De-a moartea

1Ne-am iubit nebunește noaptea pe la trei. Urma să ne întâlnim cumva cu moartea și m-a străfulgerat gândul că sexul ne ține prinși de viață în fața acestei confruntări teribile. Mi-a plăcut cu atât mai mult.

Pe la șase făceam deja o salată mare de fructe, aveam nevoie de ceva proaspăt-crud ca mic dejun. Mă trezisem probând în minte vestimentații negre: prima era mai potrivită pentru călărie, a doua era de o eleganță sobră. Dar primul lucru pe care l-am văzut deschizând dulapul a fost rochița din dantelă, tricotată cu fir gros și cu ciucuri la piept. Are un aer de șotie. Mă face să mă simt mult mai tănără decât sunt. Am asortat-o cu bijuterii din argint masiv, să am un pic de lumină. Mătușii mele îi plăcea că sunt cochetă. Și… argintul îmi dă o senzație de curățenie și de protecție.

Am plecat pe la nouă, ca să ajungem la miezul zilei. Afară erau minus 13 grade. Un aer gri-lăptos, o liniște nefirească, dimineață de duminică. Drumul a fost mult mai liber decât credeam, am ajuns mai repede. Am mai stat la mama un timp: noi, băiatul cel mare și fratele meu. Am vorbit despre tinerețea noastră, despre plecarea de acasă, despre libertatea și adrenalina vieții de student. Noi și fratele meu depănând amintiri ca frânturi de senzații, băiatul nostru, student de 19 ani acum, ascultând. Mama tot aducând câte ceva bun să gustăm.

În capelă era îngrozitor de frig. Privirile se întâlneau stingher, cu zâmbete întrerupte în grimase împietrite. Mimam saluturi bâjbâite, care să evite bucuria reîntâlnirii într-o zi ce nu putea fi bună. Eram mulți, înghesuiți în picioare, ne-am fi mișcat pe loc, să ne încălzim. Florile, foarte multe, atât de viu colorate, mă temeam că vor îngheța. Doar mâinile mătușii mele, sidefii, delicate, mai semănau cu ea. Anii scriși cu alb pe crucea neagră arătau vârsta de aproape 76 de ani. N-aș fi crezut. Avea un aer de fetiță și astă vară, la botezul unicului său nepot.
Am trecut apoi în biserica încălzită. Prea încălzită. Preoții cântau zdravăn, cu ecou. Lumânări multe, fumegânde, aer greu. Slujbă lungă, nesfârșită. Cuvântări despre evlavia enoriașei defuncte. Nu știam. S-o fi apropiat de biserică în ultimii ani, conștientă de gravitatea bolii sau e un text de propagandă ascunsă? Mi-amintesc că și la înmormântarea nașei mele, primăvara trecută, am primit aceeași informație surprinzătoare, am avut aceeași dilemă.

Am urcat dealul spre cimitir în mașini. Ne-am abătut vreo zece minute. Când am ajuns, pe aleea ce ducea spre cavou am intalnit resturile mocnite ale unui coșciug vechi. Era al bunicului meu, mort de când eu aveam cinci ani. După 42 de ani, acum, l-au descoperit ca să facă loc și l-au găsit întreg. Deși fusese un om dur, care făcuse războiul ca ofițer, prizonier la ruși, s-a îmbolnăvit din șocul pensionării, la puțin peste 60 de ani. A murit de frică, înainte să i se pună un diagnostic exact. „A fost ca un sfânt!”, a spus cineva. L-au pus într-o pungă neagră, peste noul coșciug și au zidit placa de piatră.

Pentru pomană am mers la restaurant. Pomul de Crăciun si ghirlandele de flori contrastau cu evenimentul nostru. M-am blocat în cabina de toaletă. Am strigat cât m-a ținut gura și am lovit cu pumnul zadarnic în ușă. Apoi am așteptat în tăcere și singurătate un timp. Până la urmă a venit cineva să folosească toaleta și mi-a deschis din afară. „Ce ai strigat?”, m-au întrebat. „Heeei!”… „Helloooo!”… „Aaaaloooo!”…
Am mâncat cuminți, fel după fel, deși declarasem regim după sărbători. Am ascultat discuția dintre unchiul cel mai în vărstă al familiei și băiatul nostru, cel mai tânăr participant. O discuție despre valori, despre viețile unor celebrități culturale, despre primele amintiri filmate ale familiei, despre aparate clasice de fotografiat, despre chitare, muzicuțe și pianine. M-am bucurat că unchiul arăta mult mai bine decât astă vară. Iar tânărul acesta cu plete blonde și zâmbet seducător, cu lumini în priviri și cu frânturi de timiditate pe chipul proaspăt masculin, este primul meu născut.

Abia la îmbrățișările de la plecare, când aveam voie să ne și pupăm, am vorbit despre mătușa și am plâns. Se simțea foarte rău de mult timp, nu dorea să devină o povară. A fost conștientă și pe picioare pănă în ultimele două zile. Brusc a intrat în criză. În ultima conversație, cu fiul și nora ei, la spital, credea că sunt sora și cumnatul ei mai mari. Îi invita la o sindrofie. Dar despre copilul lor știa perfect: cum îl cheamă și că este nepoțelul ei de 10 luni. Viitorul era foarte clar.

Ne-am întors prin același decor de iarnă înțepenită.
Noi doi am intrat la un film, să uităm de moarte, înainte de a ajunge acasă.
„Collateral beauty” Despre viață. Despre moarte, timp și dragoste. Am plâns zguduitor, înfundat. Prima parte pare o țesătură irelă, care se vrea motivațională. Forțat. Și apoi totul capătă substanță, sens și credibilitate. Și adevărul taie în profunzimi. Și totul se așează altfel, cu zgomot adânc.
Mă simt la mijloc de drum. Și aleg să merg altfel. Cel mai dificil, mai provocator și mai hrănitor rol trăit de mine până acum a fost cel de mamă. Aleg să fiu „mama de sub pod” de acum înainte. Nu doar pentru copiii mei, ci pentru oricine cere. Pentru părinții mei, pentru pacienții și clienții mei. Nu ca un salvator al omenirii, ci asumâmdu-mi asta ca sens al adultului sănătos din mine. Nu cu pretenția de a-i schimba pe ei, ci cu năzuința de a mă împlini pe mine ca om. Ajunge atâta vină, atâta nemulțumire. Vreau să contemplu și să susțin. Cred… că aici… sunt.

Am ajuns într-un acasă cald, cu lumină. Am aflat că mama și fratele meu au făcut torticolis, le-a înțepenit gâtul. De frig, spun ei. Dar mie mi se inflamase puternic articulația mâinii stângi cu două zile înainte, la câteva ore după vestea morții, fără un motiv aparent, fizic. Mai mult de o zi nu am putut să o mișc deloc.
Emoție blocată în corp. Am probat și noi un pic moartea cea înțepenită.

Și ne-am întors la viață, cu intenția de a fi, cumva, mai vii.

Lasă un răspuns