Capitolul 10: Viața – fluviul de lumină

Viață înseamnă mișcare, schimbare și emoție. A rămâne legat de un loc, de o amintire, de o situație și a nu face eforturi de a te adapta schimbărilor permanente sunt premize ale îmbătrânirii. Nemișcarea, neschimbarea și fuga de emoție sting conuri din sfera ta de lumină.

Traseele cunoscute, deși călduțe, nu mai fac față cerințelor prezentului. Când aud tineri spunând „nu obișnuiesc” ca pe o scuză că nici nu încearcă, îmi par foarte bătrâni. „Nu pot” aplică o regulă veche fără să țină cont de schimbarea din tine. Îți pui singur o etichetă blocantă. Nu puteai cândva, acum ești altcineva. Alungă amintirea neputinței (cu un joc de ping-pong) și încearcă, de parcă ar fi prima dată: un gust care nu-ți plăcea, o activitate care părea dificilă, o interacțiune cu o persoană pe care o eviți (și care s-a schimbat între timp, habar n-ai în ce sens). E distractiv să testezi prezentul. Totul e să vrei. Nu știi dacă poți, pentru că de fapt alegi să nu vrei. Măcar asumă-ți asta, înlocuiește „nu pot” cu „nu vreau”. E un prim pas.

Nemișcarea fizică și încetineala psihică stau spate în spate. Pentru că devin sedentar, mintea mea funcționează mai greu. Pentru că fug de emoții și sunt conservator în gândire, articulațiile mele devin rigide.

Majoritatea oamenilor se căsătoresc pentru că se iubesc. Dar ei se schimbă permanent. Și după un număr de ani sunt mult diferiți, au cu totul alte nevoi. Rețetele vechi nu se mai potrivesc. Dacă rămânem în contact unul cu altul, împărtășindu-ne experiențe și trăiri de zi cu zi, avem șanse să ne schimbăm împreună. Nu poți repara o căsnicie dacă nu faci schimbări. Nu-l poți schimba pe celălalt oricât te-ai strădui. Dar schimbarea ta s-ar putea să-l influențeze. Numai prin tine poți produce schimbare în cuplu. Efortul de autocunoaștere te-ar face să luminezi și să fii un agent al schimbării.

Succesul în căsnicie presupune să renegociezi permanent relația partenerială. Ca și cum, deși au trecut 20 de ani, îmi imaginez că te văd prima dată în această dimineață, și mai ales, că nu suntem o pereche. Observ cine ești tu azi, știind cine sunt eu azi, aleg conștient să fim împreună și probez alegerea ta. Mă interesez în fiecare zi ce simți, ce gândești, cine ești, așa cum fac și cu mine. Adică îmi pasă de fiecare dintre noi. Totuși nu știu dacă și mâine vom fi noi doi pentru că nu știu cine vom fi mâine. Dar abia aștept să aflu. Las să mă surprindă fiecare zi.

Și îți dau voie să fii. E un tandem: ne depărtăm, ascultându-ne pe noi înșine, ne apropiem ca să gustăm iubire. Pot fi în armonie cu tine doar dacă sunt în armonie cu mine. O relație bună cu mine mă va face să am încredere în cine sunt (prin cunoaștere de mine), să zâmbesc și să-ți pot dărui.

Când iubești ești conectat la energia universului. Conexiunea însăși ești tu. De aceea e nevoie de un eu puternic, conștient. Adevărata iubire nu e epuizantă, dimpotrivă, te umple de lumină, te crește, te transformă. Dar înainte de toate trebuie să dai voie iubirii să intre în tine și să te umple, pentru ca să ai ce oferi. Întâi te iubești pe tine.

Exercițiu: Relaxează-te, plimbă-te prin corp, prin senzații, printre gânduri, ascultă-te ca și cum ai auzi seva unui copac, privește-te interior ca pe un univers magic, surprinzător, simte-ți mireasma, gustul, consistența, energia (vibrația) și bucură-te. Cuvintele scrise italic azi le vei inventa tu. Îți poți spune o vorbă de încurajare, îți poți pune o întrebare nouă, poți sta doar la taifas cu tine însuți. Ești acasă și tu știi cel mai bine ce ai de făcut. Am fost doar un ghid, dar în lumea ta tu ești maestrul. Fii acest maestru în fiecare zi. Și nu te uita!

Capitolul 9: Vrei să fii soția mea?

A fi în contact cu mine se referă în special la prezent. La a percepe cine sunt în clipa asta. Adică a-mi deschide canale senzoriale (ce văd, ce aud, ce miros, etc), a simți emoție, a-mi observa gândurile despre realitatea concretă. A fi în contact cu trecutul meu înseamnă a-l cunoaște și a-l accepta, a înțelege cum îmi afectează percepția actuală, tocmai pentru că face parte din mine cea prezentă. În ceea ce privește viitorul, să fiu în contact cu mine înseamnă să-mi conștientizez nevoile, să iau decizii conștiente, să-mi construiesc scopuri urmând interese personale asumate.

