De ce dor vacanțele

12Aseară am văzut un film, The martian (2015). Misiune spațială, furtună neașteptată, abandon, un om pierdut, supraviețuire miraculoasă, operațiune de salvare, omenire în suspans. Dincolo de povestea în spirit pur american, m-a captat dimensiunea timp: zilele numărate, resursele drămuite și re-create, previzibilitatea morții ca un dat permanent, acut, al vieții prezente.
Producătorii filmului au marșat pe instinctul uman de cooperare și ajutor. Dar eu cred că ceea ce ne ține în fața ecranului este asemănarea dintre film și viața noastră. Dintre astronautul însingurat care trăiește primul fiecare experiență marțiană și omul obișnuit. Dintre timpul lui și timpul nostru, în lupta pentru aceeași supraviețuire.
Sunt situații în viață care ne scot de pe linia timpului ca să-l vedem, ca să-l contorizăm, ca să apreciem cât ar mai putea fi… Și nu mă refer la evenimente sumbre, cum ar fi moartea unui prieten de aceeași vârstă, un accident personal, o catastrofă ori un diagnostic fatal. Mă refer la evenimente fericite.

Sunt născută cu 3 zile înainte de Crăciun. În copilărie primeam felicitări pentru ziua mea vreo 6 zile la rând: în data aniversării, cu întârziere în următoarele două și împreună cu fiecare urare de Crăciun sau ciocnit de pahar în cele 3 zile de sărbătoare creștină. Doar tata cataloga asta drept răsfăț și exagerare. Nu înțelegeam în ce fel „La mulți ani!” pentru mine denatura sensul meselor de Crăciun.
Mai târziu, când am născut, iar părinții mei aveau sub 50 de ani, a fost foarte dificil pentru ei să adopte eticheta noii lor identități: bunică ori tataie. Când am rămas gravidă a treia oară, tata a fost chiar depășit de situație. Mi-a fost greu să înțeleg atunci cum poate un eveniment de mare bucurie să supere pe cineva atât de apropiat. Mi se părea un fel de oftică pe tinerețea mea, deși între mine și ai mei sunt doar 20 de ani. Nu le-am furat eu viața și erau prea tineri ca să se vaite de trecerea ei.

Mereu m-au intrigat cei care își plâng de milă de ziua lor, în loc să mulțumească pentru un an în plus, pentru experiențe noi, pentru șansa de evoluție. Chiar dacă trupul își pierde din delicatețe, spiritul se rafinează: semnificațiile se limpezesc, nivelul de conștiință crește, acceptarea te face mai înțelept, experiența de viață te face expert în găsirea soluțiilor. Pierderile nu mai sunt atât de înspăimântătoare ca altădată, ci doar provocări de a folosi tot ceea ce ai învățat pierzând altcândva și de a schimba încă. Devine fascinant să încerci altfel, pentru că deja te cam plictisise rețeta veche, cu obișnuitul așa.

Am aflat demult că stresul crește și în fața unor evenimente fericite: naștere, căsătorie, vacanță. M-am gândit la riscurile nașterii, la pregătirile obositoare pentru evenimente majore, la graba împachetărilor de plecare, la grija de a nu prinde avionul. Nu m-am gândit la stresul venit din liniștea de după… Deși mi s-a întâmplat să intru în depresie pentru că s-a terminat sesiunea și s-a dilatat prea tare timpul. Mi s-a întâmplat să mă tulbure liniștea unei vacanțe fără copii. N-am înțeles atunci că schimbarea e cea care e greu de trăit.
Aniversările, absolvirile, evenimentele de familie, chiar și vacanțele sunt momente de bilanț. Te scot din iureș și te obligă să contorizezi: ce-am făcut? ce-aș mai fi putut face? ce mai am timp să fac? și acum cine sunt și cum să fiu?

Azi băiatul meu termină liceul. Deși îl boscorodeam și eu ca orice mamă îngrijorată că „nu învață ca noi”, am trăit emoții copleșitoare auzindu-i numele de absolvent de liceu de prestigiu. Și, ghici ciupercă ce-i?! Mândria că sunt mama acestui flăcău de 1,90 (înălțime) care-și ia zborul, bucuria trăirii acestui moment unic în viață (ca și nașterea lui sau alte evenimente marcante din evoluția sa) nu m-au putut salva de… tristețe.
Tristețea că s-a terminat etapa de mamă de copil… E din ce în ce mai autonom, ceea ce e minunat, dar eu pierd rolul, sarcina, sensul de susținător al vieții lui. Tristețe că timpul meu se scurge, chiar și timpul lui se consumă. Angrenată în treburi mărunte n-am sesizat toate dimensiunile schimbării lui. Dar un eveniment de trecere la o altă etapă de viață mă provoacă să procesez complet această schimbare. Începe viața pe cont propriu. O fi pregătit? Va face față fără mine? Știe cum să se descurce? Ce nu i-am dat din ființa mea? Ce nevoie i-am lăsat descoperită? Ce-aș mai fi putut să-l învăț? L-am ținut suficient în brațe?

Schimbarea de ritm de viață (în unul mai lent) înseamnă prăbușirea mecanismelor de apărare cu care facem față cotidianului. E mai ușor să muncești pe pilot automat ori să să te abandonezi studiului, decât să fii prezent, să interacționezi real cu ceilalți, să împărtășești emoții profunde, să te autoanalizezi. E nevoie de o pauză ca să înțelegi, ca să simți. Ca să faci diferența între ce merită trăit și ce te trăiește.
În momentele de relaxare măștile cad și ne surprinde adevărul gol-goluț…
Timpul.

Ingredientele iubirii (II)

1Nu trebuia să fi fost orfani ori să fi trecut printr-un război ca să ni se pară grea viața. Nu era nevoie de o traumă majoră. A fost suficientă și una minoră, repetată… ori câteva, care pentru altcineva poate n-ar fi însemnat mare lucru. Un părinte absent emoțional ori copleșit de emoții, o luptă de familie pot avea dimensiuni uriașe în sufletul unui copil.

De mici suntem contrariați de fapte, de vorbe, de atitudini umane. Și ne promitem: „Eu nu voi face niciodată așa ceva!”, „Decât să pățesc asta, mai bine mor/renunț!”, „Mie nu mi se poate întâmpla acest lucru vreodată!”. Oamenii aceștia cu comportamente de neînțeles pentru noi, devin un fel de contra-modele. Alegem conștient să nu fim ca ei, uneori chiar să nu mai avem de-a face cu astfel de persoane, ca să nu ne contamineze. Dar în inconștient ei ne rămân ca un fel de fațete de personalitate ascunse, pe care ni le negăm.

Se scriu în noi pattern-uri de percepție a realității și de răspuns emoțional și comportamental, un fel de scenarii de care fugim, dar nu scăpăm. Teama care ne-a urmărit toată copilăria devine autoprofeție împlinită.

Inițial ne străduim să trăim frumos, să ne construim cu cărămizi de om-bun, să devenim… Și într-un fel, ba chiar în multe feluri, reușim să fim mândri de ceea ce suntem. Am fi aproape perfecți dacă nu ar exista câteva… sau doar o relație dificilă în viața noastră, fără de care totul ar fi o poveste reușită. Cineva anume ne provoacă, ne zgândăre, ne irită. În relație cu acea persoană pierdem controlul ori râvnita stare Zen și suntem brusc doar niște amărâți în suferință.

