Curgere

M-am așezat pe-o piatră într-un râu
Sperând să mă statornicesc ca piatra,
Iar râul se prăvălea fără frâu,
Și gânduri, și emoții îmi lua apa.

Întâi am urmărit un gând,
Care părea năstrușnic și frumos,
Cum se ducea la vale clipocind,
Tot răsturnându-se pe față și pe dos.

Apoi am urmărit atent un sentiment
Din pieptul meu năvalnic de femeie
Cum șerpuia luat ca frunza de curent,
Până ce n-a mai fost posibil să scânteie.

Dar din amonte alte gânduri vin
Și-alte emoții aprige-n culori pestrițe.
Îmi udă piatra care sunt dar nu le țin,
Sunt prea fardate și-au prea multe fițe.

Vor să mă miște, vor să mă lovească,
Vor să mă ia cu ele în călătorie.
Dar nu le las decât să mă stropească
Și rămân trează în a mea statornicie.

Mandala

Aleg un melc pe o frunză, ca să fii tu
Și un băț cu cârcel pe un mușchi de copac, ca să fiu eu.
Dar eu sunt mai creativă, aș fi mai potrivită melc.
Iar tu ești nehotărât ca bifurcația bățului cu cârcel.
Totuși și eu sunt lupta dintre iubirea necondiționată pe care ți-o port
Și zbaterea umilă a femeii din mine.
Iar tu ești magic și mă pierd în spirala melcului care ești.
Deci am decis: eu sunt bățul pe mușchi de copac, tu ești melcul pe frunză.
Acum pun o întrebare, esențială, despre relația noastră, și plec.
Aflu răspunsul ca și cum l-am știut întotdeauna,
Doar că încă nu găsisem cuvintele care să-l exprime.
Mă întorc, vreau să-ți spun și ție răspunsul, și mă trezesc vorbind cu mine:
Am încurcat melcul cu bățul. Te-am încurcat pe tine cu mine.
Pentru că toți suntem unul. Și totuși suntem diferiți.
Așa că acum am să vorbesc cu tine, melcul.
Mă opresc! Ai dreptul la propria experiență, realitate, căutare…
Și ai dreptul să nu cauți.
Dacă-ți dau răspunsul, e ca și cum te judec, te socotesc incapabil să-l găsești singur.
Dar, mai ales, îți iau din profunzimea înțelegerii.
Uneori realitatea ta nu poate cuprinde răspunsul meu,
Iar eu nu-ți pot schimba realitatea ca să forțez această cuprindere.
Nici nu mai vreau să te ajut, să te vindec, să te fac mai înțelept sau mai bun.
Nu mai lupt să fac din realitățile noastre una comună.
Pentru că te iubesc așa cum ești. Perfect.
Și tu, iubitul meu. Și tu, copilul meu. Și tu, mama mea.
Și, Doamne, câte lucruri voiam să repar la tine!
Nu mai trebuie să îți împărtășesc ceva din experiența mea
Ca să o simt mai plină. Pentru că deja este așa.
Îți mulțumesc pentru că m-ai făcut să mă întâlnesc
Cu părți din mine pe care nu le acceptam.
Și pe care acum le iubesc necondiționat.
Și pentru că realitățile noastre se intersectează încă…
Totuși eu eram melcul. Sau nu.

Schimbare

Când ne încăpățânăm tot aceiași să fim
Și patternul permite o identificare,
Pierderile ne învață un pic să murim
Ca să rămânem deschiși la eterna schimbare.

Deși pare călduț în locul cunoscut
Și ne blocăm în coconul de mătase,
Ce fluture să devenim am fi putut,
Cu ce zbor și ce călătorii frumoase…

Ca să fugim de griji și de durere
Noi am ratat și freamătul și jocul,
Ne-am protejat de viață cu-o părere
Despre riscat și despre-ncercat focul.

Și-acum sorbim paharul cu singurătate
Și parcă viața nu mai are sens,
Dar ignorăm că-încă-n piept inima bate
Și că-n străfunduri suntem ceva dens.

