de la început?

Cartea aceasta croșetează în mai multe direcții. Prin viața mea, prin terapiile de cuplu pe care le susțin, prin relația dintre noi doi pe care, iată, tocmai o pornim. Prin sufletul tău, dacă te lași. Dacă mă primești. Va fi derutant și obositor uneori să te tot mut dintr-un plan în altul. O să îți par, desigur, haotică. Dar îți garantez că toate firele țes structură, că toate cercurile se închid, că puzzle-ul va fi întreg la final. Că toate detaliile și variațiunile au un sens. O intenție bine definită. Tu.

Ai putea crede că am ambiția să te cresc, aroganța să îți dau lecții. Că te împing uneori spre introspecție fără ca tu să-mi fi cerut să-ți fiu terapeut. Vreau doar să îți arăt că noi doi suntem egali. Și pentru asta va trebui să vii la întâlnirea cu mine nu doar cu mintea deschisă și curioasă. Ci să îți pui la bătaie și inima. Altfel ai să uiți în două zile ce-ai citit, oricât de interesant ți-ar fi părut.

Cartea aceasta nu este un manual, dar poți învăța multe experimentând-o. Nu vei întâlni aici profesionalismul detașat, obiectiv, pur științific și impersonal dintr-o lucrare de doctorat. Nu prezintă studii de caz, ci frânturi de suflet. Nu are pretenția că aduce inovație în domeniu. Că atinge vreun vârf. Își propune să ajungă foarte aproape de tine. Într-o văgăună.

Cartea aceasta nu te va lăsa să faci din mine un idol. Chiar dacă ai nevoie de o autoritate perfectă la care să te raportezi și ai venit să o găsești aici. Chiar dacă admirându-mă m-ai citi mai ușor, mai nerăbdător și mai încrezător.
Vreau să știi din prima că sunt un om din carne și oase. Că am uneori conflicte cu soțul sau cu copiii mei. Așa cum am și momente de incredibilă conectare cu fiecare. Mereu am să îți arăt omul din spatele expertului. Cu mască, fără mască. Îți voi dezvălui emoția mea. Adevărul. Și uneori o să ți se pară cam mult. Pentru ce atâta dezvăluire? Parcă terapeuții trebuiau să fie impersonali, nu? Tu ce zici?

Dacă ai reflexul de a împărți lumea în Superiori și Inferiori, Buni și Răi, Atotștiutori și Ignoranți, Zei și Muritori de rând, Credincioși și Păgâni, Campioni și Terminați, e mai mult ca sigur că eu te voi dezamăgi. Pentru că îți voi arăta nu doar puterea, la care te aștepți, ci și vulnerabilitatea mea. Și asta te va face să te întâlnești cu propria ta vulnerabilitate, care doare. De aceea o să te superi rău pe mine și vei da cu cartea de pereți.
Ar fi bine dacă înainte s-o faci, ai mai citi o dată acest avertisment. Nu pentru că… „Ți-am spus eu!”, ci ca să-ți amintești că toate dezvăluirile mele au un rost, că emoția ta negativă este prețul întâlnirii cu adevărul tău. Este prețul conștientizării, primul pas spre schimbare și creștere. Abia atunci ne vom întâlni pe deplin, noi doi. Acolo unde doare.

Și n-aș vrea să îți scape faptul că dincolo de conflictele mele există mereu reconectare. Mă tem că ai putea fi atât de dezamăgit că există conflictul, încât să nu reușești să fii atent la cum îl folosesc.

Mai mult ca sigur că relația mea, pe care o expun în această carte, nu va atinge standardul relației de cuplu ideale din imaginarul tău. Înțeleg că ai avea nevoie să poată face asta ca să contrabalanseze relațiile blocate pe care le prezint. Sau propria ta relație de iubire, pentru care cauți aici o gură de fericire. Există filme cu happy-end și basme cu… „Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”
Eu cred în… „S-au ascultat, s-au sprijinit, s-au alinat reciproc. Și au făcut față vieții mai bine împreună. ”.