Cei de care am fugit se întorc cumva. Uneori poartă alt chip și chiar alt nume, dar ne provoacă în același fel la confruntarea cu acel de ne-nțeles. E ca și cum viața ne invită la un alt răspuns, mai matur poate, într-o altă etapă de dezvoltare.

Întâlnirea dintre ce e rău și ce e bine se întâmplă mereu și în noi, când o subpersonalitate renegată, din odăi neluminate ale arhitecturii noastre psihice, iese la suprafață și încearcă să perturbe conducerea, provocând anarhie. Se declanșează un conflict interior, un adevărat război intern. Pentru că este inadmisibil să fim exact cum n-am vrut să fim… O mică asemănare cu o situație dureroasă veche, un miros, un sunet, o culoare stridentă, un gest anume ne provoacă o reacție în lanț, de necontrolat. Suntem brusc teribil de furioși ori de speriați, nedreptățiți precum copilul de altădată, cu sufletul răvășit. Și răspundem acestei stări interioare cu un comportament de ne-nțeles.

Conflictul intern și extern se exprimă printr-o furtună emoțională (scandal mare) ori printr-o renunțare la sine, după cum sperăm că vom fi auziți până la urmă ori că va durea mai puțin dacă uităm cine suntem și intrăm pe pilot automat. Uneori găsim mângâiere, alinare, în ceva dulce, efort fizic ori intelectual prelungit, sex sau petreceri neinspirate și epuizante, droguri mai mult sau mai puțin camuflate, incursiuni prin magazine, locuri exotice, alte religii, rețele sociale virtuale… într-o căutare fără sfârșit. Cumpărăm stare de bine pe la workshp-uri de dezvoltare personală. Schimbăm joburi și chiar căsnicii sperând că vom întâlni oameni mai buni (că ultima oară am avut ghinion de om rău).

Dar în toate contextele ne ducem pe noi și povestea ajunge să se repete. Mai devreme sau mai târziu, monstrul din adâncuri revine și ne mătură toate sensurile. Pentru că iubirea și pacea nu se caută pe aiurea, ci în noi înșine. Cum ar putea de exemplu să ne rănească real, adulți fiind, o vorbă rea din partea altcuiva, dacă nu am fi de acord măcar puțin cu ea? E nevoie ca o parte din noi să îi dea dreptate criticului, să se îndoiască de propria bunăcredință și să se ia la harță iarăși ceea ce credeam că vom fi cu ceea ce iată că am ajuns.

Unii spun că dac-am fi suficient de credincioși, ne-ar fi probabil suficientă iubirea Lui și n-ar mai trebui umplut golul interior cu atâta pseudospiritualitate. Un Dumnezeu, tată absolut, care să ne accepte și să ne ierte (fără pedeapsă), un Isus care să ne care nouă crucea, ar pune în umbră tatăl real arțăgos și la bătrânețe, șeful hapsân ori dracul interior ce ne încurcă ițele proprii.

De fapt, Dumnezeu cel milostiv și bun și Dracul cel rău nu-s de căutat nici în povești, nici în cărți sfinte. Deși ei sunt desigur în toate. Sunt de căutat și de găsit în noi înșine. Acolo are loc confruntarea cea mare.

Pentru asta e nevoie de mult curaj, răbdare, timp și ajutor specializat. Dar înainte de toate trebuie să înțelegem că am pus prea mulți plasturi peste rana care coace. Să credem că iubirea chiar începe cu iubire de sine și aceasta din urmă cu autocunoastere. Și să fim curioși.

 

Chiar nu m-așteptam… (I)

hands-263341_640David este un puști de trei ani, titirez cu ochi înstelați, personaj principal al primei cărți, Magia Copilăriei. Pentru el viața are o dulceață aparte, curge parcă în afara timpului, cu seninătate, cu căldură, în lumină. Privilegiul de a fi în grija cuiva îi conferă un fel de scut în fața relelor. Un pupic vindecă proaspăta julitură, o îmbrățișare alungă teribila spaimă, o încurajare desface aripi și pune motorașe inepuizabile gleznelor.
Dar la un moment dat, persoana specială pe care s-a sprijinit încă de la primii pași, nu a mai fost disponibilă pentru el. Când avea mai mare nevoie de ajutor, nu a fost nimeni să îi ofere suport. A fost prima experiență de mare intensitate emoțională, în care surpriza s-a împletit cu dezamăgirea, frica s-a combinat cu singurătatea, neputința s-a amestecat cu furia. „Nu m-am așteptat… să nu fi aici pentru mine, când am nevoie”.

Eliza are șapte ani, păr de zână de poveste și ochi ca marea. Patronează cu grație Cartea Creativității. Este îndrăgostită de flori și de fluturi, așa că îi desenează cu creta pe trotuar, cu muștar și ketchup în farfurie, cu rujul mamei pe oglindă, cu carioca pe cearceaful scrobit al bunicii…
Până când, învățătoarea disperată îi rupe caietul într-o criză de furie și o pedepsește să rescrie toate temele din urmă, pentru că „Matematica nu este despre florile și fluturii de pe margini!” Confuzie, vină, sentiment de nedreptate, agitație interioară. „Nu m-am așteptat, doamnă, să te supere ceea ce sunt. Deci trebuie să fiu altfel?!”

Mihai are doisprezece ani, iubește fotbalul și, în secret, o fată. De Mărțișor caută pentru ea un simbol potrivit inimii lui tremurânde. Toate mărțișoarele par la fel, doar un trandafir mare, din pânză albastră, îi atrage atenția, dar și pe acela îl alege cu mare nesiguranță, mai mult presat de timp. Îl lasă pe banca fetei, pe ascuns, printre alte cutiuțe și săculeți colorați de la alți băieți.

În recreația mare fetele se strâng ghem și își prezintă una alteia pungile cu trofee, primele recunoașteri ale feminității lor. Cineva observă trandafirul albastru și se scandalizează: „Ce-i oribilitatea asta?” Irina, posesoarea obiectului incriminat, roșește toată și își ascunde rușinea în spatele dezgustului… „Hm, nici mie nu-mi place și nici nu știu cine mi l-a dat, i-aș fi spus că n-are gusturi bune!” Și, demonstrativ, îl aruncă în tomberon, cu efect. La câțiva metri distanță, după gardul cu ochiuri mari ce împrejmuiește terenul, Mihai pierde controlul mingii de fotbal și e luat în râs: „Ce faci, băi, adormi în atac?”…

Mihai și Irina trăiesc primele pagini din Cartea Sexualității. „Nu m-am așteptat să mă rănesc încercând să fiu puțin bărbat. Nu m-am așteptat să fiu nerecunoscut de cea pe care o aleg.” „Nu m-am așteptat să-mi găsesc atât de greu un loc printre fete și să fiu insuficient răsplătită pentru feminitatea mea.”

