Ochii

… de dor de Rune

O piață cu multă lume. O masă cu două scaune. O femeie fără vârstă pe unul dintre ele. Ochii ei deschiși larg, parcă pentru a cuprinde universul. Rochia roșie, lungă, ca de țigancă. Nemișcare. Așteptare.

Un bărbat se așează la masa ei, conectându-se la ochii aceia care aproape că nu clipesc și la mâinile ei. Fusese chemat ca de-o incantație de ochii-oracol, de palmele deschise spre cer. Amestec de curiozitate și teamă. Sentiment de năzbâtie. De magie. De risc. Decizie fulgerătoare de abandon față de lumea externă, pentru o experiență în altă dimensiune.

Doare din prima. Ochii aceștia sunt foarte profunzi. Femeia asta se arată toată. Femeia asta privește al naibii de adânc. Bărbatul clipește ca să se apere. Deși toată viața și-a dorit să fie văzut, acum asta pare de nesuportat. Ea își continuă călătoria curajoasă prin sufletul lui. Oh, m-a văzut deja! gândește el. Ce mai am de pierdut? N-o să mor din asta. Rămân… Și-aș putea fi la fel de curajos ca ea. Aș putea prelua comanda. Eu s-o privesc. Îi văd imperfecțiunile feței. Tremurul buzei superioare. Grijile, fricile, iubirile, wow!, e ca o mare. Am senzația că mă pierd, e prea mult. N-o să mai pot ieși din chestia asta. Parcă vine peste mine cu toată povestea, cu toată viața ei. Nu văd forme, percep conținuturi. Nu aflu fapte, simt emoții. E atât de vulnerabilă și de curajoasă oferindu-mi-se. Intră peste mine și nu mai știu care-s eu. Și-mi țiuie urechile a iubire: de ea, de mine , de viață, de Dumnezeu. Într-un fel… facem dragoste. Deși excitarea mea nu este de nivel fizic. Sau nu de nivelul acela. Îmi simt corpul amorțit de relaxare.Parcă celulele mi se disipă vibrând. Parcă mă amestec cu ea… nu!, cu mediul! Acum parcă aș vrea să mă țin de ea ca să nu mă risipesc de tot. Mă bucur că-mi simt mâinile în palmele ei care ard. Ard tot, poate de-asta am senzația asta de bule care se sparg. Îmi tot surprind capul care încearcă s-o devieze spre stânga. Îl readuc în confruntare directă: sunt bărbat, ce naiba! Și acum iată, i s-au umezit ochii. Căldură, disperare, suflet dezgolit, sete, lacrimi, duioșie. Evident, o susțin. O ascult. O văd. Și iar mă inundă emoția ei până ce simt că și eu plâng pe dinăuntru. Despre ea sau despre mine? E tot aia! Despre uman. Acum alunec în mine din ce în ce mai profund. De parcă mă văd cum n-am avut curajul s-o mai fac vreodată. Îmi descopăr toate cotloanele cu durere și cu iubire. Cotinui să plâng pe dinăuntru, să-mi spăl emoții și gânduri. Să mă accept, așa cum ea mă acceptă că sunt. Să mă conțin, așa cum ea mă conține. Să mă iubesc, așa cum ea se iubește, mă iubește. Așa cum ea mă învață că se iubește viața. Acum mă cuprinde pacea înțelegerii că n-a fost nimic erotic, deși a fost atât adevăr… Închid ochii. Tot în mine o am. Tot teribil de văzut mă simt. De ea. De mine. N-am cum să mă mai uit!

Mâinile ei se deschid ușor, eliberându-l. Chipul ei are un zâmbet cald, împăcat, nu cere nimic, mulțumește. Și, dintr-o dată, neașteptat, ochii aceia care parcă nu clipeau, s-au închis. Bărbatul n-a apucat să mulțumească, dar știe că nu era nevoie. Că a da și a primi între ei a fost tot-una. Că nu doar pe ea a văzut-o, nu doar pe el. A văzut adevărul, a văzut viața.

Bărbatul se pierde în mulțime. Femeia redeschide ochii larg, parcă pentru a cuprinde universul.

