CREDINȚĂ versus DREPTURILE OMULUI

Am stat mult în cumpănă înainte să aleg să vorbesc despre referendum și subiectul care ne dezbină. Oricare ar fi opinia mea, una dintre tabere îmi va sări împotrivă. Dar o manipulare mai strigătoare la cer ca asta n-am întâlnit. Și e prea dureros pentru mine să îi văd prinși în ea pe unii oameni verticali, inteligenți, cu conștiință morală și socială. Ar fi o lașitate să tac, de teamă că-i deranjez pe cei pe care îi prețuiesc. Am ceva să le spun tocmai pentru că ei sunt valoroși pentru mine.

A manipula înseamnă a influența prin diverse mijloace modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități (aici vorbim de o țară). Cum se face asta? Apelând la afect, tulburând emoțional până la a pune în umbră cogniția, rațiunea. Mai specific? Atacând valorile de bază ale individului și/sau principiile fundamentale ale societății.

Familia, căsătoria, credința, moralitatea sunt valori identitare. Când dai în ele, dai în mine. Mă cutremuri din temelii. Voi sări la gâtul tău pentru mine și familia mea. Mă voi simți în pericol și fricile cele mai profunde îmi vor dicta comportamentul agresiv, inuman.

Întrerup firul ideilor ca să vă spun o poveste. Orice poveste are un tâlc afectiv. Aveți grijă să nu vă manipulez.

Era în 1990, sfârșit de toamnă, și eram proaspătă studentă, înainte să îmi găsesc iubirea vieții. Ca să nu existe confuzii, să știți că mă refer la bărbatul cu care m-am căsătorit religios și cu care am copii mari azi. Într-o noapte, eu și cea mai dragă prietenă pe care am avut-o vreodată ne destăinuiam cele mai mari frici ale noastre, pe întuneric, într-un pat, cu o plapumă trasă până la gât… ’’Să îmi moară bunica’’ și ’’să descopăr că băiatul născut de mine este gay’’ erau dintre cele mai teribile și… comune.

Două puștoaice, fete la acea vreme, în vestibulul vieții, înspăimântate de moarte. A vorbi despre dispariția celor mai vârstnici sau despre blocarea filonului transgenerațional e tot despre moartea proprie. Dacă prin moartea unui înaintaș dispare o parte din tine și îți amintește că ești perisabil, a avea un urmaș homosexual înseamnă (cel puțin la prima vedere) că genele tale nu se vor perpetua. E o moarte mult mai zdravănă să îți moară viitorul, față de a-ți muri trecutul.

Mă bucur că mi-am conștientizat această frică la 20 de ani și că am riscat totuși de trei ori să nasc. Și am continuat să trăiesc cu frica în sân că ei, puii mei, ar putea fi pe invers:. Ani de zile băiatul cel mare nu părea să vadă fetele, tot liceul fata mea a urât fustele și pantofii cu toc. Doar cel mic s-a îndrăgostit de la grădiniță și m-a cruțat. Un timp. Că acum e adolescent și e disperat să doarmă la câte un prieten.

Probabil că vă vine să râdeți, dar pentru sufletul meu a fost dificil să fac față acestui potențial pericol. Și deși m-am străduit să nu pun aceste spaime în cârca nimănui (cu o excepție: iubirea vieții m-a mai susținut și uneori am bănănăit împreună pe nisipuri mișcătoare: o fi sau n-o fi …?), băiatul cel mare m-a mirosit și m-a înfuntat într-un final. „Și dac-ar fi să fie, ce?”

Și am înțeles instantaneu. Dac-ar fi să fie, l-aș iubi la fel, l-aș accepta și mi-aș dori să fie fericit. Tu n-ai face la fel cu copilul tău? Asta nu înseamnă că nu s-ar rupe ceva în mine (chestia aia cu genele și cu viitorul). Asta nu înseamnă că ar fi ușor să înfrunt gura lumii, faptul că ar aparține unei minorități detestate de societatea „morală” și „creștină”. Și nu înseamnă nici că m-aș învinui pentru cum l-am crescut și l-am educat. Nu m-aș simți vinovată nici în fața lui Dumnezeu. Vă explic.