Tudor are 30 de ani și tocmai și-a deschis propria afacere, renunțând la statutul de angajat în plină ascensiune profesională. Cartea lui? Cariera mea. Este un tip ingenios și încearcă pentru prima oară să prezinte produsul creativității lui unor oameni de afaceri. De partea cealaltă a mesei, cei zece vulpoi bătrâni, ca o comisie de examen, îl privesc cu neîncredere pe tipul subțirel și cu roșață de adolescent în obraz. Cuvintele vin greu, încleiate, secundele se scurg nemiloase și pulsul i-a luat-o razna de tot. Dezamăgire, aripi frânte, rușine, eșec. „Nu m-am așteptat să fie atât de atât de greu să vând, să mă fac auzit, să dovedesc că sunt bun.”

Doina are 40 de ani, împliniți de curând. Ridurile au început să o îngrijoreze, talia ei renumită, de câteva luni se dezminte, umărul drept o sâcâie din ce în ce mai des. Titlul cărții? Simt că îmbătrânesc. Toate astea o presează în special acum, când soțul ei este plecat pentru o săptămână în delegație, cu mașină cu tot. Și tocmai are de ridicat un colet trimis de o mătușă la o adresă veche. Orașul e înzăpezit de câteva zile, transportul în comun este depășit de situație. Ajunge cu greu la destinație, face față cozii de la ghișeul poștal, demonstrează spectaculos de ce are altă adresă în buletin, deși este destinatarul de drept, și descoperă cu stupefacție conținutul coletului, trei mileuri îngălbenite de vreme și un bilet: „Să îți amintească de mine!”. Se scutură de imaginea sumbră ce-o năpădește, continuă lupta cu nămeții pe o scurtătură mai neumblată, și, când să iasă în bulevard către tramvai, descoperă, dezăpezită pe jumătate, mașina soțului, cu asfalt uscat dedesubt… Privește lung, recitește obsesiv numărul proaspăt șters. Prin parbrizul răzuit, pe bord, într-un colt, deslușește crenguța de brad culeasă de ea weekend-ul trecut, uscată chircit. Gol și gheață în suflet. „Chiar nu m-am așteptat să te mai pierd…”

Doina va rupe caietul unei fete prea visătoare din clasa ei, Eliza. Tudor va privi în gol cum băiatul sau cel mic, David, este îmbrâncit și trântit de un altul mai mare.

Va urma.

Prezent!

desen1Ora de curs începe și azi cu strigarea catalogului. Cândva elevii se ridicau în picioare pentru a fi văzuți pe de-a-ntregul. În zilele noastre probabil că doar ridică o mână, dar spun, ca și altă dată: „Prezent!”. Nu spun „Sunt aici!” sau „Am venit!” sau „Uitați-mă!”. Nu e vorba doar de ocuparea unui spațiu în sală ori în clasa ca grup, de performanța de a fi ajuns la timp sau de nevoia de a fi recunoscut ca individ, captând pentru o clipă atenția celorlalți. A fi prezent e mult mai mult decât atât și rămâne o provocare nu doar pentru elev, ci pentru fiecare dintre noi adulții, pe drumul întortochiat al vieții.

Prezentul, în sens larg, poate fi descris ca epocă istorică, contemporană. Ea începe cu Primul război mondial, este guvernată de automobil, telefon și internet, parcurge mai multe generații și se află în desfășurare.
În cealaltă extremă, cercetătorii psihicului uman apreciază momentul prezent drept un continuum de câteva secunde (sub 15). Cam cât arunci o privire și întinzi o mână afară de pe marginea ferestrei deschise, ca să verifici starea meteo.

De la trainerii de dezvoltare personală până la marii învățători ai lumii, toți ne îndeamnă să fim prezenți, ca și cum simplul fapt de a fi în viață nu ne face suficient de vii ori de fericiți. Prezența este o stare specială de atenție meditativă. Sună budist de-a dreptul și foarte complicat, așa că voi fi explicită.

Copilul mic reușește să fie prezent cu ușurință. El are simțurile deschise și se lasă invadat de stimuli, cu curiozitate. Pare însetat să perceapă clipa, este în contact cu propriul corp și exprimă direct, autentic, emoțiile și gândurile provocate de evenimentul actual, fără menajamente față de alții sau față de sine. Cu timpul însă, stocăm amintiri în sertărașe ale minții pe care lipim etichete: „Bune” și „Rele”. Devenim atât de buni cenzori ai evenimentelor ca adulți, încât punem diagnostice de la ușă, ca doctorii cu experiență. Deși, până la urmă, experiența nu ar trebui să fie despre răbdare? Educația concurențială și goana după performanță ne fac să dăm verdicte de la primul mic indiciu, să ne grăbim…

Exemplu: Miroase a ciuperci și eu am avut cândva o indigestie puternică provocată de ele. Nu contează că ani de zile inainte de asta am mâncat liniștit ciuperci la greu și că a fost un caz singular. Acum sunt convins că este o mâncare periculoasă pentru mine, demnă de sertărașul cu „Rele”. Așa că reacția mea este una de respingere promptă a experienței prezente (părăsesc zona mirositoare!). Ca să fiu mai convingător am dezvoltat și o alergie când am întâlnit acest dușman mascat într-un amestec (supă cremă) și am retrăit amintirea repulsiei la nivel corporal, acolo unde este stocată și emoția veche nearsă, încremenită.

Așa că prezentul are șanse mici să mai poată fi gustat înainte de a fi interpretat. Totuși despre ce ar fi el? Ce ar face diferența dintre realitate și percepția iluzorie care poartă marca trecutului? Ori dintre realitate și percepția fantasmatică impregnată de vise cu privire la viitor? A fi prezent înseamnă a permite desfășurarea unei experiențe de viață fără prejudecăți și așteptări, a fi atent la ceea ce este unic și irepetabil de fapt, a accepta fără a forța schimbarea, ci provocând-o firesc prin participarea directă a propriei ființe cu tot ce presupune ea (simțuri, dorințe, alegeri, intenții concretizate). De aceea realitatea este una subiectivă, personală, și nu una general valabilă, obiectivă. Pentru că trecutul, chiar dacă lasă loc prezentului, este deja conținut în ceea ce suntem: individualități care percep distinctiv.

desen2Evident că dacă prezentul e despre ursul din pădure și întâlnirea noastră concretă cu el, vom intra automat în stare de alarmă și toate informațiile despre monștri sălbatici acumulate ne vor dicta, fără măcar a le mai frunzări, o reacție instinctuală de apărare. Dar și atunci, un dram de conștiință ne-ar putea ține în frâu mușchii înfiebântați și inima pulsând nebunește, ca să ne depărtăm cu mișcări ușoare, transmițându-i fiarei prin toți porii noștri sentimentul de pace. Depide de cât exercițiu de atenție meditativă avem… „Iată, corpul îmi semnalează situația de pericol, dar eu sunt mai mult decât ceea ce experimentează corpul, sunt și cel care observă corpul și alege un inspir profund și lent care să liniștească ventilația plămânilor ca la suta de metri garduri. Ochii mei văd pe unde aș putea să mă strecor din decorul cu personaj masiv, abia după ce accept că am văzut întâi negru înaintea ochilor. Și chiar și ursului îi pot zâmbi calm, deși m-am uitat deja la el ca la dracul în persoană. Pentru că prima reacție a fost un reflex, iar această a doua reacție este despre întâlnirea mea conștientă cu o altă ființă pe care nu vreau să o deranjez. Nici să fiu deranjat n-aș prea vrea!” Și toate astea în momentul prezent, în câteva secunde de atitudine atent-meditativă

A fi prezent înseamnă a controla atenția, menținând-o focusată pe ceea ce se întâmplă în exteriorul și în interiorul nostru, a observa cu acceptare răspunsul reflex al organismului ca întreg (fizic și psihic) și a-l modula prin intenție conștientă, asumată și pusă în act. Altfel spus, deși situația a fost clasată instantaneu ca aparținând sertărașului cu „Rele”, testez realitatea preț de câteva secunde, ca atunci când verificam starea vremii. „Pare a fi groasă de tot, dar despre ce e vorba de fapt aici și acum?”