Că în esență vom găsi rețeta,
Că în sămânț-avem secretul vieții,
Că vom renaște ca să fim vedeta
Momentului prezent și-a tinereții.

Căci cu un zâmbet și o floare la rever
Din iarnă grea se face primăvară.
Iubindu-l și pe cel care-am fost ieri,
Lăsa-vom viața-n suflet să tresară.

Crâmpeie de vacanță

Briză de mare măturându-mi trupul întins pe nisip,
Cântec de valuri resetându-mi gândul până la nimic,
Scob în cearceaf pentru pieptul rotund și obrazul proptit,
Mare și cer măsurând infinitul și soare-n zenit.

Moft de mezin răstignit ca-n deșert pe nisipul fierbinte,
Adolescent cu căști la urechi care pare cuminte,
Prințesă rănită c-am intrat eu cu ta-so în mare,
Luptă înot cu forța curentului, grea încercare.

Înfiorare în vânt umezit și piele sărată,
Nori albi în direcții opuse-alergând pe bolta înaltă,
Răsfățul deplin: o bere, o minge sau un carnețel.
Castelul, sărutul și șoapta fierbinte: prezent efemer.

Oglinzi

Cal alb, lipițan, cu ochi de foc, vrăjit de fluxul mișcării. Prezență. Armonie muzicală. Bucuria actului perfect. Conștiența propriei performanțe. Artă. Grație. Nevoie de recunoaștere și de comuniune cu omul și cu divinitatea în același timp… „Mă vezi? Iată-mă! Îmi place că sunt!”

Femeie cu tristețe frumoasă pe chip, care mă atrage irezistibil. Are un blocaj vizibil care îi îngrădește visele. Și eu văd viața din spatele fricii clocotind. Îi spun doar… „Ești deja foarte frumoasă!”. O sărut pe obraz ca și cum mi-era dor să o fac, deși abia ne-am cunoscut. Sfidând timpul, o simt prietena mea. Îmi place s-o citesc.

Tornadă în suflet, de necontrolat, pe un fond de muzică și pace. Mă credeam mai aproape de adevăr. Credeam că iubirea îmi dă mai mult echilibru. De fapt nimic din afară nu-mi dă ceva decât pe termen scurt. Eu sunt. Eu generez. Uneori liniște. Uneori zgomot. Exteriorul e doar un pretext ca eu să mă exprim, descoperindu-mă. Sunt un om. Observ frumusețea limitelor mele. Experiența însăși îmi pune granițe. Îmi dă contur. Mă face strop de Dumnezeu întruchipat, cu tălpile-n noroi, cu visele-n cer, cu năzuința mișcării perfecte într-o oază de viață iluzorie, teribil de frumoasă și atunci când doare teama că totul se pierde…

Dumnezeu

M-am jucat cu o mână de lut
Și-am suflat între palme în ea,
Inimă, simțuri și creier ți-am pus
Ți-am dat viață din ființa mea.

Ca să te fac pe tine fericit,
Chiar și tristețea mi-a trebuit!
Câte minuni am inventat,
Cer și pământ Eu am creat.
Le-am pus stele și soare și lună,
Ca ele despre mine să-ți spună,
Le-am pus mare, munți și izvoare,
Să vezi și-aproape, și-n depărtare.

Și fiecare fir de iarbă
Era un motiv de încântare,
Pe care în marea-ți grabă
Cel mai des îl calci în picioare.
Ți-am dat păsări și curcubee
Și sunetul dimineții de vară,
Ți-am dat pește în eleștee,
Candoare din alb de zăpadă.

Ți-am dat sămânță pentru pom înflorit,
Ca să te învețe creația,
Femeie, prieten, copil ți-am dorit,
Să poți trăi toată grația.
Dar mai presus de toate
Ți-am pus suflet din sufletul meu,
Să simți veșnicia clipei, poate…
Iubind să poți fi și tu zeu.

Și tu tot nu ești mulțumit,
Nu te placi, hulești numele meu,
Te simți singur, slab, neiubit…
Deși ești pui de Dumnezeu!

