Românie, te trezești!

De când cu Simona Halep, mie îmi place tenisul. Meciurile ei mă țin cu sufletul la gură. Uneori îmi bate inima de parcă eu joc pe teren. Sunt fericită când câștigă și ruptă când pierde. Dar ceea ce mă impresionează cel mai tare este capacitatea ei de a se replia și a continua.
Simona este un model. De muncă. Nu doar în tenis, în general pentru tinerii români, pe care parcă îi trage după ea. Constat cu surprindere că generațiile noi, care mă îngrijorau prin nonșalanță și consumatorism, încep să simtă gustul victoriei prin campioana noastră. Gustul sudorii vine la pachet.
Fenomenul Halep ii modelează. Munca cea discreditată / demodată / demonetizată și mult hulită recapătă sens.
Vineri dimineață am cunoscut un șofer Uber bucureștean de 20 de ani. Muncea la ora 5.30 și deborda de bunăvoință și amabilitate, în contrast cu taximetristul tipic…
În aceeași dimineață am aflat de aurul mondial la robotică al unor elevi sibieni. Cinste lor!
Mai târziu, pe plajă la Sulina am închiriat șezlonguri de la doi băieți subțirei. Ne-au prezentat oferta lor de servicii într-un mod atât de blând și prietenos, încât le-am mulțumit pentru experiență, ca pentru un firesc rar.
Seara am luat masa pe faleza Dunării. Chelnerii erau tot foarte tineri. Clienții erau turiști sau localnici ieșiți să serbeze un eveniment de familie. Dar ceea ce ne-a unit în cele din urmă pe toți a fost meciul de fotbal al naționalei de tineret cu Anglia.
Eram așezată într-un capăt al terasei, departe de televizorul  din incinta restaurantului din partea opusă. Perspectiva mi-a oferit un spectacol mai mare, un altfel de meci.
De la insulițele de microbiști care explicau importanța evenimentului, entuziasmul s-a extins cotropindu-ne pe toți. Chelnerițele fugeau la propriu cu comenzile către bucătărie (spre plasma TV). Scorul se schimba amețitor și confuzant. „Cât e, mă?” „Nu se poate!” „Pe bune?” „Âăăăă….” Așa că toți ne-am scos telefoanele pentru verificări. Dar net-ul nu ținea pasul cu precipitarea evenimentelor, așa că oamenii au dat naibii farfuria sau petrecerea și au țâșnit spre „locul acțiunii”.
Bucuria victoriei acestor copii a rezonat în fiecare dintre noi indiferent de vârstă, preferință sportivă ori planuri de seară. Eram însetați să vedem tineri trudind cu atâta patos pentru ei, pentru țara și echipa lor. Ne-a însuflețit speranța într-un viitor mai bun.
Civilizațiile răsar și apun. Până mai ieri, Romania asta mică, părăsită de copiii ei, cu un electorat obosit și sub auspiciile unei clase politice expirate, părea pe ultimul ei drum.
Valurile vin și pleacă pe malul mării-dunărene din fața mea. Viața politică se limpezește, tinerii votează responsabil și își asumă ziua de azi. După o lungă lâncezeală, români, nu mai apunem, ne trezim!

Fii un adult, dragă!

Ce frumoasă ar fi lumea dacă odată cu vârsta am deveni mai maturi emoțional! Ce bine ar fi să fim înconjurați de înțelepți în ale vieții, care să ne respecte, să ne susțină când ne e greu, să ne aprecieze eforturile, să ne aline zbuciumul interior, să ne iubească așa cum suntem.

Realitatea este că e penurie de oameni calzi și așezați. Așa penurie, că nici nu reușim să avem o reprezentare mentală clară a maturului ăsta. S-ar putea să treacă pe lângă noi și să nu îl recunoaștem sau să ni se pară teribil de ciudat. E greu să credem în intenția lui curată. Nu credem nici că merităm să fim tratați atât de special.

E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe acel părinte hrănitor pe care îl așteptâm de o viață, când chiar conceptele despre maturitate sunt neclare și uneori contradictorii. Confuzia a fost creată tocmai de psihologii care ani buni au bătut moneda cu adultul puternic și independent, un 007 care își reglează singur emoțiile și nu are nevoie decât de el pe lumea asta. Iubirea însăși părea scoasă în afara legilor lumii adulte, pentru că iubind riscam să devenim dependenți, invadați, pierduți. Imaturi, adică.

O foarte mare parte din munca mea ca psihoterapeut este să-l scot din capul oamenilor pe 007 ăsta seducător și rece și să le dau înapoi credința în iubire.

Oameni buni, știința a legiferat iubirea! Toată cercetarea din domeniul psihologiei din ultimii 20 de ani a ajuns la concluzia că suntem cu toții ființe vulnerabile, dependente de iubirea aproapelui. Vă place sau nu, asta e realitatea. Avem nevoie de iubire ca să fim fericiți și ca să nu ne alienăm. Indiferent ce scrie în cardul nostru de identitate.

Și ce punem în loc, după ce îl detronăm pe 007 cel rațional și focusat pe soluții, modelul de perfecțiune umană cu care am sperat să ne asemănăm măcar pe ultima sută de metri a vieții? Ce alte cerințe imposibile trebuie să atingem ca să nu mai fim catalogați drept egoiști, răsfățați, infantili, atunci când strigăm după iubire?

A fi matur emoțional înseamnă să poți susține creșterea altcuiva. Să faci față frustrării atunci când copilul tău face o criză de isterie („tantrum” în limbaj sofisticat, psihologic) și să rămâi atent la nevoia lui ascunsă. Să faci față frustrării atunci când îți vine adolescenta pilită acasă și să rămâi interesat ce dificultate emoțională traversează. Să faci față frustrării atunci când partenerul tău este depășit de situație și strigă, plânge, amenință, pedepsește ori se teleportează în altă galaxie. Să vrei și să poți să asculți ce e în sufletul său.