Cartea aceasta este despre realitate. Despre cuvinte șocante uneori, alese cu grijă alteori, cu un scop anume mereu. Despre complexitatea unui om întreg, cu un spectru larg de culori emoționale, în care coexistă binele și răul. Ca și în mine. Ca și în tine.

Cartea aceasta este despre cunoaștere de sine, acceptare a tot și autoasumare, pentru ca motivația și speranța ta să vină din interior, nu din exterior. De la tine, nu de la mine. De la Sine, sâmburele tău de divin, nu de la un „moș cu barbă” din ceruri.

Sper că o vei primi în cele din urmă ca pe un dar, ca pe o înțelegere mai cuprinzătoare și mai aproape de adevăr a naturii umane. A propriei tale ființe.

Eu nu mă „machiez”. Tu?

Când tu…

Când uiți de mine tu,
celulele mele rămase în beznă
se rătăcesc de mine
în căutarea ta.

Eu îmi fac treburile cuminte,
pe întuneric,
ele fug de acasă, debusolate,
adolescenți neascultători.

Când mă vezi tu,
ochii tăi calzi și atenți
mă adună la loc
și-mi dau lumină.

Lumea mea interioară
capătă ordine și sens,
iar eu devin
o femeie aprinsă.

Românie, te trezești!

De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!

VOTEZ, CONTEZ

Să cred în votul meu înseamnă
să cred în mine.

Înseamnă să mă uit în sufletul meu
cât să simt cine sunt,
ce-mi doresc să fiu,
despre ce aș vrea să fie viața mea.

Însemnă să risc să mă exprim,
indiferent de opinia celorlalți,
dincolo de orice constrângeri
și neștiind care va fi rezultatul.

Înseamnă să-mi dau dreptul
să decid de unul singur,
printr-o revoluție interioară,
cine voi deveni.

Înseamnă să-mi iau puterea
de a fi acum
cel mai potrivit vot
pentru viața de mâine.

Înseamnă să am încredere
că pot face pasul nou
pe drumul ales
al schimbării mele.

Înseamnă că sunt azi
ființa conștientă,
autentică și asumată,
a viitorului meu.

Votez, Contez.

Iubesc sau sunt dependent?

De multe ori în terapie întâlnesc clienți confuzi în a face distincția dintre iubire și dependență. Rușinați că ar putea iubi prea mult ori că ar putea cere prea multă iubire. Nesiguri pe drumul dintre responsabilitate și libertate în cuplu.

Cel mai des întâlnesc această confuzie chiar la cei care au făcut demersuri spre dezvoltarea lor personală și au fost sfătuiți să fie autonomi, pe picioarele lor, să nu depindă emoțional de altcineva. Doar că sfatul acesta se ciocnește cap în cap cu o nevoie neonorată veche și parcă se răstoarnă căruța în drum și nu mai ai energie să te aduni..

Mi se întâmplă să fiu apostrofată chiar de colegi psihologi, atunci când află de exemplu că în terapiile mele de cuplu aprofundez istoricul unui individ, de față cu partenerul său: „Și e bine să faci asta? Nu îi legi prea tare unul de altul?”

Aflu chiar de încercările altor terapeuți de a desprinde un client individual din relația de cuplu nefuncțională, înainte de a încerca să facă schimbări personale în cadrul acelei relații. Să pleci fără să înveți să faci altfel înseamnă să ai toate șansele să repeți nefericirea în următoarea relație, în care pe tine te iei în bagaj.

Până unde poate crește iubirea și de unde începe dependența?
Dependența este definită în DEX drept situația de a fi dependent de ceva sau cineva; a nu fi autonom; stare de subordonare; supunere. Această definiție sugerează o ierarhie de putere, în care cineva mai slab este în poziție inferioară față de cineva mai puternic (pentru a primi altceva la schimb, aș zice eu).