Tot plouă

Și azi îți plouă-n suflet ca și ieri.
Credeai că soarele-astăzi va răzbi…
Nu-nțelegi rostu-acestei primăveri.
Și azi ești răvășit de lacrimi vii.

E iarăși frig și-ți bate vântul prin plămâni.
Te-ai rătăcit pe-alei însingurate.
Vrei să-nțelegi mesaje din străbuni,
Bântuit de fantome și de șoapte.

Nu ști de ce nu are sens nimic,
De ce te simți târât prin viața asta,
Niște hormoni și tonul atmosferic
Pot controla pe marionet-aceasta.

E un nonsens să vrei să schimbi ceva,
E o iluzie să te crezi special,
Primești aceleași palme în aceleași piese
Și joci un rol al naibii de banal.

Și ai crezut că tu iubești mai tare,
Că ție nu ți se va întâmpla
Să trăiești asta, să spui replica cutare,
Să fii într-o zi altcumva…

Tot plouă și tu vrei să înțelegi
Morala sau esența vieții tale.
N-ai să mai fii postmortem să culegi
Sensuri găsite după-nmormântare.

E-ntunecat și ești așa plouat
Și-ai obosit pe străzile pustii,
Atât de singur și de resemnat…
„Tu, rază de speranță, vrei să vii?”

A te împrieteni cu dușmanul, a te confrunta cu problema, a-ți cunoaște umbra…

Every part of you is just another part of me

Am învățat să fugim de pericole. Am învățat să ascundem de alții ceea ce ne doare, până am ajuns să ascundem de noi înșine situații de viață devenite secrete, subiecte tabu. Am uitat că varianta confruntare din  sintagma „luptă sau fugi” poate fi uneori câștigătoare. Am pierdut și deprinderea de a asculta perspective diferite asupra problemei de viață, în jurul focului, la Sfatul bătrânilor.

„Lasă prietenii și vezi-ți de familia ta!” și „Nimeni nu te va iubi mai mult decât părinții!” ne-au făcut mai singuri, mai egoiști și mai nevrotici. Comunicăm la nivel superficial și nu mai avem timp nici de cei câtiva pe care îi numim prieteni. Marea majoritate rămasă este formată din străini reci, pentru care afișăm măști și care reprezintă un pericol potențial. Așa să trecem prin lume stingheri, pitiți sub carapacea de arici, cu toți țepii îndreptați spre noi înșine.

Înstrăinarea de ceilalți devine înstăinare de sine. Nu ne putem cunoaște, vedea, exprima decât în relația cu ceilalți. Nu putem crește sub un clopot de sticlă, ci doar oglindindu-ne în alți ochi. A nu ne vedea prin ceilalți (în exterior) devine a nu ne mai vedea în interior. Teama de a fi răniți sau de a pierde, prin decizia de a nu risca, ne ia șansa de a câștiga. Alegem blocajul, stagnarea, viața searbădă. Căci și o luptă pierdută înseamnă o lecție învățată și un pas spre creștere. În shimb, evitarea confruntării, locul călduț și sigur, e doar o celulă de temniță pe pereții căreia stă scris „Mai bine mă retrag, pentru că nu pot!”. Doar că acest „nu pot” ne va face să nu ne mai placă de noi.

Și cum să mai evadăm, dac-am fost proprii temniceri, dacă noi am hotărât exilul? Cum să mai revenim la un acasă devenit străin? Cum să mai credem în prietenii pe care îi percepem ca dușmani?

Deschizând ochii. Trezindu-ne curiozitatea. Întrebându-ne: „De ce te percep ca pe un dușman? Ce nu-mi place la tine? Ce din tine îmi amintește de ceva din mine pe care-l ascund?”

Individul este o sumă de amprente lăsate de relațiile cu alte persoane. Oameni mai depărtați sau mai apropiați (unii pe care chiar nu i-am văzut niciodată fizic, dar i-am văzut cu ochii minții când am primit de la ei un mesaj scris ori transmis verbal de ceilalți, care ne-a impresionat) ne-au creat memorie emoțională, păstrată în celulele noastre, în ceea ce suntem fizic și psihic.

