O să mă iubești?

pigeonFrica nu ne lasă să iubim. Antonimul psihologic al iubirii este frica. Tremurăm de ură pentru că, profund, tremurăm de frică.
Am mai scris despre asta în primăvara lui 2015, scurt și la obiect.

http://www.astasunteu.ro/2015/03/frica-nu-ne-lasa-sa-iubim-iubire-versus-frica/

Acum vreau să sap în ură, s-o disec.
Cum ajungem să urâm un om pe care l-am iubit? Ne-a făcut să ne simțim neiubiți, să trăim nesiguranța și neîncrederea.
Cum ajunge un copil să urască școala? Nu are o relație cu profesorul sau cu clasa. Uneori pentru că are un conflict acasă care nu-i lasă energie pentru explorare. Alteori pentru că a fost pedepsit deja cu prea multe note de 3 ori cu prea multă respingere din partea colegilor. Se simte neapreciat, de neiubit și cel mai des îi e frică.
Cum ajunge un individ să fie criminal? Din neiubire. E singurul mod în care poate atrage atenția cuiva, în care se poate simți puternic și performant. Când îl întemnițez, când îl pedepsesc, întăresc sentimentul lui de a fi inadecvat, insuficient și respins. La un nivel mai profund, inconștient, sâmburele urii este sentimentul de a fi neiubibil. Ca un destin implacabil. „Pe mine mă va iubi cineva cu adevărat în viața asta?” Asta e frica (noastră?) primordială.

Despre ce e iubirea?
Întâi e despre câtă nevoie am să fiu iubit. Despre nevoia mea de a primi iubire. Așa mă îndrăgostesc. Cred că tu mă vezi, cred că tu mă apreciezi, cred că pentru tine sunt important. Cred că tu vei vindeca rănile mele vechi. Combustibilul îndrăgostirii este speranța, imaginarul, nu realitatea. Te întreb doar… „O să mă iubești până la capăt?”

Copilul are nevoie de iubire ca să trăiască, se hrănește cu iubire. Ne este ușor să întelegem nevoia copilului de a primi iubire și de cele mai multe ori ne e mai ușor să dăruim atenție, grijă, afecțiune unui copil. Pentru că un copil e vulnerabil prin definiție.
Dacă istoricul meu de viață este unul de neiubire, înseamnă că nu am avut un model de la care să fi învățat să dau iubire. Și oricum am sacul gol. Sufletul gol. Mi-e sete de iubire și mă îndrăgostesc. Iar atunci când tu, iubire, vei avea nevoie de atenția, de grija, de afecțiunea mea, am să mă revolt. „Da’ ce, ești copil? Da’ ce, sunt mama ta? Nu e vina mea că n-au făcut-o părinții tăi.” Deși eu vreau iubire. Sunt aici ca să mă iubești tu. Și asta nu mi se mai pare comportament infantil.
În același istoric de neiubire am trăit nesiguranța, deci nu am încredere în oameni. Nici măcar în cei apropiați, nici măcar în tine. Mă aștept să mă părăsești, să mă rănești. La un nivel profund în suflet, mi-e frică

Orice om are nevoie de iubire, nu doar copiii. Orice om e vulnerabil din când în când, indiferent de vârstă, indiferent de sex, indiferent de cultură, indiferent de educație sau de experiența de viață.

Iubirea matură este aceea în care poți să ceri, poți să primești și poți să dai iubire.
Credința că în iubire nu trebuie să ceri e un mit. Copilul nu știe că are această opțiune. El află iubirea după cum o primește sau nu. Și un părinte bun îl învață să ceară o îmbrățișare când are nevoie, să vină să vorbească despre durerile lui. Dacă nu i se permite asta, rămâne ca adult cu reflexul de a-și ascunde vulnerabilitatea și i se va părea nenatural, nefiresc să ceară atenție, ajutor, mângâiere, sex. „Dacă ție nu-ți vine să faci asta pentru mine… Dacă lucrurile astea nu vin de la sine…”

De cele mai multe ori, în cuplurile tinere se întâlnesc oameni însetați de iubire, fiecare cu mare nevoie de a primi și fără experiență în a cere și a da iubire. Orice nepotrivire între ei va fi motiv de ceartă și se va sfârși cu întrebarea „O să mă iubești vreodată?”. Când un astfel de cuplu va avea de gestionat o pierdere (personală sau comună), setea se va acutiza. Partenerii se vor simți vulnerabili și neiubiți, pentru că vulnerabilitatea și neiubirea s-au scris împreună în inima fiecăruia de atâtea ori în trecut. Nu vor cere, dar vor reproșa. Nu vor da, dar vor răni. Și toate astea vor avea efect de neiubire pentru amândoi.
Pentru a înțelge mecanismele întortocheate ale neiubirii, să ne imaginăm un exemplu concret. El își pierde jobul, se simte nedreptățit și respins, înșelat în așteptări… singur în durere, neimportant, rușinat… prea rănit ca să mai aibă încredere în ceilalți, prea rănit ca să nu i se pară tot o nerecunoaștere orice pretenție a ei. Și neincrederea ajunge să inunde totul cu nuanțe de galben, maron, verde-cenușiu. „Nici tu nu mă iubești! și am obosit să mai sper că mă vei iubi.” Inconștient se așteaptă să îl concedieze și ea.

Ceea ce face dintr-o „îndrăgostire” o iubire matură este conflictul depășit împreună. E nevoie de timp, de răbdare și de multă durere până să înțelegem că fluxul iubirii se restabilește cu a da iubire, cu a cere iubire și cu a primi iubire. E nevoie să fim prieteni, să ne cunoaștem și să ne acceptăm. E nevoie să-ți pese și atunci când ai nevoie să-i pese celuilalt. Să înveți să speri și atunci când ți-e frică. Și să riști. Iubirea nu are garanții. Și chiar dacă uneori vei mai simți impulsul de a pleca pentru a fi singur (așa cum ai fost mereu în fața durerii), vei rămâne deconectat doar cât să te racordezi la nevoia ta de iubire, să îți amintești că ai nevoie de celălalt, de conexiune. Și că îți pasă.
Ai nevoie să-i pese cuiva de suferința ta, oricât de puternic te-a făcut exercițiul de a îndura durerea în singurătate. Și când vorbești despre tine dintr-o poziție de vulnerabilitate, când nu mai sună a reproș sau a dezamăgire, ci a destăinuire, sunt mult mai multe șanse să fii auzit și să afli că și celuilalt îi pasă. Așa afli că ești iubibil și ajungi să te iubești, adică să știi că meriți iubirea, să poți să o ceri și să crezi că o vei primi.

Ai nevoie de altă ființă, pentru că ești om. Vulnerabil. Când știi asta, ești deja puternic.

Lasă un răspuns