Ce știm despre iubire?
Întâi ne-am dat seama că nou-născuții neatinși mor (chiar dacă sunt hrăniți și îngrijiți cu mânuși). Apoi am definit iubirea necondiționată de care au nevoie copiii. Știam și că omul este ființă socială. Adică are nevoie de relații interumane și se dezumanizează în izolare. Îmi amintesc în facultate ce surprinsă am fost să aflu că în doar 5 zile fără contact cu altă persoană apar deja tulburări comportamentale și emoționale, la un adult.

Totuși până în anii 90 psihologii insistau pe control emoțional și defineau maturitatea, printre altele, ca independență emoțională. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut ca mamă a fost să îmi las copilul să plângă noaptea pentru că așa citisem într-o revistă despre creșterea copilului în 1997. Mi se garanta că voi avea cel mai cuminte copil din lume în 3 zile și că o să îl scot din simbioza nocivă. Probabil că azi vi se pare inuman, dar eu atunci eram un părinte informat, urmam indicațiile unui specialist care semna articolul și voiam ce e mai bine pentru copilul meu, chiar dacă pentru asta îmi băgam unghiile în pernă.

Copilul meu însă nu a cedat. A plâns până am cedat eu. Iar azi mă simt teribil de vinovată că mi-am trădat instinctul de mamă în numele unei așa-zise teorii care creștea oameni căliți. I-am administrat atunci puiului meu aproape o oră de traumă de abandon. Acum știu că în primii 3 ani de viață se pun bazele atașamentului securizat: legătura afectivă cu mama sau altă persoană apropiată care conferă unui individ sentimentul siguranței și al încrederii în sine, în ceilalți și în lume, cu efect asupra întregii sale vieți.

Teoria atașamentului și studiile ultimilor 20 de ani spun că iubirea este o nevoie fundamentală, general umană. Indiferent de vârstă, sex, religie, cultură, rasă, oamenii au nevoie să fie importanți pentru cineva, să fie apreciați, atinși, înțeleși, alinați. Adică însăși condiția umană presupune vulnerabilitate și ne face dependenți de ceilalți. Dependenți de iubire.

Fără iubire ne simțim în conflict cu toată lumea și cu noi înșine, suntem depresivi și anxioși, ne este greu să depășim situațiile stresante sau încărcate emoțional, ne scade imunitatea, ne îmbolnăvim și îmbătrânim mai iute.

Cu iubire suntem mai flexibili psihic, mai deschiși către explorare, mai intuitivi, spontani și creativi, ne crește reziliența la stres, în fața pierderilor sau a bolii.

Atunci când nu reușim să primim iubire, în loc de cineva, ne vom lega de ceva: alcool, droguri, mâncare, muncă, jocuri, sex, alte forme de consum excesiv. Toate acestea din urmă sunt încercări de a umple un gol. De cineva.  Sau încercări să amorțim ca să nu mai simțim. Aceste substitute creează dependențele propriu-zise, lor le spunem adicții. Par hrănitoare pe moment, dar ne alienează în fapt. Dependența propriu-zisă presupune un rău împotriva ființei, ne pune în pericol starea de bine, sănătatea, viața. Un rău de care nu ne putem desprinde. Îi vom spune dependență nesănătoasă.

Atașamentul se rescrie de-a lungul vieții. Chiar dacă în copilărie am dobândit un atașament insecurizat (nu avem încredere în forțele proprii, în aproapele nostru, suntem anxioși, ne așteptăm la rele, ne-am pierdut speranța de mai bine), avem șansa să ajungem la siguranță emoțională în contact cu un partener care are atașament securizat. Pentru că acesta ne poate oferi iubirea și siguranța după care am tânjit mereu și de la el putem învăța să oferim iubire și siguranță și noi.