El, inventându-Se

Un pictor invizibil, imposibil,
inventând culoare
pe o virtuală-ndimensională pânză.
Nimicul care poate Totul,
zămislindu-se pe Sine ca fiind Orice detaliu.
Fiecare pată de lumină răsărind,
metamorfozându-se-n Altceva,
probând nuanțe și forme mereu schimbătoare
ca un copil răsfățat și fascinat de nou,
până ce, consumată, culoarea se stinge,
lăsând loc altei luminițe.
Fiece punct din miraculosul tablou
curgând în el însuși și împreună cu celelalte
într-un dans al însoțirii și al interacțiunii,
într-un joc fabulos
prin care El are șansa să fie.

Creația este rațiunea Lui de a fi.
Prin ea se definește, se exprimă cu acută emoție.
Prin ea se experimentează ca fiind mai puțin, concret, ceva.
Limitele sunt cele care îi permit să fie.
Și se tot recompune în fiecare secundă
ca împlinire a potențialului infinit,
ca simfonie de sunete distincte
sub bagheta proprie de dirijor
invizibil, imposibil.

Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

Știu să zbor

Sunt în casa părintească, în camera copilăriei mele. Mătușa mea îmi povestește de cineva pe care l-a văzut levitând. „Cum? Nu știai că și eu pot?” întreb. „Am făcut-o de atâtea ori. Deși n-am mai exersat de mult. Nu-mi vine să cred că ție nu ți-am arătat niciodată.”

Preț de o clipă mă gândesc dacă mai știu să o fac. Îmi amintesc atât de clar fiecare senzație din corp, de la momentul desprinderii de pământ, până la atingerea tavanului cu capul, încât înțeleg că e o deprindere: știu pe de rost totul, fără eforturi de aduceri aminte. E automat, ca mersul pe bicicletă… vai! p-ăsta nu-l știu! eu merg cu greu pe bicicletă, în zilele de mare curaj, pe o distanță relativă între două dezechilibrări… dar zborul e altceva!

Deci sunt în picioare, dreaptă. Mă relaxez, îmi așez brațele îndoite din coate, astfel încât palmele privesc pământul. Mă ajută să împing perna de aer din mișcări foarte ușoare, ca la pluta pe spate. Distanța de la a fi pe pământ la desprindere e doar un gând de încredere sau poate chiar lipsa oricărui gând, pentru că deja știi că se poate și trebuie doar să te lași în voia… prezentului, cred.

Mă ridic deja, foarte ușor. E incredibil de plăcut. Mă mir că de atât de mult timp n-am mai făcut-o. Simt aerul sub palme și antebrațe, în timp ce picioarele îmi sunt atât de ușoare că parcă nu le mai am. Uneori mai cobor un pic, dar reglez din mâini nivelul și urc iar, printr-un plus de relaxare. Ajung la tavan. Aș putea și mai sus, dar mă opresc cu capul. Îmi amintesc cât de distractiv era să fac asta în adolescență. Cum l-am învățat și pe fratele meu să o facă. De câte ori am arătat asta altora cu ușurință și firesc. De aici de sus totul pare altfel. E plăcut sentimentul că sunt deasupra tuturor, că am altă perspectivă. Văd pânzele de păianjen și mă gândesc dacă aș putea urca cu cârpa de praf. Dacă, mișcând mâna, mi-aș păstra echilibrul.

Acum cobor ușor. Revin cu tălpile pe podea. Păstrez senzația de plutire în plexul solar și îmi dă un sentiment de împlinire.

A fost atât de simplu și de frumos, că mai vreau. Mă mai desprind o dată de pământ. În timp ce mă ridic, ceva din jurul meu îmi dă o părere de dimineață. Parcă m-aș trezi. Adică visez? Eu, acum când mă ridic, visez? Dar uite că încă mă ridic! Uite, pun mâna pe această senzație de zbor, e foarte reală! Și totuși pe jumătate simt că mă trezesc. Asta înseamnă că cealaltă jumătate e un vis. Zborul e un vis. Nu vreau să ies din el! Urc până la tavan, mă împing cu capul în el și cobor ușor. O iau mereu de la capăt. E fantastic de real și când sunt pe jumătate trează. Tălpi pe podea, creștet în tavan și plutirea relaxată dintre ele.