Sunt medic și psiholog. Înțeleg natura umană. Tolerez diferențele nu la modul teoretic, pe hârtie, ci la modul practic în care sunt foarte curioasă să înțeleg cum e în pielea ta, suficient cât să mă pot bate pentru dreptul tău de a fi diferit de mine și acceptat atât de cei dragi ție, cât și de societate.

E despre Drepturile omului. E despre respect. E despre locul pe care oamenii ăștia și-l caută printre noi. Ei există printre noi dintotdeauna. Ascunși. Sunt o minoritate. A-i ajuta să trăiască fără rușine și cu recunoaștere nu îi face mai mulți ori mai periculoși, ci mai liberi.

Da, primul om a fost Adam. Dar asta nu înseamnă că e mai presus de Eva, așa cum au interpretat unii și au subjugat femeia.

Da, totul a început cu Adam și Eva, dar ne-am diversificat precum Babilonul și nu putem vorbi aceeași limbă cât timp acționăm conduși de teama că am putea fi contaminați (noi sau copiii noștri) de străini.

„O să acceptăm și criminalii?” au întrebat unii. Ce dovadă mai clară că se uită la ei ca la niște paria, ca la un pericol, deși nu se consideră homofobi.

Da, Vechiul Testament e despre acțiuni sub impulsuri primare și despre pedeapsă divină. Dar Noul Testament e despre iubirea aproapelui, despre toleranță și acceptare, despre adaptare la realitate, despre schimbare și despre iubire divină. Noul si Vechiul Testament sunt simboluri pentru etapele de dezvoltare și înțelegere prin care trece fiecare dintre noi.

E dificil să tolerezi chiar și diferențele dintre tine și partenerul de viață. Dar de la „ori eu, ori tu” într-un cuplu cu năbădăile tinereții, se ajunge la iubirea matură care găsește loc pentru „și eu, și tu”.

Nu cred într-o biserică ce amenință și hulește în loc să propăvăduiască iubirea. Cred doar în Dumnezeu care e iubire și sub care avem loc toți.

„A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit.”

Iubire pierdută

Când aveam zece ani, părinții mei, prințul și prințesa universului meu, au început să se certe. Aveau 30 de ani. După alți 30, s-au despărțit definitiv și sunt ani buni de când nu își mai vorbesc.

Eu am ales să devin psiholog, apoi psihoterapeut și, deloc întâmplător, m-am supraspecializat în cuplu. În fiecare zi îmi trec prin minte și suflet povești de iubire aproape pierdută. La nivel simbolic, îi tot ajut pe mama și tata să rămână împreună.

Uneori însă, cuplurile vin în terapie târziu, când partenerii sunt nu doar epuizați de durere, ci și fără dorința de a mai continua viața împreună. E ca si cum au pierdut relația, au și jelit-o în ultimul timp și sunt blocați, speriați în fața eșecului, nu știu cum să trăiască ultimul act, cum să se rupă unul de altul fără să se rupă și pe ei înșiși. Își dau seama de asta din primele două ședințe și încep demersurile de separare fizică, iar eu îi invit să închidem relația tot în terapie.

Când ambii parteneri sunt de acord să facem asta împreună, cele două ședințe de final sunt dintre cele mai intense, mai pline de sens și mai vindecătoare ore de terapie.

Să spunem tot nespusul, să onorăm și bune și rele, să recunoaștem cât de mult am învestit, câte am învățat, cât de copleșiți suntem în fața pierderii, ce vrem să luăm cu noi și ce lăsăm în urmă, toate acestea fac dintr-un „Adio!” un „Rămâi cu bine!”. Dintr-un punct (.) vecin cu moartea, o virgulă (,) dincolo de care (chiar dacă nu vom mai scrie împreună intimitate și afectiv), rămâne loc de uman și de demnitate.

Avem nevoie să ne fie văzute chiar și dorințele neîmplinite. Avem nevoie să nu fim uitați de omul care ne-a iubit. Avem nevoie să păstreze în sufletul lui ce-a fost bun între noi. Să ne recunoască importanța la scara vieții sale. Avem nevoie să ne putem zâmbi când ne vom mai întâlni vreodată.