Credeați c-am terminat? Mai e una, Să faci față frustrării atunci când tu ești depășit de situație și să îți permiți să fii atât de vulnerabil încât să ceri ajutor, înțelegere, consolare. Cu subtitrarea: „Ești foarte important/ă pentru mine și numai iubirea ta mă poate alina!” în loc de „Nu ești în stare să îmi oferi ce am nevoie și niciodată n-o să fii mai bun!”

Ce înseamnă să fii depășit de situație? Să-ți vină să urli ori să-ți vină să pleci. Să simți neputință, singurătate, epuizare, durerea de a nu fi înțeles de celălalt, de a nu fi ascultat ori de a nu fi apreciat. Când pățim asta (și ni se întâmplă tuturor!), reflexul este să ne simțim nedreptățiți de celălalt și să îi arătăm furie, jale resemnată sau indiferență. Iar răspunsul lui va fi din același registru: furie, jale resemnată sau indiferență. Căci reactivitatea naște reactivitate. Deconectează și lărgește spațiul dintre noi.

Matur nu este cel neatins de emoții care critică și reproșează dintr-o poziție de superioritate. Deși așa făceau oamenii mari ai copilăriei noastre. Matur este cel care funcționează cu toată ființa lui, cu minte și inimă. Care empatizează cu cel vulnerabil și îl susține. Care are nevoie și el să fie susținut când e vulnerabil.

Matur este cel care ascultă lumea interioară a celuilalt ca să o aline. Matur este cel care își ascultă propria lume interioară, o împărtășește celuilalt și îi recunoaște puterea de a-l ajuta.. Matur este cel care acceptă că toți suntem vulnerabili emoțional și că avem nevoie unii de alții. Fără excepție.

Acum, că știți asta, trebuie să vă dezamăgesc spunându-vă că nu-i de-ajuns să știți. E nevoie de timp (și poate de ajutorul unui terapeut) până când în fața conflictelor inerente, să simțiți starea de vulnerabilitate (personală sau a celuilalt) și să opriți tăvălugul. E nevoie de timp  ca să experimentați împreună cu partenerul vostru, din pași mici, comportamente noi. Căci e mai ușor să te maturizezi în cuplu. Veți alege cine e mai vulnerabil și cine poate oferi suport. Apoi cel alinat conține la rândul său.

Vă ascultați astfel sufletele pe rând, făcând din două perspective un tot mai cuprinzător. Experiența nouă va fi una de conectare prin empatie față de vulnerabilitatea celuilalt: „Și mie mi se poate întâmpla asta.”

Concluzia este că subiectul discordiei e iluzoriu. Nu-i despre bani, soacră sau copii. În spatele oricărui motiv de ceartă stă mereu întrebarea: „Ești aici pentru mine?

 

 

CREDINȚĂ versus DREPTURILE OMULUI

Am stat mult în cumpănă înainte să aleg să vorbesc despre referendum și subiectul care ne dezbină. Oricare ar fi opinia mea, una dintre tabere îmi va sări împotrivă. Dar o manipulare mai strigătoare la cer ca asta n-am întâlnit. Și e prea dureros pentru mine să îi văd prinși în ea pe unii oameni verticali, inteligenți, cu conștiință morală și socială. Ar fi o lașitate să tac, de teamă că-i deranjez pe cei pe care îi prețuiesc. Am ceva să le spun tocmai pentru că ei sunt valoroși pentru mine.

A manipula înseamnă a influența prin diverse mijloace modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități (aici vorbim de o țară). Cum se face asta? Apelând la afect, tulburând emoțional până la a pune în umbră cogniția, rațiunea. Mai specific? Atacând valorile de bază ale individului și/sau principiile fundamentale ale societății.

Familia, căsătoria, credința, moralitatea sunt valori identitare. Când dai în ele, dai în mine. Mă cutremuri din temelii. Voi sări la gâtul tău pentru mine și familia mea. Mă voi simți în pericol și fricile cele mai profunde îmi vor dicta comportamentul agresiv, inuman.

Întrerup firul ideilor ca să vă spun o poveste. Orice poveste are un tâlc afectiv. Aveți grijă să nu vă manipulez.

Era în 1990, sfârșit de toamnă, și eram proaspătă studentă, înainte să îmi găsesc iubirea vieții. Ca să nu existe confuzii, să știți că mă refer la bărbatul cu care m-am căsătorit religios și cu care am copii mari azi. Într-o noapte, eu și cea mai dragă prietenă pe care am avut-o vreodată ne destăinuiam cele mai mari frici ale noastre, pe întuneric, într-un pat, cu o plapumă trasă până la gât… ’’Să îmi moară bunica’’ și ’’să descopăr că băiatul născut de mine este gay’’ erau dintre cele mai teribile și… comune.

Două puștoaice, fete la acea vreme, în vestibulul vieții, înspăimântate de moarte. A vorbi despre dispariția celor mai vârstnici sau despre blocarea filonului transgenerațional e tot despre moartea proprie. Dacă prin moartea unui înaintaș dispare o parte din tine și îți amintește că ești perisabil, a avea un urmaș homosexual înseamnă (cel puțin la prima vedere) că genele tale nu se vor perpetua. E o moarte mult mai zdravănă să îți moară viitorul, față de a-ți muri trecutul.

Mă bucur că mi-am conștientizat această frică la 20 de ani și că am riscat totuși de trei ori să nasc. Și am continuat să trăiesc cu frica în sân că ei, puii mei, ar putea fi pe invers:. Ani de zile băiatul cel mare nu părea să vadă fetele, tot liceul fata mea a urât fustele și pantofii cu toc. Doar cel mic s-a îndrăgostit de la grădiniță și m-a cruțat. Un timp. Că acum e adolescent și e disperat să doarmă la câte un prieten.