Schema observații, gânduri, emoții, nevoi se aplică aici ușor diferit. N-ar trebui să fac un obiectiv din gânduri, pentru că asta m-ar face să emit judecăți. Gândurile mă conduc la evaluări, la sertărașe cunoscute (care declanșează comportamente vechi, conform unui traseu bătătorit… ). Totuși este destul de greu să fug de gânduri. Și ele par a veni de nu-știu-unde. A le observa mă ajută să le barez, să joc ping-pong cu ele: „Ia uite ce-mi trece prin minte!” Ar trebui mai degrabă să observ, să mă las să simt și abia apoi să încerc să descifrez ce gânduri au fost în spatele emoției. Analizând tot materialul (senzații, emoții, gânduri) ajung să pot să-mi cunosc nevoile.

Cunoașterea nevoilor personale te-ar ajuta să iei decizii conștiente în momente importante de viață. Exercițiul pe care ți-l propun va scoate la lumină ce stă în spatele unei cereri în căsătorie (pentru băieți) sau în spatele dorinței de a face marele pas (pentru fete). Chiar și pentru cei căsătoriți acest exercițiu va aduce surprinzătoare beneficii. Ei își vor imagina că se trezesc în fiecare dimineață liberi și că trebuie să ceară acordul partenerului pentru o nouă zi împreună.

Exercițiu: Am nevoie de tine pentru că… Vreau să fii ……………….. mea. Conștientizează-ți nevoile completând de cât mai multe ori spațiul liber. Exemplu: Vreau să-mi fii prietenă, amantă, bucătăreasă, vreau să ai grijă de mine, vreau să fii mama copiilor mei. Vreau să mă trezesc lângă tine dimineața. Vreau să mă ajuți la treburi (în casă, în carieră, aprovizionare, drumuri de făcut). Vreau să hotărăsc pentru tine sau vreau să te controlez. Vreau să mă ajuți să iau decizii, uneori să le iei în locul meu. Vreau siguranța financiară pe care mi-o oferi.  Vreau viitorul care ți se întrevede în carieră. Vreau ……………….. pentru că am nevoie de ……………… .

Capitolul 8: Sertărașe și autostrăzi

Fiecare călătorie în străfunzimile noastre ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Cu cât ne punem mai multe întrebări, cu cât suntem mai atenți la noi, cu atât vom fi mai conștienți de cine suntem.

E adevărat că putem funcționa pe pilot automat, putem să ne lăsăm mânați de forțe neînțelese din noi și asta uneori poate fi amuzant. Dar omul are nevoie de înțelegere, așa cum are nevoie să simtă: „De ce îmi vine să fac asta?”, „Ce ar trebui să aleg?”, „De ce mă simt trist?”.

A te cunoaște mai bine nu înseamnă că vei scăpa de amintiri dureroase, de moduri de a reacționa indezirabile. Ci doar că asumându-ți-le, le vei gestiona mai ușor. Le vei da alt sens și le vei integra în persoana care ești, nu vei mai fugi de părți din tine însuți. Vei trăi în armonie cu tine și mai frumos.

Atunci când ceva din realitatea prezentă ne amintește de o emoție veche, acționează ca un trigger provocând o avalanșă de reacții comportamentale necontrolate. Exemplu: mă enervează tare șefa mea pentru că incontient o asociez cu o profesoară care m-a persecutat repetat în adolescență. Îi sabotez ordinele, cârcotesc pe la spate, fără să înțeleg că starea conflictuală la care se ajunge mi se datorează. Mă comport ca atunci pentru că mintea mea funcționează după un traseu vechi, bine știut, bătătorit. Ar fi greu să gestionăm fiecare situație nouă, fiecare persoană cu care facem cunoștință, dacă nu am recurge la un mecanism economic de sortare a informației. Un mic amănunt din prezent mă face să categorizez noul eveniment asociindu-l cu unul vechi. Îl așez în sertărașul cel mai potrivit și folosesc un comportament cunoscut, specific sertărașului. „Aha, despre asta era vorba, știu ce trebuie să fac în cazul acesta.”

Imaginați-vă creierul cu traseele nervoase de neuroni conectați sinaptic ca pe o hartă a drumurilor. Traseele folosite des s-au îngroșat, au devenit autostrăzi. Cele mai rar folosite sunt drumuri de țară subțirele. Iar pentru unele tipuri de comportamente nu există încă drum. Exemplu: Nu am fumat niciodată, în creierul meu nu există un traseu sinaptic pe care să-l urmez ca să ajung la plăcerea de a fuma. E teren nedefrișat. În schimb, drumul care mă duce la senzația de repulsie și la un comportament de evitare a zonelor de fumători este bătătorit.