Doamne, de câte ori am făcut asta și cât de simplu este! Savurez jumătatea cu vis și mă gândesc că dacă trec în jumătatea cu dimineață pot proba zborul, acest automatism, în viața reală. Pare puțin riscant. Adică prefer să mai rămân un timp aici în vis. Aici sigur știu să zbor. Și zbor încă. Și stăpânesc atât de bine asta: e un reflex, e simplu ca bună-dimineața! Trebuie să-mi iasă și dincolo! Trebuie să testez realitatea!

Așa că deschid ochii. Chiar e dimineață. Chiar era doar un vis. Și eram atât de bună! Păstrez foarte proaspete senzațiile în corp. Plutește încă fiecare celulă. Palmele simt încă aerul de sub ele. Picioarele sunt încă foarte ușoare. Creștetul capului știe cum e tavanul, tălpile au amprenta podelei. Și dacă închid iar ochii, iar zbor. Puteam să jur că o făcusem și în realitate. Chiar am multe amintiri despre asta, dar toate sunt amintirea unor vise. Foarte multe vise. Și culmea e că în ultimul timp uitasem de toate aceste vise. Ștef, iubitul meu, îmi povestea de visele lui cu zbor. Și eu îi spuneam înciudată că n-am avut niciodată unul. Pentru că zborul lui era orizontal sau așa credeam eu că este. Mi-l imaginam cu brațele depărtate ca aripile unei păsări. Un fel de Icar care n-are nevoie de șindrile pentru că știe că poate zbura și o și dovedește.

Zborul meu e vertical. Uneori mă oprește tavanul, alteori e nelimitat, în aer liber. Mi-e atât de familiar visul acesta, încât sunt încă uimită că nu-mi iese cu ochii deschiși. Un gând mă tot împinge să mă dau jos din pat și să încerc. Mi-e teamă că mișcările bruște îmi vor alunga zborul din suflet și el încă mă hrănește. Vreau să păstrez asta în real. De ce am avut acest vis? Îl simt ca pe un dar. Este vreo diferență între realitate și vis, între ce pot și ce nu știu că pot? Unde este adevărul?

Înainte să adorm am văzut un film care mi-a reamintit că toți trăim aceeași poveste, doar interpretările sunt diferite. Un scenariu universal, complex, împărțit în bucăți de puzzle din care primim aleator la început doar o parte. Auzim și spunem aceleași replici, ni se predau aceleași lecții. Unii învață, alții nu. Și totul se repetă. Oamenii, deși par în roluri diferite, sunt teribil de asemănători, pentru că sunt la fel de umani și la fel de zmei. Și studentul și golanul sunt foarte frumoși. Și toate lecțiile sunt despre marea iubire, puzzle-ul complet. Până la urmă, fiecare din noi va înțelege imaginea de ansamblu.

Aseară mi-am propus ca pe parcursul următoarei luni să aleg să fiu bucurie tot timpul. Să încerc să nu pierd contactul cu iubirea. Deși iubirea e în tot și nu te poți lepăda de ea decât verbal sau interpretativ. Profund ești mereu iubire. Și ca să nu mai trăiesc iluzia că o pierd, vreau să aleg conștient, mereu sau deocamdată până la 1 noiembrie, bucuria în locul suferinței. Am învățat de la Rune că asta poate fi o alegere personală, exersată în fiecare moment. Asta înseamnă a păstra conștiența iubirii. A fi prezent poate conține o emoție negativă (care la rândul ei conține iubire!), dar aceasta va arde scurt și va pleca mai departe, fără să se prindă scai de mine.

Impresionat de curajul meu, de planul meu de pace cu mine însămi (sau cu El!), Dumnezeu mi-a trimis pe calea visului un instrument în dar… zborul adolescentin! De sus sentimentele negative par mici. Nu poți să zbori și să suferi în același timp.