Probabil că vă vine să râdeți, dar pentru sufletul meu a fost dificil să fac față acestui potențial pericol. Și deși m-am străduit să nu pun aceste spaime în cârca nimănui (cu o excepție: iubirea vieții m-a mai susținut și uneori am bănănăit împreună pe nisipuri mișcătoare: o fi sau n-o fi …?), băiatul cel mare m-a mirosit și m-a înfuntat într-un final. „Și dac-ar fi să fie, ce?”

Și am înțeles instantaneu. Dac-ar fi să fie, l-aș iubi la fel, l-aș accepta și mi-aș dori să fie fericit. Tu n-ai face la fel cu copilul tău? Asta nu înseamnă că nu s-ar rupe ceva în mine (chestia aia cu genele și cu viitorul). Asta nu înseamnă că ar fi ușor să înfrunt gura lumii, faptul că ar aparține unei minorități detestate de societatea „morală” și „creștină”. Și nu înseamnă nici că m-aș învinui pentru cum l-am crescut și l-am educat. Nu m-aș simți vinovată nici în fața lui Dumnezeu. Vă explic.

Sunt medic și psiholog. Înțeleg natura umană. Tolerez diferențele nu la modul teoretic, pe hârtie, ci la modul practic în care sunt foarte curioasă să înțeleg cum e în pielea ta, suficient cât să mă pot bate pentru dreptul tău de a fi diferit de mine și acceptat atât de cei dragi ție, cât și de societate.

E despre Drepturile omului. E despre respect. E despre locul pe care oamenii ăștia și-l caută printre noi. Ei există printre noi dintotdeauna. Ascunși. Sunt o minoritate. A-i ajuta să trăiască fără rușine și cu recunoaștere nu îi face mai mulți ori mai periculoși, ci mai liberi.

Da, primul om a fost Adam. Dar asta nu înseamnă că e mai presus de Eva, așa cum au interpretat unii și au subjugat femeia.

Da, totul a început cu Adam și Eva, dar ne-am diversificat precum Babilonul și nu putem vorbi aceeași limbă cât timp acționăm conduși de teama că am putea fi contaminați (noi sau copiii noștri) de străini.

„O să acceptăm și criminalii?” au întrebat unii. Ce dovadă mai clară că se uită la ei ca la niște paria, ca la un pericol, deși nu se consideră homofobi.

Da, Vechiul Testament e despre acțiuni sub impulsuri primare și despre pedeapsă divină. Dar Noul Testament e despre iubirea aproapelui, despre toleranță și acceptare, despre adaptare la realitate, despre schimbare și despre iubire divină. Noul si Vechiul Testament sunt simboluri pentru etapele de dezvoltare și înțelegere prin care trece fiecare dintre noi.

E dificil să tolerezi chiar și diferențele dintre tine și partenerul de viață. Dar de la „ori eu, ori tu” într-un cuplu cu năbădăile tinereții, se ajunge la iubirea matură care găsește loc pentru „și eu, și tu”.

Nu cred într-o biserică ce amenință și hulește în loc să propăvăduiască iubirea. Cred doar în Dumnezeu care e iubire și sub care avem loc toți.

„A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit.”

Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.

Cu sau fără școală

Pe când eram studentă la Psihologie am făcut un referat pe tema „Ereditatea, mediul sau educația?”. Mi s-a părut un subiect fascinant la acea vreme și probabil că dacă v-ați ales o profesie umanistă ați reflectat și voi cândva pe această temă. Mi-am pornit atunci analiza de la cazul meu, de la ce anume m-a format ca individ. Am luat in considerare si poveștile de viață pe care le cunoșteam, dar și studii făcute pe gemeni monozigoți (cu material genetic identic) separați și crescuți ulterior in medii diferite. Concluzia mea inițială a fost în favoarea educației.

Și subiectul a continuat să mă preocupe. Continui să adun dovezi din viața de zi cu zi pro sau contra fiecărei dimensiuni. E mai mult ca un joc al minții. Acum știu că toate trei au importanță covârșitoare. Ereditatea e ca un sac cu resurse, ca o bază de siguranță. Mediul îți oferă modele bune și rele pe care le imiți (cu ajutorul neuronilor oglindă) mai mult sau mai puțin conștient. Educația poate fi o oază de liniște, o alternativă față de o realitate mai puțin prielnică și un mod de a ajunge să te bazezi pe tine.

Este o diferență mare între un bunic intelectual și unul analfabet. Ca și între o bunică cu poala plină de povești și una care te-a bombănit și te-a umilit. M-au fascinat și combinațiile: intelectuali care umilesc, analfabeți care spun povești. Inteligența academică și inteligența emoțională nu fac întotdeauna casă bună. Profesorul Howard Gardner de la Harvard a definit nouă tipuri de inteligență (Teoria inteligențelor multiple: 1983, 1999). Școala românească se axează pe primele două (verbal-lingvistică și logico-matematică) iar pe altele le ignoră aproape total (intrapersonală, interpersonală, existențială).

Ereditatea este un potențial pe care îl poți activa sau nu. Mediul își pune amprenta asupra laturii sociale a individului, dar și asupra modului specific în care percepe lucrurile din jurul său ori din interiorul său. Școala începe prin a fi un set de reguli impuse și ideal ar fi să te ajute să ajungi la o gândire autonomă.

Pe mine școala m-a salvat. Din școală mi-am luat cele mai reprezentative modele de succes, am primit chiar și lecții de viață de la pedagogi care și-au înțeles rolul complex și care au fost dispuși să interacționeze cu noi și cu fața umană, nu doar cu cea profesională. Astfel de fețe umane mi-au dat ocazia să mă exprim și să mă simt văzută în momente în care familia trecea prin perioade mai dificile. Nu au fost confesiuni, ci spații în care să mă pot individualiza. Am avut și profesori cu care m-am contraidentificat pe anumite aspecte și m-am identificat pe altele. Oamenii nu sunt doar buni sau doar răi.