Atunci când ne lăsăm conduși de instincte și de reflexe vechi fără să înțelegem de ce-ul din spate, mergem pe autostrăzi neluminate. Fiecare insight care ne descifrează ceva despre noi, aprinde un beculeț pe autostradă. Când ajunge într-o intersecție, impulsul o va lua pe drumul cel mai gros, cel mai cunoscut. E nevoie de un efort de voință ca să alegi un traseu mai subțire, mai puțin cunoscut. „Ce-ar fi să încerc de data asta altfel?” Și chiar dacă nu-ți iese și te trezești iar pe autostradă, faptul că e luminată de beculețe (înțelegi de ce-ul), îți dă un confort și o doză de control asupra situației.

Am înțeles de ce mă enervează șefa și reușesc să mă concentrez asupra treburilor de serviciu. Încă nu mi-e dragă, dar o accept. Și încep să o observ pe ea, cea reală, diferită de profesoara mea. Adică să fiu prezent aici și acum. Și ăsta deja e alt drum.

Exercițiu: Începe-ți călătoria de relaxare și autocunoaștere. Apoi întâlnește-te cu o persoană conflictuală din viața ta. Încearcă să-i inventariezi obiectiv defectele, acceptă-le, apoi descoperă-i calități (cel puțin trei). Deși nu-mi place ce faci, ce-ar putea să-mi placă la tine? Observă ce sentimente ai la sfârșitul exercițiului versus la începutul lui. Propune-ți să continui procesul descoperirii persoanei respective în realitate, fiind mai prezent în relația directă cu aceasta.

Capitolul 7: Comunicare, intimitate, adevăr

Iubirea se clădește numai pe adevăr.

Dacă într-un conflict, în loc să reproșez, vorbesc despre mine, căile spre rezolvarea problemei vor fi mult mai luminate, mai clare. Atunci când judec pe cineva, vorbesc despre el, pun etichete legate de sistemul lui de referință: „Ești un….., Tu crezi că……., Nu ai vrut decât să……. ”.Toate acestea sunt interpretări ale mele despre ceva din afara mea, pe care nu-l cunosc așa cum îmi închipui. Prin ele violez sistemul de referință al celuilalt.

Într-un teatru bucureștean, femeia de serviciu se adresează unei actrițe: „Dac-aș fi în locul dumneavoastră, eu… ”. Și răspunsul cade precum cortina grea în mijlocul piesei: „Drăguță, tu n-ai să fii niciodată în locul meu!” Exemplul pare grotesc, dar mesajul lui este adevărul gol-goluț. Nu voi fi niciodată în locul altcuiva, așa că să îmi dau cu părerea despre ce simte, ce gândește, ce-ar trebui să facă, ce este altă persoană e hazard curat. Uneori am nevoie de analiză personală ca să înțeleg ce simt, ce gândesc și cine sunt eu.

Așa că nu pot vorbi decât despre mine. O comunicare eficientă respectă următorii pași: observații, gânduri, emoții, nevoi. Exemplificare: „ Observ că ți-ai pus cea mai frumoasă cămașă. Mă gândesc că vrei să arăți bine în fața altei femei. Simt neliniște și îngrijorare și-mi bate inima tare. Am nevoie să-mi confirmi că relația noastră e puternică și că pot avea încredere în tine”. Te-am pus în contact cu cine sunt eu acum. M-am deschis și ți-am dăruit autenticitate. E o dovadă de încredere și de iubire. În același timp respect sistemul tău de referință și sunt nerăbdătoare să-mi vorbești tu despre el.

Intimitate înseamnă a comunica adevărul despre fiecare dintre noi. A primi și a da cu sufletul. Dacă adorm supărată, înseamnă că adorm singură. A fi împreună presupune să te fac să mă înțelegi și să reușesc să te înțeleg. Dacă nu putem să comunicăm la nivel emoțional, n-o să ne iasă nici la nivel fizic. Aici lucrurile nespuse și interpretările sunt și mai dureroase. A face dragoste nu e un sport, a face dragoste înseamnă intimitate și infinită emoție.

Subiectele tabu, adevărurile spuse pe jumătate, sugestiile care lasă loc de interpretări, vorbitul în doi peri au efecte nefaste asupra psihicului nostru: „De-ai știi, tu, fata mamei!”. Depărtatea de adevăr devine patologică atunci când în mod tacit alegem să evităm abordarea unui subiect dureros. De parcă a nu pomeni despre el, l-ar face să existe mai puțin. Exemple: Capul familiei este alcoolic, dar nimeni nu vorbește despre asta; atunci când este băut, ceilalți se fac că nu-l văd. Alteori o tragedie este ținută secret față de o parte a familiei sau față de urmași: „Știi că ,de fapt, ea a mai avut un copil înainte de căsătorie și l-a dat în adopție. Dar nu vorbim despre asta.”

Mesajele incomplete și secretele de familie nasc monștri. Am vrut să sune șocant ca să exprim pericolul pe care îl reprezintă. Specialiștii spun că într-o familie sunt suficiente trei generații care să probeze o astfel de comunicare, pentru a se ajunge la patologie psihică. În concluzie, dacă iubiți sănătatea, iubiți adevărul.