Iar eu ȘTIU SĂ ZBOR…

Între TOT și NIMIC

Uneori sunt aripă înaltă și privesc viața de sus
Cu bunăvoință, cu surpriză și cu grație.
Atunci râd de toate șuturile pe care le primesc,
Dar mai ales de cele pe care, observ,
Mi le administrez singură.
Nu pot lua viața prea în serios plutind,
Așa că savurez spectacolul clipei.

Alteori sunt bulgăre de pământ.
Gândurile îmi fulgeră în minte.
Emoții ciudate îmi tună în piept
Cu ecou în toate zările sufletului.
Urechile-mi țiuie a durere acută.
Și mă rostogolesc printre așteptări și regrete
Pe-un derdeluș lustruit
De atâta repetitivitate instinctuală.
Așa că ratez momentul prezent.

Între cădere și zbor,
Între iad și rai,
Între minte și conștiință,
Între împotmolirea în tot și perspectiva nimicului,
Între nicicând și acum,
Între aiurea și aici,
Între control și acceptare,
Între dependență și iubire,
Între a ști și a fi,
Între blocaj și potențial,
Între ordine și creativitate,
Între frică și libertate,
Între suferință și pace,
Între tenebre și lumină,
Între în afară și înăuntru,
Între zgomot și liniște,
Între căutare și credință,
Între realitate și adevăr,
Între iluzie și înțelegere,
Între Mine și Sine,
Căutându-mă,
Oscilez.

Întregul

Multumesc, Alma

Albul și negrul par dualitate.
Viața și moartea pot fi unitate?
De ce ne e frică de una din ele?
Sunt bune sau rele dorințele mele?

Frumos sau urât e bobul de grâu?
Să zburd sau să stau ținută în frâu?
De fapt nu se neagă, nu se exclud,
Una din alta seva își sug.

Chiar prin contrast își dau valoare,
Se potențează care pe care.
Și împreună fac un întreg,
Acceptând totul pot să-nțeleg.

Că haosul conține armonie,
Că proza răspândește poezie.
Forma se schimbă, nimic nu durează.
Ce se dărâmă se reinventează.

Te iubesc!, Mă iubesc! nu se exclud.
Mă bucur că ești! Mă bucur că sunt!
Un pas înainte, un pas înapoi
E dansul ca viața despre noi doi.

O clipă în mine, să mă găsesc.
O clipă spre tine, să te privesc.
Un gând înăuntru: nimicul îl tac.
Un gând pentru-afară: mă bucur să fac.

De la „nu știu” pornesc în căutare,
Sperând la înțelegerea cea mare.
Și-ajung să văd că n-am ce căuta
Fiindcă ce-mi trebuia eram deja.

Și câtă pace este în „nu știu”!
Ce libertate îmi dă doar să fiu!
Puternici cei ce slăbiciunea și-o cunosc,
Și cei ce uită tot ce știau pe de rost.

Doar pentru c-am fost trist simt bucurie.
Nu pot fi înțelept fără prostie.
A fi rău te învață să fii bun.
Întâi tac, ca pe urmă să îți spun.

Întâi vei câștiga, să ai ce pierde,
Te vei infatua cu fulgi și pene.
Cauți perfecțiunea cu-ndârjire,
Dar limite găsești și-nțepenire.

Din liniște cuvintele răsar.
Tot ce e dulce devine amar.
Iar dincolo de pierdere e un câștig.
Ca să găsesc tăcerea, a trebuit să strig.

Și dacă râd de mine-atunci când plâng,
Pe Cel întreg îl voi afla că sunt.
Și dacă-mi dau voie să-mi fie frică,
Să mor un pic în fiecare clipă,

Dacă m-adun în mine, să mă risipesc,
Sunt când pământ, când cer dumnezeiesc,
Curajul chiar din frică o s-apară,
Așa cum viața chiar din moarte-o să răsară.

Căci moartea-i doar școala trezirii.
Aici te-nvață lecția-nemuririi.
Atunci când clasa treci, tu știi
Că ești iubit în fiecare zi.

Drumul spre fericire-i suferință.
Iubirea o găsești în umilință.
Doar trupurile cele mai întemnițate
Au șansa unor suflete eliberate.