Am aflat din școală că pot învăța oricând, orice îmi propun. Am terminat liceul având acest sentiment de încredere în mine, deși nu excelasem ca elev. Și faptul că am picat cu brio admiterea la medicină doar câteva săptămâni mai târziu, nu m-a împiedicat să devin medic, apoi psiholog (și psihoterapeut) și să-mi exercit ambele meserii ca pe părți ale ființei mele.

Profesia nu este totul, însă. În ce măsură m-a ajutat școala să fiu ceea ce sunt ca om? În ce măsură îi mai ajută școala de azi pe cei născuți într-o lume digitală? Mai are școala de azi suficiente modele demne de urmat? Mai este ea suficient de pragmatică încât să poată concura cu informațiile care vin  cu nemiluita din atâtea alte surse?

Pentru noi școala părea unica șansă să ieșim din anonimat. Să ne desprindem de acasă și s-o luăm pe drumul nostru. Pentru ei, cei născuți într-un mediu al abundenței și al consumului, ce sens ar mai putea avea munca (fizică sau intelectuală)? Am trăit cu atâtea carențe în copilărie, încât am ajuns ca adulți să creștem consumul mult peste nevoile reale. Am oferit urmașilor noștri, cu vârf și îndesat, tot ceea ce ar fi putut să ne vindece pe noi de lipsuri vechi. Doar că ei nu experimentaseră lipsa și au trăit altă extremă, aceea în care nu apuci să știi ce vrei, ce îți trebuie. Și ești saturat de ceea ce vor și le trebuie altora. Ca și cum le-ai moștenit setea, deși trăiești potopul; iar apa către care nu faci pași nu are niciun gust.

Teoria era fascinantă pentru noi, pentru că trăiam aproape izolați de informațiile lumii. Ne era sete de informație. Copiii de azi sunt bombardați de informații la tot pasul, sunt copleșiți, e firesc chiar și să ajungă la repulsie față de ele, să se refugieze și să se izoleze până la ignoranță ori până la limita spectrului autist.

Așa că unii părinți preocupați excesiv de binele odoarelor lor (ca să compenseze indiferența de altădată a propriilor părinți față de ei) sesizează tarele școlii de azi: inadecvarea ei față de nevoile complexe ale unui individ (cu inteligență multiplă), raportul disproporționat dintre teorie și practică, informația depășită, uneori contrazisă de noile cercetări, accentul prea mare pus pe regulă și conformism, ignorarea creativității, a dreptului la opinie și a libertății personale. Așa că aleg pentru copiii lor școala acasă, o opțiune pe care ei nu au avut-o, un mod de a se opune ei regulilor și sistemului care le-au fost altădată impuse.

Nu știu cât de conștienți sunt de aceste anumite neajunsuri ale școlii românești actuale. Decizia lor este mai curând emoțională: își amintesc de nedreptăți și nerecunoașteri din partea profesorilor lor și nu vor să retrăiască asta prin copiii lor. Ei cred că vor să își protejeze copiii de emoții negative legate de școală, dar cei care nu fac față sunt ei, pentru că au rămas cu răni legate de performanță. Pe ei se protejează de fapt și îi refuză copilului o experiență importantă de viață.

Atunci când este vorba de un copil mic, lucrurile sunt și mai grave. Mediul școlar înseamnă lărgirea mediului strâmt al familiei. Clasa este o familie mai mare, învățătoarea este un alt tip de autoritate, față de cea parentală. Plecarea de acasă în mediul instituțional aduce frustrări, dar și negocieri ale poziției față de colegi, față de profesori, față de reguli, iar progresele individuale sunt evidente față de starea inițială. Psihicul este forțat la o altă adaptare și această provocare îl crește nu doar cognitiv, ci și emoțional și social. Dacă mama are instinctul de a-și menține puiul aproape, acasă, sub fustă, rolul tatălui este de a încuraja desprinderea, tatăl îl scoate pe copil în lume, către alții și îl orientează școlar și profesional. Mama va milita pentru siguranță, tatăl va milita pentru risc.

Ca și în cazul vaccinurilor, libertatea alegerii este folosită extrem și iresponsabil, în detrimentul individului. Nu putem ignora efectele benefice incontestabile ale vaccinurilor obligatorii. Nu putem ignora școala și colectivitatea, pentru că sistemul este depășit. Rămân la convingerea că dincolo de sistem există oameni și că unii dintre ei au și azi har și pasiune puse în slujba semenilor lor. Și că da, tu ca părinte e normal să ai pretenții pentru copilul tău, așa cum e normal și să participi direct la educația copilului tău, susținând școala și oferind feedback, interacționând cu profesorul, ajutând schimbarea să se producă din aproape în aproape.

Cred într-o schimbare de jos în sus, pornind de la fiecare dintre noi. Cred că atunci când nu vom mai da vina pe sistem și ne vom asuma faptul că noi suntem sistemul, atunci nu va mai conta instituția, ci responsabilitatea fiecăruia. Nu vom mai căuta vinovați, ci vom fi rotița care își face treaba și împreună cu rotița vecină și cu rotița de după rotița vecină vom face monstrul să se miște și să învie. Știu asta de la profesorii mei, oameni care în ceața dictaturii comuniste au aprins luminițe și au facilitat drumul meu.

„Dantele interioare”

Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie. Astăzi, la lansarea cărții ei de debut „Dantele interioare” m-am înghesuit în prea mica bibliotecă din Câmpina, cu mulți oameni care aveau aproape același început de poveste… „Monica Radu este prietena mea. O spun cu mare mândrie.”

Asta îmi amintește de sentimentul acela din adolescență când, fiind prietena unei fete foarte populare, aș fi vrut să știu dacă și eu sunt pentru ea la fel de importantă ca ea pentru mine. Suspiciunile veneau din faptul că atunci când gașca se făcea mai mare, constatam că și alte fete se credeau la fel de importante ca mine: „Eu și ea? Suntem ca două surori!” Și până la urmă am înțeles că fata cea populară era specială pentru că reușea să aibă atât de multe relații apropiate. Pentru că punea autenticitate și esență în legăturile ei. Pentru că se dăruia.