E adevărat că sub această sumă de amprente (de emoții relaționale) se află sinele nostru profund, esența divină, conștiința pură, iubirea, universalul din noi, resursele nebănuite, sursa cea fără de timp. Dar acest nucleu de lumină stă bine ascuns sub straturile de gânduri și emoții depuse cronologic, ca foile de ceapă, ca să ne dea iluzia de istoric și vârstă, iluzia individualității unice.

Da, nu există două cepe la fel! Și nu putem da la o parte foile de ceapă fără să ne usture ochii și să plângem de ceea ce vedem. Dar numai așa putem ajunge la adevăr, la „poți orice”, la infinitul din prezent sau veșnicia clipei, la pace, la autocunoaștere, la viață.

Tot ce ne doare la ceilalți este despre noi. E o foiță din ceapa care suntem, usturătoare. Acordându-i atenție și acceptând-o ne putem cunoaște și mai profund. Împrietenindu-ne cu dușmanul, confruntându-ne cu problema, vom conștientiza de ce anume fugim. Vom numi frica sau furia pe care o ascundeam. Vom dezveli scârtâind foița de ceapă. Și, cu prietenii în jurul focului (sursă de lumină, căldură și siguranță), vom afla alte perspective asupra problemei, care ne vor ajuta să ieșim din ea, să devenim obiectivi, să ardem emoția în focul atotputernic, să învățăm lecția schimbării și apoi să acționăm adoptând un comportament nou, creativ.

Pentru că am lăsat o experiență nouă să ne facă să creștem. Pentru că știm că avem aceeași esență și toate resursele, ca focul. Și că toți ceilalți sunt, undeva profund, iubire. Doar superficialul ne face să părem diferiți. Dumnezeu se joacă cu aceleași emoții și cu aceleași gânduri pe care ni le trimite provocator, bobârnace de creștere. Și noi ne ferim… 

De fapt… Toți suntem Unul.

Între perfecțiune și realitate

Mă identific mai degrabă cu învingătorul. Am învățat că pot obține ceea ce îmi doresc cu sudoare, că aproape orice obstacol poate fi trecut cu perseverență. Chiar îmi plac țintele provocatoare și e incitant să lupt pentru ele atunci când mi se potrivesc.

Însă viața e departe de a fi o poveste fermecată. Ea se încăpățânează să-ți dovedească, chiar acolo unde te credeai de neînvins, că nu ești un supererou, că poți fi înfrânt. Și cu cât iluzia era mai mărunt brodată, cu atât dezamăgirea e mai mare. Pentru că o parte din tine, uriașă și strălucitoare, s-a spart și n-ai ce să mai pui în loc. Încerci să aduni cioburile cu fărașul, e greu și să le arunci la gunoi de dragi ce-ți erau.

Și cine-ai rămas? Cum să te împrietenești cu pipernicitul din oglindă? Cum să bați palma cu unul care nu-ți place și pe care ți-e greu să-l privești în ochi?

Credeam despre mine că sunt de neînlocuit…. Nu cumva este bine pentru copiii mei să mă poată înlocui cu alte aspecte ale vieții care îi atrag și îi desprind de mine? Nu cumva este bine pentru mama mea să fie independentă emoțional, financiar, cu anturaj și preocupări proprii? Nu cumva pentru pacienții mei e bine să poată apela, în lipsa mea, la altcineva? Nu cumva pentru bărbatul meu e bine să poată primi recunoașterea masculinității sale și din ochii altor femei? Nu cumva atmosfera din familia mea  e mai relaxată dacă renunț la a avea casa perfectă (curățenie), masa perfectă (bucate speciale), înțelegerea perfectă (comunicare ideală) între noi?

Toate acestea mi-au fost țeluri și de multe ori le-am atins, le-am gustat, mi le-am atribuit ca făcând parte din carnea mea. Asta sunt eu! Și iată că a cădea de pe piedestalul prea înalt, provoacă răni mult mai adânci, decât dacă m-aș fi urcat pe unul mai mic. Mult timp am crezut că perfecționismul este atu-ul meu, motorul care mă face specială, care mă poartă înaintea celorlalți.