Deși pare înfricoșător să treci cu ei printr-o asemenea durere, în ședințele de încheiere se spun și lucruri foarte frumoase. Foștii parteneri se luminează amintindu-și clipe de iubire profundă, valorizând ce-au construit frumos, recunoscând contexte potrivnice în locul intențiilor negative, dăruindu-și în ultima clipă adevăr sufletesc.

Este un privilegiu să fii martorul unor momente de mare autenticitate, în care măștile cad, în care nu mai e nimic de ascuns, în care cei doi protagoniști își joacă ultima șansă de a fi văzuți real de celălalt.

Le spun mereu „Eu nu sunt notar și nu desfac cununii. Eu vă ajut să încheiați ce nu a funcționat și de mâine o puteți lua de la capăt împreună, altfel. Iar dacă e mai bine pe drumuri separate, sunt prima care salută drumul vostru individual.”

Doi oameni care pierd iubirea, care au intrat în cabinet cu fețe lungi și nod în gât, pleacă cu un soi de eliberare, de liniște, de responsabilitate pentru propria viață. Pleacă cu convingerea că merită să fie iubiți, că merită să mai riște.

Toate acestea se întâmplă aievea pentru că pe voi, prințesa și prințul universului meu de altcândva, nu v-am putut salva de suferință. Deși știu că nu era treaba mea.

Mulțumesc, mamă și tată, pentru ce m-ați provocat să devin, acum, când despre asta e… treaba mea.

Prin iubire alerg

Cer deschis
cu lumini după ploi,
Aer crud…
conifere și foi,
Nemișcări
de sătuc de pe creste,
Ciripiri
depănând o poveste,
Lac sticlos
tot înaltu-oglindind,
Verde ud
și țărână mustind…
Între toate ea, inima mea,
încercând să îmi spună ceva.

Și-mi răsari,
buna mea de departe,
Și-mi pătrunzi
până-n miezul din piept,
Și mă arzi,
usturând pe sub pleoape.
Nu respir,
nemișcată aștept…
Grija ta
peste timp mă-mpresoară.
Cu gând bun,
cu piept cald și miros…
Șoapta ta
subțiată-ntr-o doară
Chicotește
nespus de frumos.
Și mi-e dor
din adânc de pădure,
Și te plâng
toți copacii curgând.
Buna mea,
zâmbet dalb, gust de mure,
Mai rămâi,
cui mă lași, tu, plecând?

***

Draga mea,
sunt acum eu cu tine.
Chipul tău
îl alin și-l dezmierd.
Ești aici,
stai cu capul pe mine.
Te iubesc
și-ți promit, nu te pierd!
Căci demult,
într-o seară de vară,
Când râdeam
ca doi tineri rebeli,
Mi te-a dat
să te port la subsoară
Și iubire
să-ți dau azi ca ieri.
Mi te-a dat
să am grijă de tine,
Și cu tine
prin viață să merg.
Să creăm
din pământ o pădure.
Sunt aici,
prin iubire alerg…

Acceptare

Nu vreau să te conving nimic.
Nu vreau să mă apăr sau să mă explic.
Nu vreau să-mi dai dreptate.
Nu vreau să mă crezi pe cuvânt că m-am străduit,
c-am încercat toate portițele.
Nu vreau să-mi strig epuizarea și neputința.
Nu vreau să mă înțelegi
sau să mă ierți.

Nu vreau să repar sau să salvez.

Nu vreau nici măcar să mă vezi tu.

Nu vreau să fug în parc să ascult păsările,
să mă-mbăt de verde
și să uit.

Deși îmi vine să le fac pe toate astea.
Vreau doar să țin ochii deschiși
la mine, la tine
și la noi doi
eu
acum
să mă uit.

Tăcerea dintre ani

Când gerul se prelinge peste noi
și pomii goi încep să-nțepenească,
ne-ntoarcem toți acasă la părinți,
lumini din brad și inimi dragi să ne-ncălzească.