Articolul ăsta nu e despre conduite de urmat la întâlnirea cu ursul. Iar fuga poate fi sănătoasă uneori. Dar cât de des trăim situația de pericol real și de câte ori ne lăsăm năpădiți de emoțiile copilului ce-am fost cândva și de comportamentele lui, azi ineficiente? Probabil că într-o criză de proporții catastrofice nici nu mai există soluții și acceptarea acestui fapt poate fi o formă de conștiență și de demnitate în fața sfârșitului.

Dar până acolo, a fi treaji în simțuri și în cuget ne face vii cu adevărat. Până acolo, prezentul e un dar de la Dumnezeu (în engleza, present înseamnă și cadou) la care merită să ne întoarcem. Pentru că altfel experiența este incompletă, prezentul este viciat de trecutul pregnant ori de un viitorul imaginar.

Exercițiu pentru acum: Amintiți-vă un moment anume de fericire din trecutul personal. Cu ochii închiși, lăsați-l câteva secunde să prindă viață în corpul vostru, retrăiți-l. Veți ști că atunci, în trecut, acela a fost un moment de prezență, adică de prezent trăit cu simțuri deschise, observând și experimentând în timp real. Pacea aceasta resimțită acum de corp a fost experimentată atunci plenar, cu toate antenele ridicate, cu atenție meditativă. Și retrăirea ei de acum e atenție meditativă pentru că am indus-o conștient, nu m-a furat: eu controlez la ce să fie atentă mintea. Îmi observ corpul acum, în timp ce simte, știu că e o stare provocată de o amintire și aleg cât timp să rămân în această stare, cu scop de relaxare. Sunt conștient însă că am fugit din prezentul exterior, că preț de câteva secunde nu am fost în „aici și acum”-ul exterior, deși am experimentat un „aici și acum” interior, am extras un beneficiu rememorând senzații vechi pentru starea mea actuală cu care mă întorc în realitatea imediată exterioară. Deci întreruperea (parțială) a contactului cu exteriorul poate fi asociată cu prezența interioară când este o alegere conștientă, în care rămân observator al corpului ce retrăiește starea veche, reeditând-o în prezent.

Exercițiu pentru mâine: Înaintea unei confruntări dificile (examen, discuție cu șeful sau cu adolescentul rebel) sau chiar înainte de începerea unei activități (ora de curs!, ziua de muncă!, treburi cu soacra!), stai căteva clipe relaxat, în liniște, tu cu tine. Ascultă zgomotele din jur, păsărelele de afară, respirația ta, chiar bătăile inimii. Până cănd mușchii devin ca o platoșă ușoară, ca o aură din afara ta, pentru că te-ai centrat profund, în sinele tău și acum poți fi prezent.

Exercițiu pentru mai târziu: La sfârșitul fiecărei zile, analizați cât de prezenți ați fost pe parcursul ei, ce v-a furat din prezent și pentru cât timp, cum o fi modificat acest lucru percepția situației reale, cât de atenți ați fost la persoane, la informații, la amenajări interioare, la natură. Cât ați irosit din darul de a fi aici și acum și de câte ori ați fi putut răspunde la apelul numelui spunând… „Prezent!”.

Povești cu tâlc

Aveam vreo nouă ani când îmi uitam cheile de acasă și traversam orașul după școală, să ajung la mamaia mea. Ea se lumina toată și părea că treburile i s-au risipit, ca să îmi dedice mie câteva ore de răsfăț.

Ciulamaua de pui aburind îmbietor și mămăliguța păreau pregătite deja, special pentru venirea mea, ca și cum mă aștepta. Roșiile cu brânză stropite cu ulei și colțul de pâine proaspătă nu le pot mânca nici azi decât cu mâna, ca să aibă gustul acela! Tartina cu unt și gem de măceșe aspru-acrișor ajungeau pe masă când nu mai aveam loc în burtă, dar era imposibil să mă opresc. Salivez de poftă și azi și mă topesc de dorul mamaiei mele, cu bunătățile și iubirea ei.

talc

După ospăț ne băgam amândouă sub o plapumă grea, care întâi era rece, așa că o lipea un pic pe sobă. Ne lăsam doar capetele afară și învelite până la gât stăteam la taclale. Adică ea îmi povestea întâmplări de viață. Ale ei, ale rudelor, ale vecinilor. Eu ascultam și mai puneam câte o întrebare ca să mă lămuresc mai bine. Povești despre pierdere, despre înșelăciune, despre boală, despre moarte. Despre război, sărăcie, renunțare. Despre prostie omenească, despre rușine. Despre șansă, despre destin.

Azi văd că toate erau lecții de viață, uneori despre acceptare, alteori despre curajul de a schimba lucrurile. Era ca un izvor ce părea inepuizabil. Timpul stătea în loc și poveștile curgeau una după alta ca din gura unui mare povestitor. Deși unele se mai repetau, niciodată nu erau plictisitoare: mai apărea un amănunt picant, ori care oferea un sens suplimentar.

Până la urmă totul era despre iubire, pentru că viața este emoție și iubire, iar ceea ce imi împărtășea era de fapt experiența ei de viață, cu temeri și credințe despre lucruri și fapte și oameni. Și avea atâta umor, făcea haz de necaz și râdea cu lacrimi. Și acum o aud cu vocea care i se subția înecată în cascada de râs.

Nu-mi amintesc despărțiri. Doar părerea tatălui că mi-am lăsat cheia acasă întenționat.

Probabil că de atunci îmi plac cuvintele și poveștile de suflet. Așa am prins sămânța scrisului și darul de a asista oameni rătăciți de ei înșiși, pe care să îi ajut să dea sens, să râdă iar și să recapete pofta de a o lua mereu de la capăt, altfel…

 

Stângăcii de bărbat, stângăcii de femeie

IMG_20140119_062748Cu toții am avut un început nesigur în adoptarea rolului sexual. Ne naștem copii pur și simplu, iar cei mari ne îmbracă, ne piaptănă și se poartă cu noi diferențiat, așa încât devenim psihologic fetițe și băieței, mai mult decât prin mica diferență corporală.

Apoi vine o vreme când ceva din interiorul nostru face adevărata diferență, ceva care ajunge să se exprime mai serios fizic. Celor din jur le cresc pretențiile unor comportamente tipice din partea noastră, care să corespundă categoriei de gen căreia îi aparținem. În acest moment, în care corpul capătă forme încă neasumate și în care dorințe stranii, dar pătimașe, ne dau ghes, cunoscătorii de pe margine capitulează în a ne susține evoluția sexuală, considerând-o zonă tabu. Ne ghidează comportamentele sociale de suprafață, dar ne ignoră viața interioară cu tot tumultul ei, inerent marii schimbări.