Ei bine, sunt om! Și unele lucruri nu-mi ies. Unele vise nu mi se împlinesc. Pe unii oameni, foarte dragi, îi pierd. Unele aspecte ale vieții de care eram atașată și care păreau a funcționa perfect se schimbă și nu le pot controla. Trăim suficient de mult cât să gustăm și reversul medaliei. Sunt probabil la mijlocul vieții.

E ca și cum am purtat un văl pe ochi și prin el, sau în spatele lui, totul părea roz. Acum, fără el, claritatea realității mă orbește. Aș vrea să închid ochii și să uit ce-am văzut. Dar nu-mi iese.

Sunt așa dezgustată că-mi pierd entuziasmul, sensul, încrederea în mine. Nu mă mai plac. Caut să ies în lume, mă aștept să o regăsesc în ochii altora pe Laura prințesa. Ca un făcut, ceilalți evită să mă privească. Parcă refuză să mă vadă la pământ. Nici lor nu le plac fără voal.

Nu-mi rămân decât mie. Trebuie s-o cunosc pe Laura pipernicita. Să învăț să trăiesc cu ea. După multă împotrivire, după multă zbatere, am obosit, cedez și adorm. Apoi îmi amintesc de propria mea teorie: și neîmplinirile fac parte din viață, și durerea e vie. Și mă privesc cu îngăduință, cu înțelegere, cu compasiune. Văd frumusețea Laurei învinse. Recunosc că mi-e dragă și o accept. Întrevăd iubire în nefericire. Reușesc să zâmbesc înciudată fiind. Într-un fel, înving puțin și de data asta.

Privesc piedestalul de jos în sus. Știu că nu mă voi putea opri să-l urc din când în când. Doar că, fără voal fiind, îi văd mereu baza, ca și pe a mea. Știu că el nu face corp comun cu mine. Eu pot fi sus sau jos, dar nu sunt piedestalul. Și este incredibil de bine că sunt. Și, jos fiind, sunt recunoscătoare faptului că sunt. Ba chiar mă simt bogată, pentru că am experimentat și această poziție nouă, mi-am îmbogățit experiența cu această cunoaștere despre mine, cu aceste emoții greu de dus, cu aceste noi credințe.

Și acum vreau să văd ce urmează. Vreau să gust prezentul ăsta. Învinsă fiind, încă-mi place să trăiesc și să-mi dau șansa de a mai fi învingător.

Nu-știu-ce

Mă ascund în verdele naturii: să-l respir, să mă îmbete, să-l ascult, să mă ajustez la vibrația lui. Și deși mă inundă iubirea și-o simt în tot ce sunt, răsare o lacrimă de tristețe în colțul unui ochi, ca să-mi spună nu-știu-ce

***

Familia mea frumoasă mă umple de bine, mă simt fericită, norocoasă și bogată avându-i pe cei ai mei. Înțeleg cât de mult ei îmi compun viața și sunt recunoscătoare pentru asta însăși vieții, lor, mie. Și totuși, abia percepută, rușinată, se distinge o senzație de încorsetare, de prins în cușcă, de aripi frânte, de chemare spre nu-știu-ce…

***

Mă simt confortabil și eu însămi în rolul de mamă. Sunt foarte mândră de copiii mei. Mă fascinează diferențele dintre ei, unicitatea lor. Accept că ei SUNT înainte să îi modelez eu și îi admir. Știu că fiecare dintre ei este mai mult decât mine. Dar uneori, un simplu gest care mie-mi pare inuman din partea oricăruia dintre ei, mă înfurie, mă face să disper, ca și cum am eșuat în rolul de părinte, ca și cum nu sunt șanse de recuperare și doare cumplit că am pierdut nu-știu-ce…

***

Profesional am ales două direcții, ambele umaniste: una foarte practică, stomatologia, alta foarte subiectivă, psihologia. Îmi hrănesc sufletul cu ele. În prima mă simt la mine acasă, un profesionist, în cealaltă încă mă formez și e fascinant. Ambele presupun cazuri noi și provocare. Și totuși, uneori căutarea pare obositoare, inutilă, fără sens. De parcă moartea poate veni într-o clipă și toată zbaterea a fost ridicolă și am alergat după nu-știu-ce de neatins…