Totuși se întâmplă mai degrabă ca având atașament nesigur să rezonez emoțional cu un partener cu același tip de atașament. Alegerile în dragoste sunt în mare măsură dictate de inconștient, poate tocmai pentru că nevoia profundă este ca un iubit care seamănă în multe feluri cu părintele meu neglijent să ajungă cumva să mă iubească. Asta ar putea fi reparator pentru sufletul copilului ce-am fost.

Să zicem că ne-am întâlnit deci, 21 cu 22, nu prea departe unul de altul, amândoi cu atașament insecurizat. Ne-am îndrăgostit și am sperat ca în sfârșit să contăm în ochii și în inima celuilalt. Și după sclipiciul începutului, în care iubim mai degrabă speranța că vom fi iubiți, iluzia începe să se spulbere pentru că amândoi avem pocalul gol.

Asta nu înseamnă că nu facem eforturi, că nu încercăm toate strategiile din arsenal ca să salvăm situația… Unul insistând să arate neregulile care ne duc la pierzanie, altul încercând să aplaneze conflictul, să liniștească situația care pare să scape de sub control. Fiecare încearcă de fapt să apere cum știe el relația: fiind vigilent, atent la pericole ori măturându-le din drum. Și tocmai faptul că avem strategii opuse ne face să ne simțim puși în pericol de celălalt, pe care îl percepem ori amenințător, ori indiferent.

Sfârșim prin a ne simți unul neînțeles, neimportant, părăsit, singur, celălalt confuz, insuficient, respins, pedepsit. Neiubiți. Unul mai rănit ca altul, fix acolo unde ne doare mai tare și mai de demult. S-a rescris în felul acesta povestea veche de neiubire a copilului din fiecare dintre noi. Și ne putem retraumatiza la nesfârșit, relația noastră devenind o dependență nesănătoasă. Un rău de care nu ne putem desprinde.

Și cum ar arăta o dependență sănătoasă? În clasa a șaptea am aflat din cărțile scriitorului George Șovu că „iubirea e aripă înaltă”. Iubirea te înalță, te ridică, te ajută să crești.

Să zicem că ne-am întâlnit Tanda cu Manda. Amândoi cu atașament securizat. Sau, mai realist vorbind, suntem 21 și 22 după terapia de cuplu la care am apelat conștientizând răul pe care ni-l făceam reciproc deși ne iubeam. Suntem la fel de oameni ca altă dată. Avem încă vulnerabilități și răni vechi, nu au fost șterse cu buretele din povestea vieții noastre. Acum însă suntem conștienți de ele și când e vorba de noi înșine, și când e vorba de partenerul nostru.

Acum observăm de la primele semne când în interacțiunea dintre noi doi, una dintre aceste răni se acutizează.
Chiar dacă nu am avut intenția de a-l ataca, accept că celălalt are uneori această percepție și îmi asum responsabilitatea că l-am provocat cumva, fără să vreau. Voi întreba: „Ce anume din ceea ce am făcut sau ai văzut la mine te-a supărat?” Aș putea primi răspunsul: „Ai ridicat o sprânceană, ca tata…” Am să iau în serios acest răspuns și voi fi curioasă să înțeleg cum poate răni o sprânceană ridicată o inimă de copil. „Ce semnificație are pentru tine faptul că cineva ridică o sprânceană?” „Aroganță, superioritate, putere, pericol” ar putea fi răspunsul și eu voi ști exact la ce nedreptate veche face referire, dar voi fi deschisă să primesc detalii noi. Voi recunoaște că având acest istoric este îndreptățit să se îngrijoreze pentru o sprânceană ridicată și să reacționeze cu furie sau cu detașare emoțională. Îmi voi reasigura partenerul că mie îmi pasă și îl consider un egal, îl voi ajuta să vadă diferența dintre mine și persoana din trecutul lui. Îmi voi reafirma iubirea și disponibilitatea de a-i vedea sufletul.  Imi voi exprima părerea de rău pentru că am atins un punct sensibil, precum și grija de a nu-l mai răni pe viitor.