Monica este o astfel de prietenă de suflet pe care o simți aproape dincolo de distanțe. Întâlnirea cu ea scrie iubire pentru totdeauna.

Monica este o femeie fascinantă. Are zâmbet de înger, dar este extrem de palpabilă, de concretă. Are un istoric teribil de viață, dar reușește tot ce-și propune. Nu poate păși, dar cucerește piscuri prin ceea ce face. Monica este un model pentru toți oamenii care o cunosc. Și dincolo de fapte, eu cred în puterea cuvântului. Cred că dantelele ei interioare vor face să vibreze prin cuvânt mult mai multe alte dantele interioare. Pentru că are harul de a mobiliza tot ce e mai bun în noi.

Monica stârnește pasiuni, pentru că ea e plină de pasiune. De aceea oamenii strânși în jurul ei azi aveau toți lacrimi în ochi și erau gâtuiți de emoție. Eu cred în puterea cuvântului, așa că închei spunând…

Mulțumesc. Te iubesc! Te iubim, Monica.

Amăgire

Nu-i așa că nu v-a mai ars de nimic după marea cacealma? Nu-i așa că parcă v-ați pierdut sensul, vi s-au îngreunat brațele, umerii, sufletul și tot entuziasmul dimineții s-a dus pe apa sâmbetei?

Dezamăgirea, bat-o vina! Dez-amăgirea… Ne amăgisem.  Iar acum ne-am dezumflat ca un balon fâsâit.

Pe 22 decembrie 1989 împlineam 20 de ani și credeam că Ceaușescu era unicul dușman al democrației în România. Trei zile a durat amăgirea mea că Revoluția a fost o revoluție. Crăciunul sângeros cu un spectacol terifiant repetat la nesfârșit pe ecranul TV părea hrănitor pentru compatrioții mei. Nu așa îmi imaginasem democrația. Ceaușescu nu mai era, dar țara rămasă îl oglindea perfect. O țară de criminali barbari, avizi de sânge, ca și „revoluționarii” proaspăt instaurați la putere. O caricatură de proces și o execuție urgentată, pe care poporul le digera tacticos, cu respirația tăiată, încă o dată și încă o dată, ca un necrofag care regurgitează ca să o ia de la capăt.

Apoi au renăscut partidele istorice. Ion Rațiu era întruparea democrației spunând în mai 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!” Sublim. „Deci se întâmplă în țara asta!” mi-am zis. Amăgire.

Iunie 1990. Mineriadă. Tot în țara asta. Suflet chircit. Dez-amăgire. Fâs.

La fiecare votare am crezut iar și iar că poporul s-a mai maturizat. Că liderii politici au mai evoluat și ei. Că au depășit nivelul grobian al interesului personal. Amăgiri și dezamăgiri repetate.

Au trecut cei 20 de ani din previziunea sumbră a lui Brucan. Realitatea a devenit și mai sumbră decât previziunea. Popor cu inerție de oțel.

Băiatul meu a votat prima dată acum 2 ani și mi-a fost greu să-i urmăresc panta ascendentă a entuziasmului că votul său contează, pentru ca apoi să-l simt în cădere liberă, șocat de preferințele acestui popor.

De ce n-am plecat, o să mă întrebați, să caut țara mai potrivită pentru așa o prințesă? Am fost la un pas de a pleca, dar am avut conștiența dezrădăcinării. Am înțeles la timp că neamul ăsta mă oglindește și pe mine. Că nu doar conducătorii sunt ceea ce este țara. Și eu sunt România și nu am unde să fug de ea. Iar dacă aspir la un pic mai mult, am de făcut ceva despre asta aici. Așa că am continuat să-mi fac treaba.

Astă iarnă am aprins o luminiță în spatele unei foi galbene în Piața Victoriei. Aveam lacrimi în ochi nu pentru că ne vedeau „democrațiile lumii”, ci pentru că îi simțeam pe cei de lângă mine, cu inimile lor ciudate ca a mea, cu speranțele lor în mai binele acestei țări, în ciuda istoriei amărâte, în ciuda dezamăgirilor repetate. Eram mulți și concreți, palpabili. „Deci se întâmplă în țara asta!”

N-am să vă povestesc și ultimul episod, e prea grotesc și îl știți cu toții. Votarea supravegheată m-a dezamăgit la fel de tare ca și ultimul cuvânt al premierului blamat. Era despre el, eu mă așteptam să fie despre țară.

De ce vă spun toate astea cum? Am nevoie să simt inimile voastre ciudate ca a mea. N-ați avut și voi o migrenă cumplită după aceea? Spuneți-mi că se mai întâmplă în țara asta…

 

 

 

Deși știam…

Am visat că murisei. Nu știu de ce. Moartea nu avea niciun înțeles. Nici nu simțeam nimic și îmi spuneam: ”Iată, e ca la carte! Chiar trăiesc prima etapă a pierderii (șocul și negarea) și asta mă protejează de durere.” Și deși știam că e o șmecherie a minții, că mă păcălește ținându-mă în afara realității, tot păcălită rămâneam. Sau protejată.”

Totuși ceva în fundal era de nesuportat. Am grăbit lucrurile făcând înmormântarea în aceeași zi. Lumea nu apucase să afle și nici fata noastră nu a participat. Deși eu știam că înmormântările se fac după 3 zile. Și că fata noastră ar fi trebuit să participe, pentru șansa de a-și recăpăta echilibrul sufletesc. Eu știam toate astea și totuși parcă tu mă forțasei să fac altfel. Nu știu cum, dar tot tu erai vinovat. Din cauza ta totul ieșise anapoda. Pentru că tu sfidasei regulile și de data aceasta.