***

Sunt o femeie împlinită. Mă simt în elementul meu când îmi exprim feminitatea prin hainele sau bijuteriile pe care le port, prin limbajul trupului care spune „mă bucur că vedeți femeia din mine”, prin iubirea pătimașă cu sufletul meu pereche. Această iubire mă uimește nesfârșit cu cât de mult îmi poate da, cu cât de mult pot primi, cu cât de mult pot oferi, cu cât de mult este primit. Împletirea trupurilor, a sentimentelor și a  gândurilor noastre realizează o comunicare perfectă, de nivel energetic. Uneori o testez cu emoții proaspete sau cu gânduri năstrușnice, abia încolțite în inima sau în mintea mea. Sunt emoții sau gânduri cu care nu am apucat să mă împrietenesc. Ca pe niște prunci care mă fac curioasă, nerăbdătoare să-i cunosc cine sunt, îi aduc între piepturile noastre, îi pun în lumina intersecției aurelor noastre, ca să văd dacă ceva ce mă sperie pe mine, poate contraria iubirea dintre noi, tulburând-o într-un fel. Și constat mereu, cu fericită surpriză, că ea e țesută cu mii de ițe, că structura ei are o claritate, o pace, o siguranță, o certitudine care va limpezi orice învolburare, care va desface orice încâlcire, care va risipi orice vârtej. Și deși nu-mi lipsește nimic, deși în această iubire mă simt cel mai mult vie și eu însămi, simt o dorință de Necunoscut, ca de Zburător. Îmi imaginez că este vorba de dorința mea veche și neîmplinită de a avea un prieten de suflet bărbat. Și sunt foarte frustrată de nu-știu-ce-ul pe care ar putea să mi-l aducă.

***

Alteori îl simt pe el, iubitul meu, desprins de mine, plecat să se caute pe sine, prin cotloanele lui, prin mulțime sau stând de vorbă cu Zburătorul lui despre nu-știu-ce…

***

Oricât de talentați sau de riguroși am fi, cu oricâtă sudoare, pasiune și iubire ne-am construi viața, ceva mereu lipsește. E un dor de nu-știu-ce… Poate de divinul de care ne-am desprins, poate de eternitatea pe care-am refuzat-o, poate de perfecțiunea de care am fugit ca să fim oameni cu limite și fără control, într-o experiență unică numită viață.

Poate că în asta stă frumusețea vieții. Poate nu-știu-ce-ul, adică lipsa înțelegerii depline, e chiar motorul, motivația care ne zgândăre să facem lucruri mărețe, să ne tot schimbăm, să creștem. Poate c-ar fi foarte plictisitor să FIM, să ȘTIM, să AVEM, să nu mai fie nimic de căutat. Poate că-i prea multă seriozitate în Perfecțiune și Veșnicie, iar Pământul e un loc de joacă în care să fim mici, caraghioși, naivi, creduli și presați de timp.

Sau poate că oricât ne-am strădui, n-o să ne pricepem niciodată prea tare la viață. Pentru că nu ne împăcăm cu faptul că niciodată nu vom avea nu-știu-ce… Pentru a fi aici cu adevărat, să trebuiască oare să renunți la nu-știu-ce?… Adică la a căuta ceea ce te neliniștește? Sau chiar nu-știu-ce-ul ne pune în mișcare? Ne e model sau piedică în a experimenta viața reală? Să uităm de unde venim ca să fim fericiți, ca cei săraci cu duhul? Sau să nu uităm, ca să ne autodepășim?

Cu cât creștem, cu atât ne vedem mai tare limitele. Viața, oricât ar fi de frumoasă, este o încorsetare. Și între lumesc și visul despre nu-știu-ce, nimic nu e de ales. Le avem la pachet. Doar ne place să credem că suntem atașați de unul dintre poli. De fapt oscilăm pe axa dintre ei, când mai sus, când mai jos, precum bobițele din Abac, alunecând…