Exercițiu: Închide ochii, relaxează-te adânc, vizitează acea parte a trupului care ți se pare cea mai încărcată de emoție, simte-i mireasma, textura, împrietenește-te cu emoțiile și apoi întrebă-te… Ce nu vreau să știe ceilalți despre mine? Și dacă mai vrei o porție de adevăr, continuă cu… Ce n-aș vrea să afli niciodată, iubito/iubitule? Imaginează-ți apoi scena în care ceilalți sau partenerul ar afla secretul de la tine. Continuând să fii relaxat, comunică din suflet și vezi cum ți se răspunde (în plan imaginar).

Capitolul 6: Sisteme de referință

Alt mod de a-i înțelege mai ușor pe ceilalți este acela de a-i considera sisteme de referință diferite.

Eu sunt un sistem de referință cu multiple coordonate: amintirile, cunoștințele, credințele, emoțiile, nevoile, motivațiile, valorile, scopurile mele. Percepțiile mele actuale se raportează la toate aceste coordonate. Procesarea din spatele deciziilor mele, inconștientă într-un procent covârșitor, se supune acelorași factori. Înțelegerea mea privind același eveniment va fi diferită de a altui martor, pentru că sistemul nostru de personalitate diferă. În același timp mă aflu sub influența persoanelor semnificative din viața mea. Chiar și atunci când nu sunt lângă mine, chiar și atunci când avem păreri diferite. Interacționăm prin căi nebănuite, îi port cumva la mine în suflet, ca pe niște amprente. Chiar și pe cei pe care nu i-am mai vrut sau pe care i-am pierdut. 

Singurul mod în care aș putea să înțeleg pe cineva diferit de mine, este să mă pot poziționa în sistemul lui de referință. Fără să-l iau pe al meu (sistem de referință) cu mine. Mă dezbrac de cine sunt și probez haina celuilalt. Numai așa pot fi empatic cu cineva. Exceptând cazul când semănăm, avem o experiență de viață mult asemănătoare, adică privim o anume problemă prin aceiași ochelari.

Veți înțelege mai ușor furia ce apare când nu putem descifra sistemul de referință al altcuiva. „Cum poate să simtă/ să facă/ să creadă/ să vrea/ să fie așa?” E greu să accepți un sistem de referință pe care nu-l înțelegi, pentru că nu-l cunoști. Aplici sistemul tău de valori, de exemplu, peste ce face altcineva și te irită la maxim faptul că acel comportament e în afara grilei tale. Dar acea persoană are alt sistem de valori. Ceea ce face se încadrează în grila lui. E onest față de el însuși.

Poate asta te va face să vezi altfel nepotrivirile de caracter, citate în procesele de divorț.

Ne așteptăm ca ceilalți să se comporte față de noi în aceeași manieră în care ne comportăm și noi față de ei. Credem că știm ce simt, ce gândesc, ce își doresc, ce au nevoie cei de lângă noi. Luăm hotărâri în numele lor fără să-i întrebăm. Noi știm mai bine ce le trebuie. Pe de altă parte le reproșăm că nu ne sar în ajutor, dar nu-l cerem explicit niciodată. Presupunem că ei știu deja ce simțim, gândim, dorim, etc. și că nu reacționează așa cum vrem noi intenționat. Acest fenomen se numește fuziune. Adică eu sunt tu și tu ești eu. Poți fi în fuziune cu soțul, cu copilul sau cu toată familia ta.

Fuziunea blochează dezvoltarea individului. Distruge un copil. Conduce inevitabil la crize conjugale și separare brutală. Pentru că nu există două sisteme de personalitate identice, oricât de suflete pereche am fi. Pentru că a te pune în pielea altcuiva înseamnă doar o modalitate de a-l înțelege, de a fi empatic cu el, nu de a ști ce e bine pentru el. Fuziunea anulează individualitatea, iar nevoia de individualitate determină rupturi definitive și neașteptate în familiile fuzionate.

A iubi presupune a respecta. Respect ce simți, respect ce gândești, respect nevoile tale, respect dorințele tale, respect valorile tale, respect persoana care ești. Și mă aștept la același respect. Și daca universul meu și universul tău sunt compatibile, adică se suprapun într-o anumită măsură și acceptăm diferențele, atunci putem fi împreună.

Exercițiu: Zburdă pe căile deja cunoscute ale corpului tău, descoperă  câteva locuri noi, admiră culorile lumii tale interioare și apoi pune-ți întrebarea… Cine sunt eu? Repet-o de cel puțin 30 de ori și află tot atâtea de răspunsuri diferite. Ești o personalitate foarte complexa și unică în univers. Dă-ți timp să te descoperi. Vei fi uimit.

Capitolul 5: Lumini, umbre și dependență

Imaginează-ți sufletele ca fiind sfere de lumini și umbre. Uneori conurile întunecate sunt grupate mai multe și este evidentă partea lipsă din sfera luminoasă. Din afară pare un handicap. Dinăuntru doare îngrozitor. Sunt zonele noastre vulnerabile, ne străduim să le ascundem de ceilalți și, mă repet, sunt locurile prin care pierdem energie. Inconștient, căutăm persoane cu care să intrăm în relație de cuplu, care să se potrivească acelor goluri.