Bat tobe, ne-agităm și pregătim,
ne strângem mulți și facem gălăgie,
ciocnim pahare, chicotim, pălăvrăgim,
să n-auzim tăcerea ce-ar putea să fie…

Un timp, un an întreg, s-a perindat,
zilele rând pe rând și-a măturat:
zile cu griji, cu lacrimi, cu neghine,
zile mai bune, mai curate, mai senine.

Izbânzi, eșecuri, năzuințe-mbobocite,
minciuni, regrete, neputințe nerostite,
mărunte bucurii din dimineți albastre,
apusuri obosite, cugetări măiastre,
migrene, junghiuri, zbateri între coaste,
acel doinit de mierlă, acea noapte cu astre
sunt, iată… pe sfârșit. Alene, se pogoară
tăcerea dintre ani și ne-mpresoară…

Iar printre fulgi bălai, reflectă-se-n ferestre
imagini dintr-un film ce nu mai este.
Voci dragi hai-hui răsună de prin colțuri într-o doară,
demult apuse, astăzi ne surprind și ne-nfioară.

Și peste dulci iluzii, mari și mici,
răsare adevăru-acum, aici:
Ca ani-aceștia scurși de-atâtea ori,
și noi suntem, cu toții, trecători.

În anul care tocmai vine ne-om urni,
în horă iarăși vom intra, ne-om strădui.
Suntem datori cu-atâtea țeluri ne-mplinite,
deși-am uitat atâtea vise ruginite.
De fapt, de-agonisit, ce mai avem?
Și câte liste de bifat mai vrem?
Spre ce-alergăm, până la urmă? Nu prea știm…
Sau… Ce conteaz-anume, ca să fim?

Crăciunul viitor ne-om strânge iar, care-om mai fi.
Ziua de azi, emoția de-acum, e tot ce-avem, să știi!

Ochii Tăi, Majestate

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu durerea din ei,
cât toată nedreptatea istoriei.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu seninul din ei,
cât acceptarea Ta
neresemnată.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu lumina din ei,
cât libertatea sufletului Tău,
pe care nimeni nu l-a putut supune.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu demnitatea din ei,
într-o lume strâmbă,
într-un destin umil.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iertarea din ei,
pentru poporul care nu Te-a meritat,
s-a îndoit de Tine,
și nu Te-a înțeles
la timp.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu speranța din ei,
în dăinuirea valorilor democrației
și a bunului simț.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu iubirea din ei,
nețărmurită,
pentru țara asta mică și năpăstuită,
care a rămas în inima Ta
oricât au încercat să Ți-o fure.

Am nevoie să nu uit
ochii Tăi, Majestate,
cu credința din ei,
în trezirea poporul ăsta
prea mult batjocorit.

Lecția de psihologie: Dumnezeu să-l ierte!

Obiceiurile unui popor, adânc înrădăcinate în inconștientul colectiv național, spun foarte multe despre tipologia, despre identitatea și despre istoria neamului respectiv.
Am căpătat identitate națională și ne-am structurat într-un anume fel, pentru că avem continuitate într-un spațiu istorico-geografic anume, pentru că am moștenit trecutul și am perpetuat obiceiurile străbune.

Desigur, vremurile se schimbă, oamenii evoluează, nivelul de conștiință al unui popor comportă modificări de la o generație la alta și uneori obiceiurile nu se mai potrivesc: au nevoie de revizuiri, de adaptări la realitatea prezentă. În nici un caz nu trebuie abandonate, pentru că au un rol complex, de susținere și de recunoaștere reciprocă între individ și comunitate.

Vă propun spre reflecție cuvintele cu care noi, românii, întâmpinăm viața și moartea.
Povestea fiecăruia dintre noi se scurge între „Să vă trăiască!” și „Dumnezeu să îl/o ierte!”

Prima expresie vine din vremuri în care oamenii nu aveau control nici pe sarcini, nici pe boli sau războaie. Și în zilele noastre moartea unui copil cred că este cea mai mare dintre dureri, dar tot îmi pare prea strâmtă urarea „Să vă trăiască!”. Avem pretenții mai mari decât supraviețuirea ca unic țel.