Îngenunchează ca să fii semeț.
Acceptă că ești mic, să fii măreț.
Împiedică-te ca să poți să zbori.
Ca să trăiești, dă-ți voie și să mori.

Cine devin?

Sunt experiențe de viață care ne forțează schimbarea într-un ritm accelerat, așa încât devine mult mai vizibilă. Cu cât noua situație este mai neașteptată, cu cât schimbarea pare mai bruscă și mai abruptă, cu atât ne simțim mai vulnerabili, mai descoperiți, mai în pericol. Vechiul nostru sistem de valori nu mai este adecvat, este abolit și pare că se instalează anarhia în sufletul și în mintea noastră.

„Nu credeam să mi se întâmple asta! Nu mă așteptam! De ce mie?” Tremurul din suflet și haosul din minte îmi amintesc de copilul de cinci ani care am fost, speriat de întunericul din baie. E o frică paralizantă, despre „nu știu” , „nu pot”, „nu fac față”. Este o situație de criză, ca și atunci, doar că acum nu mai pot să strig cât mă ține gura. Se presupune că sunt adult și adulții au toleranță la frustrare, cică. Așa că rămân ca o bombă cu ceas, cu iluzia că ascund copilul care, în această stare, sunt.

O situație șocantă înseamnă o mare piedere. Ceva care părea foarte al meu se rupe din mine și nu mai știu cine am rămas. Persoana care trebuie să facă față acestei situații, adică eu,  îmi pare necunoscută, tocmai pentru că mie nu mi se putea întâmpla asta. Așa că nu se pricepe, nu e pregătită. Nici nu știu ce să fac mai întâi cu ea: s-o up-datez sau să mă împrietenesc cu ea. Nu pare că știe pe ce lume e și se presupune că tot ea trebuie să mă scoată din rahatul acesta.

Dar ce anume o face pe această persoană necunoscută (nu mai știu cine sunt!) să fie așa pierdută în spațiu? Tocmai faptul că se sprijinea ca să ființeze pe obiectul sau persoana pe care noua situație i-a luat-o. Se identificase cu acel ceva sau cineva și acum percepe un mare gol în ceea ce credea că este. Nesiguranță, frică, durere, frustrare și furie. Pe rând sau toate o dată. Distincte sau suprapuse. Observate sau trăite instinctiv.

Agonia suferinței pare fără sfârșit pentru că lecția pe care o am de învățat este foarte grea. Cel mai simplu este să mă arunc pe alt obiect-persoană și să creez o nouă dependență, un nou atașament. Pentru că nu am încredere că pot funcționa fără cârjă. Doar dacă stau și rabd durerea singurătății am șansa să mă întâlnesc cu cine nu știam că sunt. Acolo unde mă cârpeam, ascundeam de fapt de mine un potențial neexprimat. Și doar ascultând durerea până își termină pledoaria, o pot face să tacă. Iar în liniștea ce va urma o să răsară o parte nebănuită a mea. Una pe care o uitasem, dar care nu m-a uitat. Una mult mai despre mine decât orice obiect-persoană. Seva proprie, crenguță a sevei universale. Lumină, flux, vibrație, dor de adevăr.

Par că am înțeles asta și cred că adorm liniștit. Dar nopțile continuă să mă bântuie cu coșmaruri. Și trezitul de dimineață pare o revenire la coșmarul situației de care uitasem puțin. Mă străduiesc să risipesc negura, deschizându-mă spre clipa prezentă. Și, spărtura din suflet mă face să percep mai bine totul. De parcă fac dragoste cu realitatea fără prezervativ. De parcă eu acum am inventat jocul acesta și sunt primul om de pe Pământ care respiră, vede, aude, gustă, atinge, simte. Și-mi vine să plâng pentru frunza care s-a desprins din copac. Ca și pentru strugurele obraznic din coșulețul fetiței care face piața cu mămica. Și pentru gropița din obrazul ei ciocolatiu.

Sunt mai prezentă decât oricând și mă bucură fiecare clipă. Chiar și cele despre durerea mea au un gust delicios de autenticitate. Nu le ratez. Am înțeles că nu pot fugi de emoțiile mele și că ele au toate culorile universului. Le privesc și pun iubire în ele ca să poată pleca mai departe, fără să mă facă ostaticul lor. Rămân liberă de ele și accept că mă vor mai vizita.