Atunci când suntem îndrăgostiți sursa din centrul sferei este activată la maxim. Strălucim de-a dreptul. Orbiți, nici nu mai vedem umbrele. Ne percepem perfecți pe amândoi. Și suntem ca două sisteme interconectate. Citim cu ușurință o tresărire de sprânceană a iubitului sau o variație de culoare pe obrazul iubitei, deși au fost prea scurte pentru a le percepe și altcineva. Le decodificăm exact și ne influențează; la rândul nostru, în acelați mod, influențăm.

De fapt potrivirea vine tocmai din carențele noastre. Nevoile noastre au făcut pereche. Numai că niciodată nu te poți vindeca prin altul. E o iluzie, care îți ține de cald un timp. Apoi îi vezi celuilalt partea lipsă din sfera de lumină ce părea perfectă și ești dezamăgit. Iar rănile tale vechi se redeschid, acut.

Vindecarea ta depinde doar de tine. Nimic din exterior nu se potrivește în conul tău de umbră. Alfel spus, vindecarea vine din interior spre exterior și nu invers. Doar deblocând emoția veche și exprimând-o vei putea reface contactul cu sursa, cu eul tău profund, cu esența, cu adevărul tău. Dându-i voie să vorbească copilului care-a tăcut, înțelegând trecutul cu ochii maturi ai prezentului, acceptând și resemnificând poți ajunge la iertare, dar mai ales la împăcare cu tine. E un proces lung, dureros, dar foarte frumos, de creștere. Și unde a fost întuneric (umbră), o să fie lumină. Până atunci sunt șanse mari să intri într-o relație de dependență (cu cineva sau ceva – adicție), doar ca să astupi golul, forțat, cu un petic. Pentru că fără acest petic, viața pare de nesuportat. Nu te poți confrunta cu ruptura.

Mi se pare atât de trist să văd bărbați (ei sunt protagoniștii de obicei) care caută cu disperare în afara căsniciei ceva ce nici ei nu înțeleg. Se simt trași de ață irezistibil de ceva mai presus de voința lor, mai presus de virtuțile unei alte femei (ori de mirajul unui alt viciu). „Nu-i așa că tu o să mă faci mai rotund, că nu o să mai simt golul acesta din mine?” N-aș vrea să crezi că această perspectivă disculpă soțiile de propria responsabilitate atunci când ceva scârțâie în cuplu. Faptul că ei încearcă să-și repare golul în altă parte, nu înseamnă că ele nu participă cu golul lor la conflict. Ceea ce la început îi unea, acum îi desparte. Revenim. Bărbații îndeasă cu patimă și îndârjire obiectul obsesiei lor în zona lipsă a sferei de lumină. Poate fi alcool, țigară, drog, idol, amantă, muncă. E doar fugă de durere. Doare acest gol pentru că doare nevoia de a străluci, cerându-și drepturile.

Exercițiu: După ce hoinărești prin corpul tău și-ți regăsești esența, îți propun să vizitezi un loc drag din trecutul tău. Un colț de natură în care te-ai simțit integrat cândva, în care timpul parcă a stat, ca să contemple prezența ta cu toate simțurile larg deschise în acel peisaj. Bucură-te de acest rai personal, care și-a lăsat amprenta undeva în corpul tău: odihnește-te, absoarbe energia lui, simte-te în siguranță, joacă-te sau doar observă. Pornind de la adevărul că toți oamenii au și umbre, alege dacă ești pregătit sau nu să ți le asumi pe ale tale. Dacă nu ești încă, propune-ți să revii atunci când vei fi. Dacă ești, descoperă-ți umbrele completând afirmația: Dependența mea de ………………… mă face să uit despre mine că…………………… Și după ce vezi fiecare umbră, amintește-ți că în spatele ei e o rază de lumină: o resursă a ta blocată. Nu este ceva opus, ci doar ceva ce coexistă, dar nu se exprimă. Încă.

Capitolul 4: Sfere de lumină

Îmi place să văd sufletele ca pe niște sfere de lumină. În centrul sferei este sursa, energia noastră vitală, punctul de luminozitate maximă, esența ființei noastre. Din acel punct pleacă o infinitate de raze, formând conuri de lumină. Dar pentru că nimic nu e perfect pe lumea asta, unele dintre ele sunt stinse, sunt blocate, au pierdut contactul cu sursa. Acestora le vom spune conuri de umbră.

Întotdeauna la baza unui blocaj este o emoție veche neexprimată. Fugind de ea, am retras viața din acel sector. Pe bucățica aceea suntem disfuncționali. La unele tipuri de probleme de viață suntem inadaptați, imaturi, fără soluții. Aici spunem „nu pot” sau pretențiosul „nu obișnuiesc” (asupra căruia voi mai reveni).