Vrem ca noul-venit să trăiască frumos, cu bucurie, din plin, să riște și să câștige, să piardă și să învețe din asta, să iubească și să fie iubit, să dea sensuri existenței personale, să facă o diferență în viața semenilor lui, să atingă un fel de înțelepciune, să moară împăcat, de moarte bună și să lase ceva în urma lui (un copil, un copac, o idee, un meșteșug dat mai departe).
Am atâtea cuvinte pentru toate astea, că m-aș face ursitoare…

„Dumnezeu să îl/o ierte!” mi se pare încă și mai îngust… Deși legea talionului din Vechiul Testament pare ușor îndulcită prin ruga aceasta de iertare divină, parcă bilanțul vieții e mereu negativ, există inevitabil un păcat în fața judecății de apoi. Vorbim mereu de iertare pentru ce a fost rău și niciodată de recunoștință pentru ce a fost bun în viața acelui om.

Eu nu mai cred în bine și rău.
Cred în Dumnezeu din mine și din tine.
Cred în uman și în puterea vulnerabilității asumate.
Eu am de iertat și eu am de cerut iertare: pentru nespus, pentru neîmpărtășit, pentru ce nu am apucat să trăim împreună, pentru ce nu ți-am arătat că sunt, pentru ce nu am înțeles din tine… Fac astfel pasul de la vină la responsabilitate, de la pedeapsă la asumare.

Și, mai presus de iertarea păcatelor, cred că avem de recunoscut virtuțile unui om și iubirea: ce am primit de la el, ce am apucat să-i oferim, experiențele comune, bune și rele duse împreună, secundele de conectare, de sinceritate, de intimitate. Pentru toate acestea aș inventa măcar o Zi a Recunoștinței, chiar dacă nu aș fi originală deloc. Și nu aș aștepta ceasul de pe urmă, aș invita la recunoștință măcar o dată pe an.

Mă întreb, câtă istorie de vină, de umilințe și nedreptăți trebuie să fi îndurat românul de-a lungul veacurilor încât, ajuns în fața morții, să ceară îndurare prin urmașii săi?
Și cum ar fi să ne învățăm copiii, tinerii români, să mulțumească la sfârșitul zilei, fie și pentru un singur lucru trăit în această zi?
Cum ar fi să schimbăm vina, rușinea păcatului și frica de pedeapsă pe sentimentul recunoștinței. Cât ne-ar lua să schimbăm obiceiul?

Categoric, în loc de „Dumnezeu să-l ierte!” eu aș spune „Îți mulțumesc!”.

Îți amintești cum eram noi doi?

Din lumea asta mare, pe tine te-am ales să-mi fii aproape.
Era atât de ușor să ne iubim și să rămânem noi înșine la început.

Apoi lucrurile s-au complicat, iubirea a devenit treptat un lucru dificil și pe furate, printre atâtea responsabilități de oameni mari.

Dac-aș putea să te-nțeleg…

Dac-ai putea să mă auzi…

 

Mi-e dor de noi-doi.
Mi-e dor să îmi pun inima în palma ta.
Aș vrea să am curajul să mă mai las uneori în grija ta.
Aș vrea să-mi permit să-mi arăt ție vulnerabilitatea.

M-a obosit lupta asta pentru dreptate și putere.
Mi-e dor să mă văd în ochii tăi cum mă vedeam atunci… știi tu… ATUNCI.

Imi doresc un Crăciun cu pasiune renăscută în casa noastră. Îmi doresc să trecem pragul dintre ani ținându-ne de mână cu încrederea de atunci.

M-am gândit să nu aștept minuni de Crăciun, să fac eu un cadou relației noastre, să investesc în noi-doi.

Cum ar fi să ne zâmbim cu subînțeles, doar de noi știut, când cineva ne va spune „Crăciun Fericit!” ori „La mulți ani!”?

Darul meu pentru noi-doi este o invitație la un workshop: Wo&Man

Ce zici, vii cu mine?