Se făcea noapte. Eu rămâneam singură într-o încăpere pustie, în întuneric. Doar golul ușii era luminat de oamenii și viața din cealaltă încăpere. Și eu îi imploram să nu plece. Deși știam că era frica bunicii mele, de pe vremea când aveam 4 ani și murise bunicul. Și ea îi ruga pe ai mei să mă lase să dorm la ea, ca să nu rămână singură. Eu nu îndrăzneam să vreau în vreun fel. Casa ei era aproape în întuneric, doar candela o lumina un pic. Secundele treceau năclăite în așteptarea grea a răspunsului. Am plecat toți. Ea a rămas plângând tăcut, în resemnare.

Știam că era frica bunicii. Dar nu puteam să mă opresc să o trăiesc grandios, ca pe sfârșitul lumii, cu toată ființa mea. Oamenii mă priveau de dincolo de ușă ca pe o nebună, cu un fel de împovărare și milă. Lumea era un personaj exterior, foarte separat de mine, intangibil, insensibil, bârfitor, pedepsitor. Și eu, deși știam cum ar fi trebuit făcute lucrurile, greșisem. Plecau toți. Eu rămâneam plângând tăcut, cu toate celulele urlând. Eu care știam că viața merită trăită oricum ar fi, eram copleșită de moartea care umplea tot prezentul.

Și nu m-am putut resemna. Te vedeam prin întuneric, prin pământ, prin coșciug. Și m-am gândit că poate nici nu ai murit și eu te-am îngropat prea repede. Deși știam că cele trei zile ar fi evitat astfel de situații. Nu chemasem lumea, nu o adusesem pe fata noastră și poate chiar te îngropasem de viu. Am început să te strig cu dinăuntrul meu. Și nu mă auzeam.

Neputință.

Nesperanță.

Implacabil.

Ca o piatră de mormânt între noi. Care îmi imobiliza trupul mie. Care îmi sugruma vocea mie. Si nu mai eram decât chemarea asta, dintre viață și moarte. O chemare care nu se auzea, dar mă cutremura, făcând să vibreze toate straturile-lespezi dintre noi…

Întunericul.

Pământul.

Coșciugul.

Și în sfârșit am reușit să îți rostesc șuierat numele, ca pe o rugă între lumi… „Da, iubita mea, sunt aici!” mi-ai răspuns. „A fost doar un vis!”…

A fost doar un vis. Dar eu simt încă straturi-lespezi pe trupul meu.

A fost doar un vis. Dar eu trăiesc încă moartea, ca parte din mine.

A fost doar un vis. Și e incredibil că am scăpat din el. Ești. Îți simt lumina incontestabilă. Deși știu că e vremelnică victoria. Continui să fiu pe muchie, intre două lumi.

Îmi masezi trupul să scoți răul din mine. Îmi ștergi fața să-mi alungi gândurile negre. Mâna ta îmi îmbrățișează inima. Vocea ta mă alină. Îmi pui capul pe pieptul tău și te respir. Bărbat. Aievea. Lumina licăre la geam. Păsările vestesc viața, din ce în ce mai explicit. Îmi povestești de vremea când erai copil, la țară, vara, și ascultai zarva  de dimineață a păsărelelor ca pe un spectacol desăvârșit, până ce, spre ora nouă, soarele se înscăuna deplin, ele se opreau brusc ascunzându-se de arșiță, iar tu trebuia să îți începi ziua… ca noi acum.

E atâta lumină!

Aș vrea să mă cunoști, tată!

tatafd3 Sunt un adept al democrației. Cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred într-o normalitate în care demnitarii statului servesc interesele țării și ale cetățenilor ei, din cu totul alte considerente decât unele financiare: din patriotism, din dragoste de semeni sau din nevoia de a lăsa ceva în urma lor la nivel de viață (Irvin Yalom numește această nevoie „reverberație”).
Și, da, chiar dacă mă crezi o idealistă, așa ceva există în realitate: modelul politic suedez este un exemplu în care demnitarii sunt în serviciul mulțimii și atât (fără secretare, fără șoferi, fără mașini și case grandioase, uneori chiar și fără salarii sau birou – cazul consilierilor).

Totuși noi trăim în România și nu vom putea trece peste etape. Revoluțiile sunt „furate” în general, pentru că majoritatea cetățenilor țării nu au nivelul de conștiință al avangardiștilor care au declanșat aceste revoluții. Iar conducătorii și masele se oglindesc reciproc, se merită unii pe alții.

Indiferent de rezultatul actualelor proteste de stradă, ele scriu istorie. Un fel de istorie care se scrie rar, o dată la mai mult de 25 de ani. Sunt mândră că am aprins una dintre cele aproape 300000 de luminițe din Piața Victoriei. După ani întregi de frustrare că cei ce votau ca mine erau nesemnificativi, am avut sentimentul că aparțin unui grup de oameni de bun simț, i-am văzut în carne și oase, reali, vii, semnificativi. Acești oameni nu cer măriri salariale (adică beneficii pe termen scurt), ci respectarea unor principii ale statului de drept, respectarea cetățeanului de rând în serviciul căruia să stea instituțiile (adică beneficii pe termen lung). Sunt senini, sunt pașnici, sunt frumoși, sunt tineri ca spirit deși de toate vârstele (cei mai multi sunt adulți) și au în ochi speranță.

Este o experiență rară, de neratat. Indiferent de culoarea politică pe care o ai, te invit să vizitezi Piața Victoriei zilele acestea, ca observator, ca martor al unui eveniment inedit și de amploare, ce are loc în țara asta și atrage privirile întregii lumi. Ai ocazia să iei pulsul acestei realități prin percepție directă.