Dar nopțile continuă să-mi fie lupte cu monștri. Pentru că nu se opresc, devin firești, nu mă mai surprind, deși continuă să mă înfricoșeze. Și tot încercând să le pătrund înțelesul, le accept. Tot un vis mă lămurește: mă resetez! Programele din inconștientul meu sunt reinstalate ca să își găsească locul în noul sistem de credințe și valori. Sunt chemați la apel toți gărgăunii copilăriei mele și ai străbunilor mei. Și deși pare înspăimântător și tulbure, se face ordine în cine devin.

Pași

În picioare în momentul prezent:
Mă învârt pe loc și respir iubire.
Pas lateral în minte: să simt și să știu.
Pas mic în trecut: bunica mea moare
Și eu n-am apucat să-i spun că o iubesc.
Din nou în prezent: observ clipa.
Pas mic în viitor: mi-e frică să nu pierd iubirea.
Înapoi în prezent: aștept cuvântul nerostit.
Trei pași uriași în spate: sunt primul răsărit pe această planetă.
Privesc înainte: oare câte vieți urmează să trăiesc?
Voi fi apă, nisip, om, licurici?
Revin în prezent: ascult liniștea dinaintea sunetului.
Trei pași uriași în față: sunt ultimul apus pe planeta aceasta.
Privesc înapoi: ce frumoasă am fost când am râs, când am plâns.
Când am avut regrete despre trecut și frici despre viitor.
Pas spre maeștri: inspir conștiința că sunt conștiință pură.
Pas spre libertate: simt zborul pe care l-aș fi putut oricând.
Și iar în prezent: viața este o iluzie.
Eu sunt iubirea pe care n-o pot pierde.
Nu știu nimic. Doar sunt.

Intrusul din vis

Era seară. Trecuseră două zile din șapte, din retreat-ul tăcut cu Rune. Mai trăisem o experiență asemănătoare anul trecut. Atunci era primavară, acum este toamnă: cele două evenimente marchează simbolic un ciclu în evoluția mea.  Acum făceam deci parte dintre seniori. Priveam cu drag fețele bobocilor, care exprimau confuzie, frică sau anarhie. Pentru că nu puteam vorbi, îmi imaginam doar că le-aș spune…

„Hei, copilași, eu am trecut prin asta demult. Știți, este vorba despre desprinderea de Ego-ul cu care voi v-ați identificat. A venit un tip seducător cu ochi albaștri și tricou cu elefant să vă ia fără milă partenerul, copiii, profesia, cărțile, casa, mașina, visele, amintirile, chiar și hainele de pe voi, chiar și corpul pe care îl dichisiți în fiecare dimineață. Adică tot ceea ce mintea voastră construise ca fiind voi. Nu mai sunteți nimic. Bate vântul prin golul rămas după ce le-ați pierdut pe-astea. Sunteți foarte vulnerabili. Și știți ce vă vine să faceți? Să inventați alte relații, alte job-uri, alt fel de cărți de citit, ca să vă acoperiți cu  ele nimicul. Ceva pe care să vă sprijiniți. Măcar o ureche căreia să-i șoptiți ceva, măcar un hohot de râs din senin, măcar un dans, măcar o atingere de mână, măcar o îmbrățișare.

Toată viața ați pus petale peste sămânța din interiorul florii care sunteți. Și-acum vă e frică să credeți că vă puteți descurca fără petalele care cad, lăsându-vă să fiți doar sămânță. Sau poate sunteți o ceapă, iar când îi dați foile la o parte lacrimi vă curg și în interior e doar… nimic. Pe mine m-a fascinat nimicul anul trecut. Mi-a plăcut să-l privesc gol-goluț. Să nu fac, doar să fiu. M-a liniștit, m-a limpezit. Într-adevăr nu există frică în iubire, iubirea este libertate. Asta este ceea ce ești. Cât timp ți-e teamă, ești printre petale sau foi, n-ai ajuns la esența ta.