„Îmi vine să… , dar nu știu cum și mi-e frică!” este caracteristica acestui moment. Și cel mai des, debutul stângaci pe tărâmul noii identități este soldat cu eșecuri. „Vreau să îi spun că o plac, dar mi-e teribil de frică de respingere ei.” „Vreau să-i vorbesc, să ne cunoaștem mai bine, dar îmi piere glasul și gafez stupid!” „Vreau să mă apropii de el, dar pașii mei o iau la galop, depărtându-mă de el!” „Bat la ușa ei și nu-mi răspunde, sunt convins că era acasă și nu m-a vrut!” „Vreau să-i vorbesc despre sentimentele mele, dar cred că lui nu-i pasă de fapt de mine, aș fi o caraghioasă!” „Mă tem că vrea doar o altă experiență, printre cele de dinaintea mea și cele ce îmi vor urma, nu am curajul să mă cred specială pentru el!”

Uneori aceste frământări interioare ne blochează afirmarea sexualității. Alteori reușim să le depășim până la nivel de comportament, dar nu primim răspunsul râvnit și… de ceea ce ne-a fost frică n-am scăpat. Chiar și cei care par câștigători ai marelui loz al iubirii din prima își trăiesc îndoielile lor inițial și apoi reușesc să le îngroape în ei profund, pentru o vreme…

Nesiguranța aceasta de început se scrie adânc în bărbatul sau femeia ce devenim. Păstrăm în ființa noastră sexuală amprenta acestui început. Rămânem timizi, ne așteptăm la respingeri. Răspundem agresiv oricărui apropo sexual, ca să ne apărăm de dureri viitoare ori ca să ne răzbunăm încă pentru durerile vechi. Evităm să ne implicăm emoțional în relații, încercând să păstrăm controlul. Mirosim pericolul din orice apreciere primită din parte sexului opus. Adoptăm comportamente standard pentru orice reprezentant din categoria adversă de gen.

Cum ar fi fost dacă un părinte ori un unchi ne-ar fi vorbit despre firescul acestei nesiguranțe, ceața deasă a nașterii noastre ca ființe sexuale? Cum ar fi fost să nu o luăm atât de personal, să nu ne simțim atât de inadecvați, de neputincioși, de neperformanți? Cum ar fi fost să ne susțină cineva să ne păstrăm încrederea în masculinitatea ori feminitatea proprie?

Și acum ce am putea face? Pentru că până la urmă, atitudinea ca bărbat sau femeie se reflectă în atitudinea noastră profesională, în relația cu propriul copil și mai ales determină evoluția relației de cuplu actuale, ori evitarea unei astfel de relații.

Pentru o confruntare curajoasă cu bărbatul real / femeia reală din tine, adică… cu adevărul personal, te așteptăm la prima întâlnire de vară de sub numele VACANȚE PENTRU SUFLET…

https://www.facebook.com/events/1487985001492835/

Fâșii de realitate

E fascinant să privești realitățile altora. Poveștile de viață, privite dinafară, au magia lor. Mesajul plin și sensul (potrivit privitorului!) rezonează cu muzica propriei noastre vieți, emoționându-ne, mișcându-ne interior…

De cele mai multe ori credem că avem mult mai multă obiectivitate atunci când suntem spectatorii vieții altcuiva. Îi sesizăm ușor semnificațiile, ciclicitatea, blocajele, patternurile… Ne sar în ochi interpretări și soluții evidente, dar imposibil de aplicat de către subiectul însuși. E ca și cum el vede lumea prin ochelarii lui ciudat colorați, lipiți iremediabil de tâmple, și niciodată nu va fi posibil să facă față soarelui, clarității.

Întrebarea este dacă realitatea lui concretă este diformă în raport cu o Realitate mai mare, universală. Dacă fiecare vedem prin te miri ce culori de ochelari lumea, înseamnă că viețile noastre sunt fâșii de realitate, teribil de înguste. Atât de personal percepute, încât doar parțial pot fi traduse altcuiva. Pentru că limbajul intern al percepției este unic și sofisticat. E limba țării-univers personal.

Și Realitatea cea mare, abstractă, ce e? Suntem tentați să credem că ea este adevărul suprem. Privindu-i pe alții, viața lor pare dictată de o percepție deformată a Realității. Deformată față de adevărul unic sau față de percepția noastră, deformată și ea? Există o Realitate absolută? Și care i-ar fi sensul in afară de acela al străduinței noastre de a-i da unul?

Și dacă am renunța să mai căutăm să înțelegem abstractul și ne-am limita la concretul mărunt, mai palpabil? Dacă n-am mai avea pretenția că de la noi se vede mai bine Realitatea cea mare și doar am accepta adevărul fâșiilor de realitate individuală? Ar fi ca și cum nu l-am mai căuta pe Dumnezeu pe aiurea, ci în cel de lângă noi. Ca și cum am acorda credibilitate, credit, credință unuia care ne seamănă exact prin ceea ce ne-a mișcat rotițele vital-emoționale atunci când am încercat să-i observăm povestea cu obiectivitate… Ar fi ca și cum, în loc să ne uimească unghiul strâmt prin care privește el lumea cea mare și uriașa discordanță dintre el și aceasta, în loc să vrem să „căscăm” acest unghi strâmt, am valida fâșia de realitate concretă, dând putere absolută existenței sale…

Așa că Realitatea e spartă în n fâșii de realitate, colorate pestriț, atât de diverse încât nu se pot suprapune decât în parte. N-am să înțeleg niciodată deplin realitatea ta, tocmai pentru că nu îmi pot dezlipi de tâmple ochelarii proprii. Pot doar încerca să privesc pe sub ei, dar și atunci va fi o suprapunere de imagini… ori de realități.

Și da, există ceva mai presus de suma acestor cioburi în care soarele-viață se reflectă tăios, imperfect, diferit. Există amprenta lăsată de cioburi vechi îngropate în glod. Din sticla lor reciclată s-a ivit sticla noastră. Și mai există infinite posibilități viitoare de cioburi noi, potențial-născute prin reciclarea noastră.

Realitatea cea mare este însăși viața, înlănțuire de fâșii de realitate concretă, ramificate progresiv spre pământ și spre cer, între rădăcini depărtate, firave și mugurași plăpânzi, transparenți.

Iar eu sunt mărul din copacul vieții, care privește merele vecine, cu înțelepciune de cunoscător detașat, crezând că nu pe Sine se vede… transpus într-o fâșie atât de îngustă de realitate.

Semne…

Primăvara asta s-a lăsat foarte așteptată. Obosisem de frig, de întuneric, de cizme și haine grele, de griji și probleme. Mi-era dor de soare pe piele, de piele în vânt, de verde, de cer senin, de lumină. Și evident de mare, iubita mea primordială. Adică de-o vacanță.

Așa că în joia mare, dincolo de miezul zilei, am anunțat Thassos-ul că venim… și, culmea, ne-a primit, începând cu a doua zi. După un drum care părea fără sfârșit, am sărbătorit Paștele foarte aproape de Dumnezeu, pe niște plaje minuscule, paradisiace, cu apă-smarald și nisip de marmură, înconjurate de păduri de pin înflorit. Până și copiii noștri, adolescenți rebeli, s-au racordat la ritmul calm, ca din afara timpului, al frumoasei insule verzi. După patru zile și nopți de vis, ne-am întors pe același drum nesfârșit…

Am muncit alte trei zile cu năduf în București, pentru că știam că urmează o altă minivacanță. Sâmbătă am ajuns la Brașov, să fim prezenți la botezul unei prințese. Și ne-am întors în aceeași noapte pentru că duminică urma un alt drum pentru unul dintre noi.