În ceea ce privește contra-demonstrația, mă repet, cred cu tărie în dreptul individului de a-și exprima liber opinia și de a ieși în stradă atunci când se simte nerespectat de conducătorii săi. Cred în dreptul oricui de a manifesta, chiar dacă are alte credințe, alte canale de informare și cere alt tip de beneficii. Ba mai mult, ca psihoterapeut de cuplu, am reflexul de a mă apleca să înțeleg și să empatizez cu fiecare parte a conflictului. Fiecare are adevărul său. Fiecare reprezintă o fațetă a umanului, în cazul acesta o fațetă a aceleiași Românii.

Adunarea din Piața Cotroceni are și ea ineditul său. Și aici te invit. Oamenii au ieșit pentru cei pe care i-au votat, pentru cei care le „plătesc pensiile”, pentru cei cărora „le pasă de ei”, deși nu sunt genul „protestatar”. Sunt oameni conservatori cărora le e frică de schimbare și pentru care „străin” egal „pericol”. Sunt oameni cu nostalgia tinereții lor comuniste pentru că atunci li se dădea: casă, loc de muncă, școală pentru copii, ceva de mâncare. Fabrici românești multe funcționau. Încă.

Nu a contat că în timp, din lipsa investițiilor, aceste fabrici au dat faliment. Nu a contat că ideea de comunism era o utopie care a funcționat doar până s-au terminat resursele capitaliste pe care statul și le-a însușit. Nu a contat că orășelele în care nu au venit investitori străini după revoluție au murit economic. (Piteștiul a supraviețuit pentru că Dacia a fost preluată de Renault. Mediașul s-a prăbușit pentru că nu a atras atenția „străinilor” și nu s-a putut autofinanța.) Au păstrat doar amintirea luminoasă în care cineva avea grijă de ei. Sunt oameni mai săraci și mai bătrâni decât cei din Piața Victoriei. Libertatea este un termen prea abstract când ți-e foame. Nu mai vezi că banii de pensie vin din impozitele „corporațiilor străine” și de la cei activi în piața muncii, îl vezi doar pe tăticul din televizor care împarte acești bani și pe poștașul care îi aduce la ușă. Concretul e mult mai aproape când ai nevoie azi și nu știi dacă mai există pentru tine ziua de mâine.

Apoi… dacă de-a lungul vieții ai vorbit trei limbi, cu vârsta o uiți întâi pe a treia, apoi pe a doua și rămâi cu prima, pe care o subțiezi până la înjurături. Astea se pierd ultimele. De aici nostalgia după un tătic dur, prima limbă, cea mai familiară. Deși ai avut și perioade mai avangardiste în gândire, limbajul mai nou s-a șters… a rămas doar cel vechi, ca un dictator fără opoziție. Se pierde cognitivul, rămâne emoționalul. „Ce dacă mă umilea?, așa mă iubea el! Și mi-e dor de iubirea aia! Mai ales că tu, copilul meu, nu mai respecți valorile mele, nu mi te supui cum m-am supus eu tatălui meu, ești spălat pe creier și manipulat de străini. Când vrei să schimbi trecutul, e ca și cum vrei să mor eu. Și o să-ți pară rău, cum și mie îmi pare după cei pe care nu-i mai am. Să ții minte!”

Sunt convinsă. O să îmi pară rău. O să privesc nostalgică viețile voastre și tinerețea mea. Am trăit 20 de ani în comunism: am stat noaptea în frig lângă mama la coadă pentru o sticlă de lapte, mi-a fost frică de telefonul ascultat sau că aș putea fi scoasă în careul școlii și umilită ca alții. Mi-ai spus „Nu mai știu dacă în vremurile astea e bine sau nu să crezi în Dumnezeu…” și nici nu mi-ai spus în ce altceva aș putea să cred. Dincolo de luminile pe care ți le-amintești tu, eu n-am să uit umbrele. Și le accept pe toate ca pe niște realități trecute, așa cum am acceptat condiția de a fi copil într-o lume construită de voi, deși am perceput-o ca fiind strâmbă.

Și n-am să uit că a fi bătrân e mai greu decât a fi om activ. N-am să uit că odată cu condiția de pensionar o să capăt reflexul de a ține timpul în loc sau de a-mi impune credințele despre viață, ca și cum asta ar face ca tocmai ea, viața mea, să nu se mai scurgă ca nisipul printre degete. Am să țin de curiozitate și de speranță, știind că frica și regretul mă duc mai aproape de moarte. N-am să uit că-mi va fi greu să-i privesc în ochi pe cei tineri cu haine scumpe și cu idei ciudate în cap. Pentru că tocmai am trăit asta acum prin tine, tată. Accept că există șanse mari să mă senilizez. Dar azi eu construiesc realitatea acestei lumi. E responsabilitatea mea. Nu sunt nici copil, nici pensionar, sunt adultul pe val care alege schimbarea, care știe exact ce principii vrea să sădească în sufletul copiilor săi. Care are de plătit și școli și pensii. Sunt responsabilă și față de copiii mei și față de tine. Și față de trecut și față de viitor.

Așa iubesc eu!

De-a moartea

1Ne-am iubit nebunește noaptea pe la trei. Urma să ne întâlnim cumva cu moartea și m-a străfulgerat gândul că sexul ne ține prinși de viață în fața acestei confruntări teribile. Mi-a plăcut cu atât mai mult.

Pe la șase făceam deja o salată mare de fructe, aveam nevoie de ceva proaspăt-crud ca mic dejun. Mă trezisem probând în minte vestimentații negre: prima era mai potrivită pentru călărie, a doua era de o eleganță sobră. Dar primul lucru pe care l-am văzut deschizând dulapul a fost rochița din dantelă, tricotată cu fir gros și cu ciucuri la piept. Are un aer de șotie. Mă face să mă simt mult mai tănără decât sunt. Am asortat-o cu bijuterii din argint masiv, să am un pic de lumină. Mătușii mele îi plăcea că sunt cochetă. Și… argintul îmi dă o senzație de curățenie și de protecție.