Și desigur, voi căuta un moment ulterior în care să vorbesc și despre sprânceana pe care am ridicat-o ca răspuns la ceva care nici mie nu mi-a picat bine. Altă poveste trecută (a mea, de data asta) care determină altă percepție prezentă (realitatea mea subiectivă), alt punct sensibil atins (rana mea veche), urmat de un comportament reactiv învățat tot de la un părinte (sprânceana arogantă), dar care are un sens emoțional. Și partenerul meu va lăsa deoparte realitatea lui subiectivă ca să se pună pentru o clipă în șoșonii mei și să aibă grijă el acum de rana mea.

În felul acesta ne putem alina reciproc. Putem fi pe rând părinte reparator pentru celălalt. Vom renunța la poziția de putere (în care dau ca să nu mă mai doară). Voi renunța la percepția inflexibilă a unei realități „obiective”, ne vom coborâ până la rana celuilalt și îl vom ajuta să se ridice („iubirea e aripă înaltă”) știind că și el poate face asta pentru noi. Asta ar fi o dependență sănătoasă în care ne-am regla emoțional reciproc, onorând trăirile interioare ale fiecăruia dintre noi ca pe două realități subiective care își crează spațiu una alteia (în loc să se excludă).

Acesta este un proces în sine, are nevoie de timp, de efort comun și uneori de ajutorul unui terapeut de cuplu. Eu îi spun „drumul de la ori, ori la și, și.” De la competiție, la cooperare. De la deconectare, la conectare. De la „Mă descurc și singur!” (ca altădată), la vindecare împreună. Ca să creștem, avem nevoie de iubire. Ca să ne vindecăm, avem nevoie de o altă ființă, în ochii căreia să ne oglindim. Doar iubirea poate alina neiubirea.

Și dependența nesănătoasă în cuplu cum arată? Dacă aș rămâne veșnic în rol de copil și i-aș cere iubitului să-mi fie părinte la nesfârșit (fără efectul vindecător care m-ar crește) ar însemna că nu-mi pot alina rana veche pentru că nu pot fi atent la ce-mi oferă prezentul și sunt blocat într-un trecut ce mă menține însetat și îndurerat. Iar de fiecare dată când îmi vei cere tu sprijin, îmi vei părea egoist, răsfățat, copil mic și îți voi pretinde să fii adult și să te descurci singur sau să te duci la maică-ta să-ți dea ce ea trebuia să-ți fi dat, adică nu stă în responsabilitatea mea. Aș refuza să-ți fiu mamă (bună) eu, deși aș fi deja o mamă (afurisită) pentru tine prin acest refuz.

Dependența nesănătoasă e despre roluri fixe în care unul dă la nesfârșit sacrificându-se și celălalt doar primește, fără ca asta să îi crească. E despre un vinovat și un acuzator. Dacă eu aș fi cea nefericită, care cere tot timpul dar nu adună nimic, mai devreme sau mai târziu m-aș simți victimă în fața unui călău. Iar el, făcând eforturi să mă mulțumească fără rezultat, se va simți invalidat și respins, victimă în fața altui călău, eu. Între victimă și agresor e o relație de nedesfăcut, interșanjabilă. Un rău de care nu se pot desprinde, precum copiii neputincioși care nu pot modifica universul reprezentat de propriii părinți și nu au altă soluție decât resemnarea.

Iubirea e despre doi oameni care își acceptă vulnerabilitățile, își recunosc calitățile, își respectă diferențele și înțeleg că ele se completează reciproc. Că împreună sunt mai mult decât luați separat. Se văd întregi, cu rațional și emoțional. În evoluție, cu trecut personal, prezent și viitor. Își înțeleg interacțiunea diadică, adică modul în care se influențează reciproc. Își acordă încredere, construiesc împreună, deschid unul altuia drumul speranței de mai bine împreună. Și se întreabă mereu: „Ceea ce fac construiește sau dărâmă relația mea? Ceea ce spun te ridică sau te coboară? Te conectează sau te deconectează de mine? Mă simți cu tine în barcă sau împotriva ta?”