Imaginați-vă aceste suflete-sfere ca pe niște picături ale unui fluviu de lumină. Viața este un flux continuu și suntem purtați de val, încât de multe ori pare o iluzie că am avea un cuvânt de spus. Totuși sensul pe care îl atribuim evenimentului trăit este la alegerea noastră. Picăturile de lângă noi, trecând prin aceeași situație, o vor interpreta diferit. Vor percepe viața diferit și se vor simți altfel.

Uneori ajungem în zone mai reci ale fluviului de lumină și energia noastră scade. Alteori suntem înconjurați de sfere de lumină mai calde, care ne cresc energia. E bine să cauți anturajul unor persoane pe care să le admiri și să eviți grupurile în care nu te simți bine. Dar odată ce te afli prins într-o mulțime cu vibrație joasă, nu judeca, nu blama, pentru că diferența de rezonanță dintre tine și cei mulți te afectează, îți perturbă ție sistemul, pentru că ești unul singur. Încearcă să le vezi acestor oameni părțile bune, să-i înțelegi, să-i accepți și să înoți spre un loc mai cald. Aplică metafora fluviului de lumină și la mediul în care muncești. Apreciază în ce sens îți modifică energia colegii de muncă și dacă părerea pe care o ai despre aceste persoane îți afectează într-un fel sistemul propriu (provocându-ți dureri de cap, de exemplu).

Acum fii conștient că ești mult mai mult lumină decât umbră. Analizează-ți calitățile, atu-urile, resursele, frumusețea care te reprezintă. Ce anume îți dă vitalitate? Ce te face special? Pentru ce te admiră ceilalti? Ce hobby-uri ai? Ce-ți plăcea să faci în copilărie? Ce te face să zâmbești? Răspunde la aceste întrebări în starea de veghe și abia apoi pregătește-te de relaxarea ce urmează.

Exercițiu: Ia-ți o scurtă vacanță pe tărâmul sufletului tău: bucură-te de relaxare, vizitează-ți muzeele interiorului tău…  Apoi imaginează-ți că e dimineață, ești într-un hotel de cinci stele, încă nu te-ai hotărât cât timp mai lenevești în așternutul cu foșnet proaspăt, dar ești foarte curios să afli răspunsul la întrebarea… Ce crezi că te face să strălucești? Pune-ți din nou întrebările de mai sus și vezi dacă starea de relaxare te ajută să înțelegi mai multe despre tine. Te poți duce până în punctul de maximă luminozitate a sferei ca să te întrebi. Te poți vedea pe tine, sferă de lumină, picătură a fluviului trecut, în copilărie, în adolescență, în tinerețe, bucurându-te de ceva ce erai. E soare puternic și chiar luminezi. Ești pe val.

Capitolul 3: Fuga de monștri

Ne e frică de sentimentele noastre negative. Ne punem măști ca să mimăm fericirea sau cel puțin o stare neutră. Uneori nici față de noi nu recunoaștem aceste sentimente, de parcă ar fi o dovadă de slăbiciune. Am învățat asta în copilărie, când am văzut că părinții noștri nu erau de acord cu acest tip de emoții la noi. E greu pentru un părinte să accepte furia unui puști, i se rupe sufletul când simte tristețea fetiței sale. Iar dacă e geloasă pe sora ei este inacceptabil. Când băiatul tremură de frică… nici nu mai vorbim. Oamenii vor ca puii lor să fie fericiți (măcar ei!), consideră asta responsabilitatea lor și se simt vinovați când văd altceva.

Când fugi de tristețe, frică, furie, fugi de tot ceea ce poți simți. Te depărtezi de șansa de a fi vesel, surprins, curios, spontan. Adică nu-ți mai dai voie să crești, să te dezvolți. În afară de faptul că spectatorul citește falsitatea măștii pe care ți-o pui, incongruența provoacă o ruptură în interiorul tău. E ca o fisură în suflet prin care pierzi energie vitală.

Unii fug chiar de bucurii. Experiența lor i-a învățat că în spatele unei emoții pozitive stă la pândă o mare dezamăgire. Se ascund instinctiv de viață după niște roluri profesionale, ritualuri religioase sau rutine zilnice fără sare și piper. Și-ncearcă să nu se gândească prea mult la singurătatea din suflet, la lipsa de sens. Încearcă.

Exprimarea emoției reale înseamnă păstrarea contactului cu tine însuți. Parafrazându-l pe Freud, vreau să dau un sens nou, personal, unei fraze celebre: Emoția este calea regală spre inconștient (el vorbea despre vis, în loc de emoție). Adică, după mine, emoția deschide drumul spre cel mai profund acasă al tău. Emoție înseamnă vitalitate. Lăsați copiii să trăiască!