Cu sau fără școală

Pe când eram studentă la Psihologie am făcut un referat pe tema „Ereditatea, mediul sau educația?”. Mi s-a părut un subiect fascinant la acea vreme și probabil că dacă v-ați ales o profesie umanistă ați reflectat și voi cândva pe această temă. Mi-am pornit atunci analiza de la cazul meu, de la ce anume m-a format ca individ. Am luat in considerare si poveștile de viață pe care le cunoșteam, dar și studii făcute pe gemeni monozigoți (cu material genetic identic) separați și crescuți ulterior in medii diferite. Concluzia mea inițială a fost în favoarea educației.

Și subiectul a continuat să mă preocupe. Continui să adun dovezi din viața de zi cu zi pro sau contra fiecărei dimensiuni. E mai mult ca un joc al minții. Acum știu că toate trei au importanță covârșitoare. Ereditatea e ca un sac cu resurse, ca o bază de siguranță. Mediul îți oferă modele bune și rele pe care le imiți (cu ajutorul neuronilor oglindă) mai mult sau mai puțin conștient. Educația poate fi o oază de liniște, o alternativă față de o realitate mai puțin prielnică și un mod de a ajunge să te bazezi pe tine.

Este o diferență mare între un bunic intelectual și unul analfabet. Ca și între o bunică cu poala plină de povești și una care te-a bombănit și te-a umilit. M-au fascinat și combinațiile: intelectuali care umilesc, analfabeți care spun povești. Inteligența academică și inteligența emoțională nu fac întotdeauna casă bună. Profesorul Howard Gardner de la Harvard a definit nouă tipuri de inteligență (Teoria inteligențelor multiple: 1983, 1999). Școala românească se axează pe primele două (verbal-lingvistică și logico-matematică) iar pe altele le ignoră aproape total (intrapersonală, interpersonală, existențială).

Ereditatea este un potențial pe care îl poți activa sau nu. Mediul își pune amprenta asupra laturii sociale a individului, dar și asupra modului specific în care percepe lucrurile din jurul său ori din interiorul său. Școala începe prin a fi un set de reguli impuse și ideal ar fi să te ajute să ajungi la o gândire autonomă.

Pe mine școala m-a salvat. Din școală mi-am luat cele mai reprezentative modele de succes, am primit chiar și lecții de viață de la pedagogi care și-au înțeles rolul complex și care au fost dispuși să interacționeze cu noi și cu fața umană, nu doar cu cea profesională. Astfel de fețe umane mi-au dat ocazia să mă exprim și să mă simt văzută în momente în care familia trecea prin perioade mai dificile. Nu au fost confesiuni, ci spații în care să mă pot individualiza. Am avut și profesori cu care m-am contraidentificat pe anumite aspecte și m-am identificat pe altele. Oamenii nu sunt doar buni sau doar răi.

Am aflat din școală că pot învăța oricând, orice îmi propun. Am terminat liceul având acest sentiment de încredere în mine, deși nu excelasem ca elev. Și faptul că am picat cu brio admiterea la medicină doar câteva săptămâni mai târziu, nu m-a împiedicat să devin medic, apoi psiholog (și psihoterapeut) și să-mi exercit ambele meserii ca pe părți ale ființei mele.

Profesia nu este totul, însă. În ce măsură m-a ajutat școala să fiu ceea ce sunt ca om? În ce măsură îi mai ajută școala de azi pe cei născuți într-o lume digitală? Mai are școala de azi suficiente modele demne de urmat? Mai este ea suficient de pragmatică încât să poată concura cu informațiile care vin  cu nemiluita din atâtea alte surse?

Pentru noi școala părea unica șansă să ieșim din anonimat. Să ne desprindem de acasă și s-o luăm pe drumul nostru. Pentru ei, cei născuți într-un mediu al abundenței și al consumului, ce sens ar mai putea avea munca (fizică sau intelectuală)? Am trăit cu atâtea carențe în copilărie, încât am ajuns ca adulți să creștem consumul mult peste nevoile reale. Am oferit urmașilor noștri, cu vârf și îndesat, tot ceea ce ar fi putut să ne vindece pe noi de lipsuri vechi. Doar că ei nu experimentaseră lipsa și au trăit altă extremă, aceea în care nu apuci să știi ce vrei, ce îți trebuie. Și ești saturat de ceea ce vor și le trebuie altora. Ca și cum le-ai moștenit setea, deși trăiești potopul; iar apa către care nu faci pași nu are niciun gust.