Am plecat pe la nouă, ca să ajungem la miezul zilei. Afară erau minus 13 grade. Un aer gri-lăptos, o liniște nefirească, dimineață de duminică. Drumul a fost mult mai liber decât credeam, am ajuns mai repede. Am mai stat la mama un timp: noi, băiatul cel mare și fratele meu. Am vorbit despre tinerețea noastră, despre plecarea de acasă, despre libertatea și adrenalina vieții de student. Noi și fratele meu depănând amintiri ca frânturi de senzații, băiatul nostru, student de 19 ani acum, ascultând. Mama tot aducând câte ceva bun să gustăm.

În capelă era îngrozitor de frig. Privirile se întâlneau stingher, cu zâmbete întrerupte în grimase împietrite. Mimam saluturi bâjbâite, care să evite bucuria reîntâlnirii într-o zi ce nu putea fi bună. Eram mulți, înghesuiți în picioare, ne-am fi mișcat pe loc, să ne încălzim. Florile, foarte multe, atât de viu colorate, mă temeam că vor îngheța. Doar mâinile mătușii mele, sidefii, delicate, mai semănau cu ea. Anii scriși cu alb pe crucea neagră arătau vârsta de aproape 76 de ani. N-aș fi crezut. Avea un aer de fetiță și astă vară, la botezul unicului său nepot.
Am trecut apoi în biserica încălzită. Prea încălzită. Preoții cântau zdravăn, cu ecou. Lumânări multe, fumegânde, aer greu. Slujbă lungă, nesfârșită. Cuvântări despre evlavia enoriașei defuncte. Nu știam. S-o fi apropiat de biserică în ultimii ani, conștientă de gravitatea bolii sau e un text de propagandă ascunsă? Mi-amintesc că și la înmormântarea nașei mele, primăvara trecută, am primit aceeași informație surprinzătoare, am avut aceeași dilemă.

Am urcat dealul spre cimitir în mașini. Ne-am abătut vreo zece minute. Când am ajuns, pe aleea ce ducea spre cavou am intalnit resturile mocnite ale unui coșciug vechi. Era al bunicului meu, mort de când eu aveam cinci ani. După 42 de ani, acum, l-au descoperit ca să facă loc și l-au găsit întreg. Deși fusese un om dur, care făcuse războiul ca ofițer, prizonier la ruși, s-a îmbolnăvit din șocul pensionării, la puțin peste 60 de ani. A murit de frică, înainte să i se pună un diagnostic exact. „A fost ca un sfânt!”, a spus cineva. L-au pus într-o pungă neagră, peste noul coșciug și au zidit placa de piatră.

Pentru pomană am mers la restaurant. Pomul de Crăciun si ghirlandele de flori contrastau cu evenimentul nostru. M-am blocat în cabina de toaletă. Am strigat cât m-a ținut gura și am lovit cu pumnul zadarnic în ușă. Apoi am așteptat în tăcere și singurătate un timp. Până la urmă a venit cineva să folosească toaleta și mi-a deschis din afară. „Ce ai strigat?”, m-au întrebat. „Heeei!”… „Helloooo!”… „Aaaaloooo!”…
Am mâncat cuminți, fel după fel, deși declarasem regim după sărbători. Am ascultat discuția dintre unchiul cel mai în vărstă al familiei și băiatul nostru, cel mai tânăr participant. O discuție despre valori, despre viețile unor celebrități culturale, despre primele amintiri filmate ale familiei, despre aparate clasice de fotografiat, despre chitare, muzicuțe și pianine. M-am bucurat că unchiul arăta mult mai bine decât astă vară. Iar tânărul acesta cu plete blonde și zâmbet seducător, cu lumini în priviri și cu frânturi de timiditate pe chipul proaspăt masculin, este primul meu născut.

Abia la îmbrățișările de la plecare, când aveam voie să ne și pupăm, am vorbit despre mătușa și am plâns. Se simțea foarte rău de mult timp, nu dorea să devină o povară. A fost conștientă și pe picioare pănă în ultimele două zile. Brusc a intrat în criză. În ultima conversație, cu fiul și nora ei, la spital, credea că sunt sora și cumnatul ei mai mari. Îi invita la o sindrofie. Dar despre copilul lor știa perfect: cum îl cheamă și că este nepoțelul ei de 10 luni. Viitorul era foarte clar.

Ne-am întors prin același decor de iarnă înțepenită.
Noi doi am intrat la un film, să uităm de moarte, înainte de a ajunge acasă.
„Collateral beauty” Despre viață. Despre moarte, timp și dragoste. Am plâns zguduitor, înfundat. Prima parte pare o țesătură irelă, care se vrea motivațională. Forțat. Și apoi totul capătă substanță, sens și credibilitate. Și adevărul taie în profunzimi. Și totul se așează altfel, cu zgomot adânc.
Mă simt la mijloc de drum. Și aleg să merg altfel. Cel mai dificil, mai provocator și mai hrănitor rol trăit de mine până acum a fost cel de mamă. Aleg să fiu „mama de sub pod” de acum înainte. Nu doar pentru copiii mei, ci pentru oricine cere. Pentru părinții mei, pentru pacienții și clienții mei. Nu ca un salvator al omenirii, ci asumâmdu-mi asta ca sens al adultului sănătos din mine. Nu cu pretenția de a-i schimba pe ei, ci cu năzuința de a mă împlini pe mine ca om. Ajunge atâta vină, atâta nemulțumire. Vreau să contemplu și să susțin. Cred… că aici… sunt.

Am ajuns într-un acasă cald, cu lumină. Am aflat că mama și fratele meu au făcut torticolis, le-a înțepenit gâtul. De frig, spun ei. Dar mie mi se inflamase puternic articulația mâinii stângi cu două zile înainte, la câteva ore după vestea morții, fără un motiv aparent, fizic. Mai mult de o zi nu am putut să o mișc deloc.
Emoție blocată în corp. Am probat și noi un pic moartea cea înțepenită.

Și ne-am întors la viață, cu intenția de a fi, cumva, mai vii.