Abia acum începe povestea… De duminică până sâmbăta următoare, iubitul meu soț urma să fie plecat cu treabă în alt oraș. Cei trei copii terminaseră vacanța și ceasul urma să sune iar la 6.30. M-am îmbărbătat să duc singură toate treburile casei și ale celor două cabinete. Dar deși mi-am luat avânt cât am putut, n-am reușit să fiu mai mult decât un roboțel pe linia de plutire. Parcă rămăsesem fără sens, în ciuda nenumăratelor sensuri cu care mi-am țesut eu viața.

Pentru că, fir-ar ea de dependență!, sensul meu era departe… Iubitul meu cu care împărtășesc de obicei detaliile zilei, era foarte ocupat. Când venea seara și ne puteam auzi, eram și epuizată și îndeajuns de frustrată cât să fiu rece și răzbunătoare în conversație. Și zilele treceau plumb-topit, iar nopțile mă străduiam să le fac mai scurte, mai suportabile, lungind serile cu nonsensuri până spre dimineți.

Abia joi mi-a venit ideea… Cum ar fi dacă, după ce am rezolvat toate problemele săptămânii, vineri la prânz aș pleca în orașul de provincie… pentru o noapte la hotel, cu el, fără copii? Asta da vacanță! Sâmbătă dimineață și-ar termina treaba și ne-am întoarce probabil în jurul prânzului. E week-end și copiii oricum dorm mai mult…

Astea erau argumentele pro. Dar au încolțit și unele contra. Cum să le spun copiilor că îi las singuri o noapte? N-o să pară că mă duc să-l controlez? Nu sunt prea disperată și sufocantă?

Totuși, această idee mi-a dat aripi. Studiam Mersul trenurilor ca pe o carte de rugăciuni. Treburile au devenit floare-la-ureche, mi s-au aprins niște motorașe suplimentare, ziua a căpătat strălucire, pentru că toate poverile au fost luate pe sus în iureșul pregătirii eventualei plecări…

Vine și ziua cea mare, nedecisă încă. Vineri. Sună ceasul la același 6.30. Mic dejun, pachete de școală. Gătit supă cremă. Duș. Încerc să îmi usuc părul, dar firul feonului ia foc. Să fie un semn?…

Nu-i nimic, plec cu părul ud. Aveam de lucrat la un proiect urgent cu o prietenă. Știam aproximativ pe unde stă. Ajung, parchez pe-aproape și plec spre ea, dar constat că sunt cu o stație mai departe și intersecțiile doar seamănă între ele. Să fie alt semn?…

Nu-i nimic, ajung, fac treaba, revin acasă. Parcă sunt rezolvate toate, mă pregătesc acum pe mine… Deci mă duc?!… Îmi ia mai mult decât credeam, nu am cum să mai ajung la tren. Și ăsta tot semn?…

Nu-i nimic, mai am alt tren peste o oră și voi ajunge seara până-n opt. Încă ceva, încă puțin… cât pe ce să nu-l prind nici p-ăsta!… „ce-ai, Doamne, cu mine?”…, alerg de-mi iese sufletul și chiar plec. Zâmbesc ușurată și-mi scot o carte… de studiu!: călătoria durează 3 ore…

După vreo trei sferturi de oră ne oprim într-o stație. Trec 5 minute în loc de două și oamenii se panichează că nu pornește trenul. Eu mă mir de nerăbdarea lor provincială și îmi închipui că sunt mai călită de piedici… Se dau niște telefoane și aflăm: a murit locomotiva! Iremediabil. Deci pentru asta fuseseră cele trei semne ale unei vineri proverbiale! Tot prin telefon aflăm că ne putem muta în trenul următor peste vreo oră. Voi ajunge abia la 9. Cu 5 minute înainte de schimbare, s-a oprit la linia vecină trenul care se întorcea la București. Nu știu de ce, îmi vine să mă urc și eu. Ba știu de ce: mi-e frică! Dacă vizita mea va deranja? Și dacă faptul în sine mă va surprinde cumva și pe mine? O fi trenul ăsta spre casă al nu-știu-cât-elea semn că trebuie să mă întorc? Ar fi doi pași de făcut…

Nu-i nimic, mintea asta mă minte. Eu am un drum. Nesfârșit. Mă urc până la urmă în trenul spre destinația inițială. Deschid tratatul verde. Lângă mine, doi tineri teribil de frumoși, studenți la medicină. El o corijează pe ea cu privire la apartenența unor medicamente la anumite grupe farmaceutice.  Pentru o secundă revăd scena cu mine în anul întâi și prietenul meu mai mare, ajutându-mă să învăț la histopatologie. Încă nu îmi întâlnisem ursitul… Iar acum copiii ăștia mi-ar putea fi copii. Ea are un râs cristalin primăvăratic, iar el pare un golan educat. Ce trece viața! Mă bucur că sunt în trenul acesta. Și-mi place să risc.

Întârzie și acest tren, un sfert de oră. Abia aștept să îl sun, dar nu vreau să se audă zgomotul trenului. Am un text… „Iubitule, la hotelul ăla al tău, de la marginea orașului, ai apă caldă?… Și… mă primești la un duș?” Sau aș putea să ajung până la hotel și să vorbesc cu patroana (cu care el deja s-a împrietenit), să mă prezint și să îi cer cheia camerei… doar că e mai în vârstă și s-ar putea să nu aibă atâta umor!

Aleg prima variantă, că nu mai am răbdare. E deja întuneric afară. Mă arunc într-un taxi, dau comanda și în timp ce mașina demarează, îl sun. „Unde ești?” „În mașină cu două doamne. Dar într-un sfert de oră ajung acasă, la tine! Am vrut să îți fac o surpriză!” Mi se face rău la propriu. „Eu într-un sfert de oră ajung la tine la hotel… Surpriză.”, îngân.

Simt că mă înăbuș: șoferul meu are un miros greu de bătrân și deși am amuțit complet, el vorbește non-stop și face aerul și mai irespirabil.

Gata, am ajuns. Hotelul de la marginea orașului mă așteaptă. Gol. Recepționera, anunțată deja de iubitul meu de peste sute de km, îmi înmânează cheia cu familiaritate. Urc, deschid și mă străduiesc să bag cartela în suportul de la intrare ca să se aprindă lumina în cameră. Nu intră. Îmi vine să plâng. Ce semn mai poate fi ăsta? Să-l sun să-l întreb cum se face?! Trântesc geanta cu tratatul verde despre moarte undeva pe hol, mai fac niște mișcări sacadate ca să mă vadă senzorul de pe holul comun și să văd și eu ce fac și, cu ambele mâini, înțepenesc cardul (care de fapt era un breloc… dat greșit de recepționera sedusă de povestea noastră… cum aveam să aflu mai târziu).