Teoria era fascinantă pentru noi, pentru că trăiam aproape izolați de informațiile lumii. Ne era sete de informație. Copiii de azi sunt bombardați de informații la tot pasul, sunt copleșiți, e firesc chiar și să ajungă la repulsie față de ele, să se refugieze și să se izoleze până la ignoranță ori până la limita spectrului autist.

Așa că unii părinți preocupați excesiv de binele odoarelor lor (ca să compenseze indiferența de altădată a propriilor părinți față de ei) sesizează tarele școlii de azi: inadecvarea ei față de nevoile complexe ale unui individ (cu inteligență multiplă), raportul disproporționat dintre teorie și practică, informația depășită, uneori contrazisă de noile cercetări, accentul prea mare pus pe regulă și conformism, ignorarea creativității, a dreptului la opinie și a libertății personale. Așa că aleg pentru copiii lor școala acasă, o opțiune pe care ei nu au avut-o, un mod de a se opune ei regulilor și sistemului care le-au fost altădată impuse.

Nu știu cât de conștienți sunt de aceste anumite neajunsuri ale școlii românești actuale. Decizia lor este mai curând emoțională: își amintesc de nedreptăți și nerecunoașteri din partea profesorilor lor și nu vor să retrăiască asta prin copiii lor. Ei cred că vor să își protejeze copiii de emoții negative legate de școală, dar cei care nu fac față sunt ei, pentru că au rămas cu răni legate de performanță. Pe ei se protejează de fapt și îi refuză copilului o experiență importantă de viață.

Atunci când este vorba de un copil mic, lucrurile sunt și mai grave. Mediul școlar înseamnă lărgirea mediului strâmt al familiei. Clasa este o familie mai mare, învățătoarea este un alt tip de autoritate, față de cea parentală. Plecarea de acasă în mediul instituțional aduce frustrări, dar și negocieri ale poziției față de colegi, față de profesori, față de reguli, iar progresele individuale sunt evidente față de starea inițială. Psihicul este forțat la o altă adaptare și această provocare îl crește nu doar cognitiv, ci și emoțional și social. Dacă mama are instinctul de a-și menține puiul aproape, acasă, sub fustă, rolul tatălui este de a încuraja desprinderea, tatăl îl scoate pe copil în lume, către alții și îl orientează școlar și profesional. Mama va milita pentru siguranță, tatăl va milita pentru risc.

Ca și în cazul vaccinurilor, libertatea alegerii este folosită extrem și iresponsabil, în detrimentul individului. Nu putem ignora efectele benefice incontestabile ale vaccinurilor obligatorii. Nu putem ignora școala și colectivitatea, pentru că sistemul este depășit. Rămân la convingerea că dincolo de sistem există oameni și că unii dintre ei au și azi har și pasiune puse în slujba semenilor lor. Și că da, tu ca părinte e normal să ai pretenții pentru copilul tău, așa cum e normal și să participi direct la educația copilului tău, susținând școala și oferind feedback, interacționând cu profesorul, ajutând schimbarea să se producă din aproape în aproape.

Cred într-o schimbare de jos în sus, pornind de la fiecare dintre noi. Cred că atunci când nu vom mai da vina pe sistem și ne vom asuma faptul că noi suntem sistemul, atunci nu va mai conta instituția, ci responsabilitatea fiecăruia. Nu vom mai căuta vinovați, ci vom fi rotița care își face treaba și împreună cu rotița vecină și cu rotița de după rotița vecină vom face monstrul să se miște și să învie. Știu asta de la profesorii mei, oameni care în ceața dictaturii comuniste au aprins luminițe și au facilitat drumul meu.

secundele dimineții

lumină albastră
presupusă
pe sub pleoape leneș-călduțe

răsfățul pernei-fursec bleu
și obraz afundat mai bine
ca în palmă iubitoare de bunică

liniște lăptoasă
crăpată ici-colo
de emoția unei păsări stinghere

răcoare pe piele
mână bâjbâind după cearceaf
și surpriza îmbrățișării calde

secunde scurse senin
fără să le pese
dacă le vom ține minte