O să-ți spun un secret: emoțiile, atunci când apar, fără să hotărâm noi, de nu-știu-unde, dacă le dăm voie să existe, sunt foarte scurte. Și nu lasă urme. Mie îmi place, mai nou, să mi le observ. Poate fi foarte fun să te auzi cum strigi, să vezi că stropești cu salivă de furie, să simți cutremurul trupului tot. Se termină mai iute. Și e „demențial” să sari în sus de bucurie la 42 de ani. Și nu-mi este rușine. Pot să controlez sau să dezaprob comportamentul (atunci când face rău altora), dar nu emoția și nu persoana. Nu sunt de acord cu ce faci, dar accept ce simți și respect cine ești. Mă străduiesc să văd dincolo de acțiunile tale, înțelegând ce simți în spatele a ceea ce faci, pentru că îmi pasă de tine. Și de mine.

Îmi răsună în minte un refren din copilărie… Hai să zicem una, să se facă două. Mă joc puțin cu cuvintele… Hai să zicem unul, să se facă doi. Întâi trebuie să fii unul. Să știi cine ești, să ai curajul să te confrunți cu tine. Pentru că altfel celălalt va fi doar un petic pentru rupturile din sufletul tău și, ca orice cârpeală, n-o să țină.

Acum te invit să te scufunzi în apele tale folosind una din metodele de relaxare din capitolul 2.  Mai vizitează o stradă, două din acea străinătate (să zicem cotul drept, genunchiul stâng sau sprâncenele, urechile). Încearcă să asculți muzica trupului tău și după ce te bucuri de ea, întreabă-te: Accept că nu sunt perfect? Vreau să îmi asum sentimentele mele negative? Îmi propun să cunosc această parte a mea? Află doar dacă ești pregătit pentru asta sau dacă ți-ai dori să fii. Confruntarea propriu-zisă va avea loc mai târziu.

Capitolul 2: Ascultă-ți corpul

Îmi place să-mi văd corpul ca pe un scut care-mi apără sufletul. Dacă ceva ne poate răni mintea, prima lovitură o primește trupul. Orice stare de tensiune musculară ce exclude efortul fizic (un pumn strâns, o durere de ceafă) este o apărare în fața unei agresiuni psihice. Când mă surprind de pildă cu mâinile încrucișate, mă întreb ce vreau s-ascund. O emoție neconsumată, de care am fugit, rămâne blocată undeva în corp provocând o disfuncție organică. Fața reflectă într-un procent de 90% tensiunea psihică.

De aceea îmi ascult corpul atunci când vreau să am acces la lumea mea interioară. De la gesturi mici până la postură, toate îmi spun ceva de care nu eram conștientă înainte să mă-ntreb. Îmi observ încordarea mușchilor feței și îi destind pe rând, începând cu pleoapele.

Încearcă și tu senzația de relaxare pe care ți-o dă simpla descrețire intenționată a ridurilor din jurul ochilor. Continuă cu fruntea, tâmplele, obrajii, bărbia, gâtul, chiar și urechile și pielea capului. Imaginează-ți o undă de liniște ce se propagă și se așterne peste chipul tău, în părul tău, în mintea ta. Și las-o apoi să curgă în tot trupul umplându-l cu relaxare. Dacă zâmbești, e un semn că te descurci. Pentru început ar fi bine să îți găsești un loc al tău înainte, să întrerupi sursele ce te-ar putea distrage, să te întinzi sau să adopți o poziție confortabilă, să asculți mai întâi zgomotele din jurul tău. Ulterior vei putea să te detensionezi profund și când stai în picioare sau esti într-o activitate.

Cu ochii închiși îmi ascult respirația, îmi ascult bătăile inimii, îmi ascult pulsul. Mă plimb cu atenția prin corp, cercetând curioasă. Vizitez degetele mâinii, genunchiul, degetul mijlociu de la picior (ia vezi, poți?), plămânul drept, rinichiul stâng, etc. Nu te aștepta să-ți iasă de la prima încercare: în prima ta călătorie în străinătate, până te-ai dumirit, n-ai apucat să vizitezi mai nimic. Dacă ai aceeași senzație de străinătate în propriul corp, vizitează-l mai des, până te vei simți acasă. Și-ai să vezi că te vei putea duce oriunde și că vei simți, vei vedea cu ochii minții. Să fii în contact cu corpul înseamnă nu doar să înțelegi ce-ți spune, ci și să-l poți influența până la a negocia cu el o vindecare.

Încearcă astfel de exerciții de relaxare și joc cu atenția prin corp câte 15 minute înainte și după ce dormi. Beneficiile nu vor întârzia să apară: efect antistres, stare de bine, creșterea imunității, bună dispoziție, echilibru psihic.

Dacă fața este cea care mă ajută să mă calmez de exemplu, mâinile sunt cele prin care îmi activez energia înainte să fac ceva. Le las odihnite să atârne, mă plimb cu atenția prin pielea palmei stângi (o simt), apoi pe sub ea simt sângele curgând sau pulsând. Urmează senzația de căldură în palmă și ieșind din palmă. Fac la fel cu dreapta, apoi le apropii ușor și simt cum energiile lor se întrepătrund deși mâinile rămân la distanță sau se joacă tatonând spațiul dintre ele, ca pe un gumilastic. Percep acest spațiu ca și cum face corp comun cu mâinile, ca pe o unitate în flux.