Așa că dezvoltarea mea personală, calitatea de a fi adult maturizat psihologic, nu mă pune deasupra ta și nu te acuză când intri într-o criză emoțională copilărească (de isterie ori care te face să întorci spatele bosumflat). Din contră, mă face să te simt la fel de vulnerabil și om cum știu că sunt și eu. Voi ști că ai nevoie de ajutorul meu, că ceva te-a făcut să te simți rupt de mine. Și că e treaba mea să te reasigur de iubirea mea.

 

Prim anunț: Începând cu joi, 14 februarie, între orele 18.15 – 21.15 reiau Programul Wo@Mande conectare masculin-feminin, într-un format nou, cu doar 3 cupluri. Primele 4 întâlniri se vor desfășura joia, una pe săptâmână, în zilele 14, 21, 28 februarie și 7 martie. Detalii pe wo-man.life.

Hai să facem altfel

De câte ori îți spun pe zi
că te iubesc?
Hai nu-mi răspunde, știu.
De prea multe…

Azi, facem altfel, vrei?
Eu o să caut o altă intonație.
Tu o să te prefaci
că auzi asta prima dată.

Și o să o primești
ca pe-o surpriză mare
pe care o aștepți
de când ne știm.

Ba nu, de dinainte.
De când ești.

Ba mai de demult.
Ai stat la rând
cu părinții, cu bunicii,
cu toți strămoșii tăi.
Toți au așteptat
în numele tău
iubirea.

Aștepți .
Dintotdeauna.

Te iubesc.

CREDINȚĂ versus DREPTURILE OMULUI

Am stat mult în cumpănă înainte să aleg să vorbesc despre referendum și subiectul care ne dezbină. Oricare ar fi opinia mea, una dintre tabere îmi va sări împotrivă. Dar o manipulare mai strigătoare la cer ca asta n-am întâlnit. Și e prea dureros pentru mine să îi văd prinși în ea pe unii oameni verticali, inteligenți, cu conștiință morală și socială. Ar fi o lașitate să tac, de teamă că-i deranjez pe cei pe care îi prețuiesc. Am ceva să le spun tocmai pentru că ei sunt valoroși pentru mine.

A manipula înseamnă a influența prin diverse mijloace modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități (aici vorbim de o țară). Cum se face asta? Apelând la afect, tulburând emoțional până la a pune în umbră cogniția, rațiunea. Mai specific? Atacând valorile de bază ale individului și/sau principiile fundamentale ale societății.

Familia, căsătoria, credința, moralitatea sunt valori identitare. Când dai în ele, dai în mine. Mă cutremuri din temelii. Voi sări la gâtul tău pentru mine și familia mea. Mă voi simți în pericol și fricile cele mai profunde îmi vor dicta comportamentul agresiv, inuman.

Întrerup firul ideilor ca să vă spun o poveste. Orice poveste are un tâlc afectiv. Aveți grijă să nu vă manipulez.

Era în 1990, sfârșit de toamnă, și eram proaspătă studentă, înainte să îmi găsesc iubirea vieții. Ca să nu existe confuzii, să știți că mă refer la bărbatul cu care m-am căsătorit religios și cu care am copii mari azi. Într-o noapte, eu și cea mai dragă prietenă pe care am avut-o vreodată ne destăinuiam cele mai mari frici ale noastre, pe întuneric, într-un pat, cu o plapumă trasă până la gât… ’’Să îmi moară bunica’’ și ’’să descopăr că băiatul născut de mine este gay’’ erau dintre cele mai teribile și… comune.

Două puștoaice, fete la acea vreme, în vestibulul vieții, înspăimântate de moarte. A vorbi despre dispariția celor mai vârstnici sau despre blocarea filonului transgenerațional e tot despre moartea proprie. Dacă prin moartea unui înaintaș dispare o parte din tine și îți amintește că ești perisabil, a avea un urmaș homosexual înseamnă (cel puțin la prima vedere) că genele tale nu se vor perpetua. E o moarte mult mai zdravănă să îți moară viitorul, față de a-ți muri trecutul.