Aprind. Intru la toaletă cu telefonul în mână. Sună mama, răspund și mă plâng scurt. Și… când să mă ridic… sub ochii mei… la un pas spre chiuvetă… pe gresie… o fundiță mică, verde, din mătase transparentă, de lenjerie feminină… strălucește. Al dracului semn!! Ăsta le întrece pe toate!

Arunc în cameră o privire de vultur, căutând altceva care m-ar mai putea răni. Găsesc. O sticlă de suc de portocale și două pahare folosite. Înnebunesc interior, în timp ce trupul mi se prăbușește. Mă dezbrac cu efort, mă privesc cu necaz în oglindă și mă bag în pat. Am mutat munții ca să ajung aici, în timp ce el…

Mă anunță că ajunge în 3 ore, că mă iubește și că l-a umplut de energie surpriza mea. Nu zic nimic. Aștept să se termine drumul nesfârșit… Am și un text… „Ai fost aici cu o femeie. Nu spune nimic. Știu.” Fundița mâ zgârie în pumn. Mama îmi trimite mesaje cu programul TV. Orașul tace. Fundița mâ zgârie în pumn și mi-e sete. O pun pe noptieră. Mă mai ridic o dată cu greutate, spăl un pahar și beau și eu suc. Sună telefonul. Îmi simte supărarea și îmi promite că totul va fi bine. Îl rog să meargă încet, să nu pățească ceva pe drum. Închid. Înțeleg că oricum îl iubesc și că vreau să trăiesc împreună cu el. Că neiertarea mea nu se poate prelungi dincolo de noaptea asta…

Fundița. Am pierdut fundița. Nu mai e pe noptieră. Nu mai e nicăieri. O caut cu disperare minute în șir. Dacă și ăsta e un semn, nu-mi mai vine să râd: am văzut-o deja!! Ascult orașul tăcut. O mai caut un timp. Inutil. Nu mai am dovada.

Trec o mie de ani. Îl aud pe hol. Bate ușor. Deși am lăsat deschis, nu se poate intra dinafară. Îl primesc. Mă simt teribil de frumoasă în brațele lui. Ne vedem în oglindă. E nerăbdător, dar eu simt încă zgâriindu-mi sufletul fundița pierdută…

„Haide, spune-mi, ce-i cu tine?… ”

„A fost aici o femeie…”

„…Da, am dat cheia unei colege gravide să se odihnească înainte să plecăm spre București. Venise de dimineață cu trenul, era albă toată și nu avea cameră. A stat vreo 20 de minute. E una dintre cele două doamne cu care m-am întors.”

„Erau două pahare folosite.”

„M-a sunat și m-a întrebat dacă poate să bea… Iubito, am avut în această săptămână și poziția și timpul și oportunitatea de a mă juca… dar viața e despre altceva. Și eu știu asta. Și mi-e foarte dor de tine… M-a bucurat enorm că ai venit până aici pentru mine și mi-a plăcut să alerg către tine…”

Dumnezeule, cât de tare l-am crezut și cât de tare ne-am iubit în orașul tăcut, la capătul unui drum nesfârșit…

Cu sau fără Dumnezeu–partea a II-a

Biblia e doar un mod de a explica viața, folosind simboluri.

Raiul e în burta mamei, în casa părintească, în luna de miere.

Adam și Eva sunt masculinul și femininul ființei mele, tata și mama, eu și perechea cu care am fuzionat.

Mușcatul din fructul oprit reprezintă îndoiala în atotputernicia altcuiva (și aspirația de a-l depăși): îndoiala că tu tatăl, tu iubitul/a, tu maestrul-model ați fi perfecți.

Expulzarea din rai este nașterea, plecarea din casa părintească, părăsirea domiciliului conjugal, ieșirea din oricare iluzie sau de sub tutela unui mentor profesional.

Pedeapsa neascultării pentru Adam e munca întru supraviețuire, pentru Eva e nașterea în durere. Bărbatul se va lupta ca adult cu teama de eșec (anxietate de performanță), femeia se va lupta ca adult cu teama de abandon (sacrificând femeia din ea în numele mamei din ea). Adolescentul pornește în viață dorindu-si inconștient să-l depășească profesional pe tată, adolescenta pornește în viață visând să devină o mamă mai bună decât a avut. Bărbatul va investi cel mai mult la nivel de viață în profesia lui, femeia în cuibul ei (copiii ei).

Și povestea continuă și în biblie și în viață.

Regulile-porunci care trebuiesc respectate oferă granițe, asigură un cadru de siguranță pentru o copilărie sănătoasă. Când le încalci o faci pentru că ești pregătit să îți testezi propriile limite, să te cunoști și să îți contruiești un cod de valori personale, o moralitate proprie în cadrul căreia să funcționezi fără a te pune în pericol ca ființă, intrându-ți în propria grijă.

Obiceiurile tradiționale sunt rețete pentru a face față etapelor vieții. Permisiunea de a juca în hora satului era recunoașterea adolescenților de către adulți și intrarea lor în alte roluri, conform unei noi trepte de vârstă. Nașterea, căsătoria și moartea erau evenimente prezentate în biserică întregii comunități, un mod prin care individul să fie văzut și recunoscut de către societatea căreia îi aparține, (fapt care îl ajută să își asume noul rol identitar). Pomenirile morților (cu pomenile de rigoare) aveau ca scop separarea progresivă de cei dispăruți, prin parcurgerea unor etape la intervale din ce în ce mai mari de timp. Chiar gestul de a da unor necunoscuți vine din nevoia nesatisfăcută de a-i mai da ceva răposatului. Vine deci să compenseze această nevoie. Discuțiile de la aceste praznice (despre bunele și relele făcute de cel dus) fac ca durerea să se exprime în cuvinte și întăresc relațiile dintre cei rămași, tot pentru a facilita desprinderea psihologică de sufletul dispărut. Păstrarea tradiției în sine conferă sentimentul apartenenței de neam, altă fațetă identitară.

Spovedania e un mod de a-ți scoate gândurile din minte, de a-ți exprima vinovăția, un pas spre iertarea de sine. Sărbătorile mari de peste an sunt prilej de odihnă și de întâlnire cu familia extinsă la intervale regulate de timp. În același timp sărbătorile dau sens trecerii timpului, sunt bucurii programate care să contrabalanseze pierderile inerente.

Toate au un rost și un sens legate de viață. Tradițiile păstrează legătura dintre generații și ne definesc identitea culturală. Când te lupți cu Dumnezeu, e pentru că te lupți cu propria poveste de viața, te zbați să îți accepți realitatea identitară. Il conții pe tatăl pe care îl renegi, oricât i te-ai împotrivi. Când îl învinovățești pe Dumnezeu pentru ceea ce ți se întâmplă e pentru că nu îți asumi responsabilitatea faptelor tale sau pentru că nu faci față fenomenelor incontrolabile.

Rugăciunile către Dumnezeu sunt meditații, modalități de relaxare psihică și fizică, ritualuri de ieșire din stare de alarmă, de stres. Ele aduc beneficii psihologice reale credincioșilor. Credința în Dumnezeu este speranță în triumful vieții, adică, în ultimă instanță, credință că vei reuși să depășești o situație dificilă (chiar dacă motivația este una externă inițial, pe ea se poate sprijini motivația internă). Recunoștința față de Dumnezeu este un mod de a exprima bucuria pentru ceea ce ai, conferindu-ți o stare de bine. Coincidențele par semne de la Dumnezeu: prin ele dăm sens întâmplărilor de viață. Credinciosul este mult mai des fericit (deși poate scăpa în iluzie) decât cel ce se luptă cu Dumnezeu. Pentru că sentimentul preponderent al credinciosului este speranța, în timp ce cel al antireligiosului este furia.