Aceste relaxări au ca scop coborârea frecvenței creierului păstrând starea de conștientă. E ca și cum ai încerca să luminezi părți din inconștient. Cobori în beci cu lumânarea. Uneori ea se poate stinge… adică adormi. Alteori apuci să vezi lucruri nebănuite, să descifrezi ce părea de neînțeles. Poți folosi o metodă clasică prin care să te relaxezi de la o extremitate la alta a corpului, pe segmente inducând o senzație de greutate și căldură. Sau poți număra de la 10 la 1, imaginându-ți cum cobori niște trepte și cu fiecare dintre ele ești mai relaxat.

La faza asta unii ripostează că ei sunt foarte științifici, că meditațiile sunt pentru cei cu imaginație bogată și ăsta-i punctul lor slab. Întrebare: Cât de bogată e imaginația ta atunci când te gândești la rele? Nu e nevoie să fii relaxat la întrebarea asta. Se aude până la mine…

Oricine poate, prin exercițiu, să se relaxeze adânc, să-și conștientizeze corpul ca și cum ar cuceri teritorii din ce în ce mai întinse și mai profunde din el, să-și folosească imaginația, simțurile și atenția ca să se descopere… Vă garantez că veți găsi comori ale sufletului vostru! Dar știu că vouă vă e frică de moștrii pe care-i veți găsi…

Capitolul 1: Pretext

Pentru fete cel puțin, pariul cu viața este legat de căsătorie. Părinții își consideră copiii realizați atunci când ajung la casa lor. Psihologii evaluează căsnicia ca fiind un factor important al fericirii, subclasat doar de personalitate și de sănătate. Recunoaștem sau nu, felul în care ne raportăm la căsătorie spune multe despre noi și despre viața noastră.

Nu, nu mă refer la un petic șifonat de hârtie. Nici la aspecte formale care țin de lege, religie sau tradiții. Nevoia de a împărți viața cu „un suflet pereche” este nevoia de a te confirma pe tine însuți, oglindindu-te în cineva foarte apropiat. Intimitatea reală cu acest cineva îți permite să fii autentic, fără măști sociale, netrucat. Să-ți recunoști toate gândurile, sentimentele, dorințele, nevoile, frustrările, visele, ca-ntr-un culise, între două piese greu de jucat. Căci actorul, oricât de autentic pare pe scenă, are o poveste personală de viață, are dureri ascunse de lumina reflectoarelor.

Ideal ar fi să poți să-ți joci pe scenă propriul rol. Să renunți la „ce trebuie” și la ce vor ceilalți. Să fii congruent cu interiorul tău. Iar grav este când, ieșind din scenă, rămâi cu costumul solemn, cu machiajul strident, cu vocea pusă pe moațe, cu atitudinea forțată. Atunci când te epuizezi jucând un rol fără sfârșit… uitând cine ești cu adevărat. Oricare dintre noi se află undeva între aceste două extreme. Uneori în cursul unei zile ne schimbăm locul pe linia autenticității făcând pași mari spre unul dintre capetele ei. De exemplu la ora 10 interpretezi un rol profesional la ghișeul de relații cu publicul și pari numai zâmbet. Dar în sufletul tău ești răvășită de starea tensionată din cuplu, după o dispută de noapte, nesoluționată. La ora 13 te întâlnești cu prietena ta cea mai bună și îți verși focul la o cafea, trăgând cu năduf din țigară.

Voi vorbi despre actor referindu-mă la tine într-un context de viață în care porți măști, joci roluri, te arăți altfel decât ești. Voi spune scenă cu privire chiar la acest context real. Spectatorul  este orice persoană din viața ta, care îți observă reacțiile. Intimitatea presupune a fi în contact cu sinele tău pentru a putea împărtăși acest adevăr (al tău) cu altcineva. Dacă subiectul căsătorie a devenit tabu pentru tine, dacă ai conștientizat că nu te simți confortabil în propria căsnicie, dacă ai renunțat să mai speri c-ai putea fi iubit sau măcar înțeles de cineva sau dacă sperând nu ai ajuns la nici un rezultat, ce-ar fi să accepți aportul tău la această situație? Nu cumva ceva din tine nu te lasă să explorezi sau să performezi în această zonă? Ar putea fi un blocaj al tău înainte de toate?

Întrebarea mea este: Chiar vrei să afli cine ești? S-ar putea ca echilibrul în care te complaci să-ți fie suficient de călduț. S-ar putea să fii mândru de siguranța și de puterea pe care le ai în înfruntarea singurătății sau de sacrificiul de care dai dovadă. S-ar putea să vezi o grămadă de beneficii în a-ți păstra viața doar pentru tine sau chiar în a o ascunde și de ochii tăi.

Dar ca să-ți pui această întrebare trebuie întâi să știi cum să te-asculți.