Mă bucur că mi-am conștientizat această frică la 20 de ani și că am riscat totuși de trei ori să nasc. Și am continuat să trăiesc cu frica în sân că ei, puii mei, ar putea fi pe invers:. Ani de zile băiatul cel mare nu părea să vadă fetele, tot liceul fata mea a urât fustele și pantofii cu toc. Doar cel mic s-a îndrăgostit de la grădiniță și m-a cruțat. Un timp. Că acum e adolescent și e disperat să doarmă la câte un prieten.

Probabil că vă vine să râdeți, dar pentru sufletul meu a fost dificil să fac față acestui potențial pericol. Și deși m-am străduit să nu pun aceste spaime în cârca nimănui (cu o excepție: iubirea vieții m-a mai susținut și uneori am bănănăit împreună pe nisipuri mișcătoare: o fi sau n-o fi …?), băiatul cel mare m-a mirosit și m-a înfuntat într-un final. „Și dac-ar fi să fie, ce?”

Și am înțeles instantaneu. Dac-ar fi să fie, l-aș iubi la fel, l-aș accepta și mi-aș dori să fie fericit. Tu n-ai face la fel cu copilul tău? Asta nu înseamnă că nu s-ar rupe ceva în mine (chestia aia cu genele și cu viitorul). Asta nu înseamnă că ar fi ușor să înfrunt gura lumii, faptul că ar aparține unei minorități detestate de societatea „morală” și „creștină”. Și nu înseamnă nici că m-aș învinui pentru cum l-am crescut și l-am educat. Nu m-aș simți vinovată nici în fața lui Dumnezeu. Vă explic.

Sunt medic și psiholog. Înțeleg natura umană. Tolerez diferențele nu la modul teoretic, pe hârtie, ci la modul practic în care sunt foarte curioasă să înțeleg cum e în pielea ta, suficient cât să mă pot bate pentru dreptul tău de a fi diferit de mine și acceptat atât de cei dragi ție, cât și de societate.

E despre Drepturile omului. E despre respect. E despre locul pe care oamenii ăștia și-l caută printre noi. Ei există printre noi dintotdeauna. Ascunși. Sunt o minoritate. A-i ajuta să trăiască fără rușine și cu recunoaștere nu îi face mai mulți ori mai periculoși, ci mai liberi.

Da, primul om a fost Adam. Dar asta nu înseamnă că e mai presus de Eva, așa cum au interpretat unii și au subjugat femeia.

Da, totul a început cu Adam și Eva, dar ne-am diversificat precum Babilonul și nu putem vorbi aceeași limbă cât timp acționăm conduși de teama că am putea fi contaminați (noi sau copiii noștri) de străini.

„O să acceptăm și criminalii?” au întrebat unii. Ce dovadă mai clară că se uită la ei ca la niște paria, ca la un pericol, deși nu se consideră homofobi.

Da, Vechiul Testament e despre acțiuni sub impulsuri primare și despre pedeapsă divină. Dar Noul Testament e despre iubirea aproapelui, despre toleranță și acceptare, despre adaptare la realitate, despre schimbare și despre iubire divină. Noul si Vechiul Testament sunt simboluri pentru etapele de dezvoltare și înțelegere prin care trece fiecare dintre noi.

E dificil să tolerezi chiar și diferențele dintre tine și partenerul de viață. Dar de la „ori eu, ori tu” într-un cuplu cu năbădăile tinereții, se ajunge la iubirea matură care găsește loc pentru „și eu, și tu”.

Nu cred într-o biserică ce amenință și hulește în loc să propăvăduiască iubirea. Cred doar în Dumnezeu care e iubire și sub care avem loc toți.

„A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit.”

Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.