Există și o categorie de indivizi care sunt atei, fără a fi antireligioși: indivizi care se încred în sine (Dumnezeul lor stă în respectul de sine) și care își recunosc limitele impuse de viață. Nu mai luptă cu alții pentru că își acceptă propriile defecte. Înțeleg că religia e doar un mod al altora de a gestiona viața, pe care îl pot tolera.  Nu mai au nevoie de o reprezentare superioară, de un tată suprem care să îi protejeze de rău, pentru că au ieșit din dependența absolută. Au o reprezentare de sine și una a vieții, complete. Au învățat să facă față propriei singurătăți și fricii de moarte. Pentru ei Dumnezeu este însăși viața pe care știu că nu o pot controla deplin, dar în fața căreia aleg o atitudine personală care să facă diferența, care să lase amprenta propriei existențe. Aceștia sunt cei ce acceptă fără a fi resemnați. Cei ce își cunosc și puterea și vulnerabilitatea. Cei ce și-au întâlnit cumva propria moarte. Cât să respecte fiecare secundă a vieții de neprețuit și fiecare legătură interumană ca pe un prilej de iubire.

Cu sau fără Dumnezeu–partea I

Indiferent cât de bine sau nu și-a intrat în rol, cu toții avem un tată. Și pentru că acțiunea este specifică bărbatului, în timp ce femeia este prin definiție conținătoare, îl putem considera pe tată ca fiindu-ne creator. Și asta în ciuda diferenței colosale de efort din partea celor doi protagoniști primordiali: sarcina, nașterea și îngrijirea copilului mic fac investiția mamei la nivel de viață personală de neconcurat. Dar toate acestea urmează creației, deci nu fac subiectul discuției.

Pentru copil tatăl este atotputernic, nu doar pentru că fizic este cel mai mare, ci și pentru că mama își arată propria vulnerabilitate: ea este sentimentală, plânge, se vaită, cere ajutor, în timp ce tatăl își ascunde cultural slăbiciunile, este rațional și furnizează soluții. Așa că el este un model de perfecțiune pentru copil, dar mai ales pentru băiatul care se va identifica sexual cu tatăl său, dorindu-și să devină așa de mare, așa de puternic, așa de deștept și așa de mascul. Există o perioadă din copilăria fiecăruia dintre noi în care suntem de-a dreptul îndrăgostiți de tată, deși prima dragoste a fost mama. Chiar și un tată absent ne fascinează: misterul care îl învăluie ne face să ni-l imaginăm ca pe o zeitate abstractă fără defecte, în timp ce mama părăsită e de-un concret deziluzionant.

Părinții par perfecți pentru că ei știu cum să ne asigure supraviețuirea într-o perioadă de viață în care singuri nu ne-am descurca. Apoi pubertatea ne modifică trupul făcându-l să semene cu al celor mari și tari, iar adolescența ne face să ne îndoim de perfecțiunea lor, tocmai pentru a ne permite ieșirea din dependența de ei și a ne diferenția (eu sunt altcineva!). Începem să le vedem limitele, neputințele omenești și suntem foarte dezamăgiți. Ne simțim trădați chiar, deși doar mintea noastră a creat iluzia atotputerniciei tatălui. De ce ne doare mai tare imperfecțiunea lui? Pentru că el și-a ascuns vulnerabilitatea, a pozat în atotputernic, a uzat de imaginea sa narcisică în fața noastră. Iar acum, nefăcând față negativului tatălui, ne desprindem ca să fim noi noul erou: Tu nu ești bun cum am crezut, dar eu voi fi!

Fiul se contraidentifică cu tatăl ca să poată să plece și să devină el însuși. Fiul risipitor e mai iubit decât cel ce rămâne în ogradă nu pentru că se întoarce cu coada între picioare și trebuie răsplătit că s-a răzgândit, ci pentru că este recunoscut (de tată) ca individ care și-a dobândit autonomia, spre deosebire de cel rămas în dependență. Când a plecat era dezamăgit de defectele părintelui, dar în călătoria lui și-a cunoscut propriile defecte și limite. Asta l-a făcut conștient de viața ca un întreg. Acum știe despre el că are și plusuri și minusuri și deci că și tatăl are și plusuri și minusuri. De aceea s-a răzgândit. El nu s-a întors ca să reintre în dependență, ci pentru că s-a găsit căutând. Spre deosebire de el, cel rămas acasă persistă în paradigma perfecțiunii tatălui, care nu îi permite să afle cine este el însuși.

Povestea se repetă de-a lungul vieții la infinit, cât nu-i învățăm lecția. Ne îndrăgostim, suntem fermecați de calitățile partenerului ignorându-i defectele, rămânem fascinați la umbra lui până când îl învățăm amarnic pe de rost… Conștientizarea defectelor lui înseamnă dezamăgire profundă care ne face să ne răsculăm iar, rebeli ca în adolescență. Și dacă atunci am reușit să ne separăm sănătos de părinți (fără traume și vinovăție) o vom face și acum, căutându-ne pe noi, cei de care iar ne-am rătăcit. Altfel disperarea de a trăi fără celălalt e frică de noi înșine și vom căuta alt substitut cu care să astupăm golul din noi: altă dependență. Ne vom arunca cu ochii închiși în altă relație, ne vom amorți mintea cu fel de fel de droguri, ne vom abandona unei religii, unui domeniu al științei (făcând carieră în stil roboțel) ori unui copil (sacrificiul mamei eroine). Până la urmă doar schimbăm obiectul fascinației noastre în căutarea unui tată care să nu ne mai dezamăgească. Doar pentru că nu vrem să admitem imperfecțiunea. Doar pentru că răzvrătindu-ne nu nimerim drumul către noi. Doar pentru că ne încăpățânăm să căutăm aurul pe aiurea, ignorând ceea ce deținem deja: și aur și noroi.

Schematic acest proces arată astfel: iluziedeziluzie-separare-conștientizare-întoarcere. Iar creatorul atotputernic, Tatăl, e doar tatăl, stăpânul universului copilăriei noastre, care ne va urmări la nivel simbolic toată viața.

Unii rămân în iluzie la umbra unui obiect al fascinației lor. Alții se blochează în deziluzie alegând suferința ca pe un mod de a fi (victimele resemnate) ori lupta fără sfârșit cu morile de vânt precum Don Quijote care vrea să schimbe lumea. Lupta cu ceilalți e doar o reflecție a luptei din tine însuți (dintre binele și răul pe care nu ți le asumi). Iar ultimii, deveniți conștienți (răzgândiți), acceptă. Nu mai trebuie nimic reparat ori cosmetizat. Nu mai e nevoie să fie pe alt continent, departe de părinți ori de propriii copii, pentru că s-au găsit. Și se întorc. Nu la ce au fost, ci cu ce au devenit. Pentru ei viața e frumoasă așa cum e și pentru că e.

Cu aur și noroi.