Experiența asta nu-i despre a accepta viața pe care o ai, cu kilogramele în plus, piciorul mai lung, cucuiul din cap sau partenerul lipsă. Ci despre faptul că nici astea nu sunt ale tale: nici durerile, nici neîmplinirile. Amintește-ți când erai copil și ceilalți vorbeau despre tine. Aveai sentimentul clar că doar tu știi cine ești. Că ei te cred un puști, dar tu ești mult mai mult. Și nici măcar n-ai vârstă. Păcat că până la urmă te-au convins.

Și Rune nu-ți fură petalele sau foile de ceapă. Doar îți spune că sunt niște jucării. Pe care le poți schimba, la care poți renunța sau cu care poți continua să te joci. Și că e foarte distractiv să te joci, chiar dacă uneori pierzi. Doar că jucăriile se strică, devin inadecvate. Și tu rămâi. Tu sămânța, tu nimicul.

Deși, înainte de nimic, și eu am trecut prin frică. Îmi pulsa în plexul solar să mă zguduie. Era ca și cum cădeam în gol. Doar că eu simțeam și entuziasm. Era ca la mountain-rousse. Mă simțeam tare că sunt această vibrație. Aveam un aer adolescent. Îmi dădea putere dorul de mine însămi.”

Am adormit cu gândul că acum știu toate astea și nu simt frică. Și-am coborât adânc într-un coșmar în care … nu puteam vorbi. Strigam „Ajutor!” prin toți porii, pentru că vocea mea nu funcționa, și nu se auzea nici un sunet. Un intrus intrase în mașina mea și nu mă mai lăsa să o conduc. Și nici măcar n-am verificat dacă avea tricou cu elefant. În locul șoferului era un copil (deloc întâmplător, al meu, de nouă ani), care nu ajungea la pedale. Mi-era frică de accident și de intrus. Încercam să mă fac auzită și văzută de ceilalți participanți la trafic.

M-am trezit în brațele lui Ștef, care-mi șoptea la ureche: „Ești cu mine, sunt cu tine.” Tremuram din toți rărunchii, dar n-am scăpat de frică decât după ce el a plecat să alerge de dimineață. Abia când am rămas singură cu frica mea, m-am uitat la ea până m-am limpezit. „Nu căuta vindecarea în afara ta!”

Visul a fost exprimarea fricii reprimate de Laura cea puternică și evoluată. Viața mea se desfășura fără să pot spune un cuvânt și copilul din mine se juca de-a pilotul. Totuși obstacolele erau cumva evitate și pericolul era mai degrabă în mintea mea. Cineva avea grijă de toate. Sunt mai aproape de adevăr decât anul trecut, dar tot om sunt. Chiar și Rune este. Și el simte frică, furie sau tristețe. Doar că intrând în starea de martor, le driblează. A te observa este veriga lipsă, pasul de la emoție sau gând la conștiință, de la învățătura lui Rune la aplicarea ei în viața reală.

Și nu pot să mă abțin să nu vă spun ce i-am făcut intrusului din mașină. Asta dacă mai sunt unii care i-ar face ceva, măcar în vis. Mă invadase, nu mai aveam nici un loc, îmi luase aerul și acum pluteam într-un colț, aproape de plafon, fără vlagă. Singurul meu punct de sprijin în senzația aia de lipsă de control, era ceva ce strângeam în pumn… și totuși nu pot să vă spun exact ce.

Singurătate

Întâi se rupe-n tine fiecare-oscior
Și-ți bate inima în piept să te doboare.
Și parcă totul strigă „Vreau să mor!”,
În vene,-n pântece, în aer totul doare.

Apoi e ca și cum altcineva
Ți-a smuls din țâțâni ușile la casă
Și vântul suflă cu moloz de-altundeva,
În vechiul templu nu mai ești acasă.

După ce strigi, te zbați, înjuri și te răzbuni
Pe tot ce-ntâmplător îți stă în cale,
Epuizat vei zace pentru săptămâni.
Lipsa de sens te ia cu ea la vale.

Dar… din nimicul care-ai devenit
Răsare liniștea și-ncet te limpezește.
Deși-ntr-un fel, desigur, ai murit,
Doar cel adevărat acum domnește.