De ce dor vacanțele

12Aseară am văzut un film, The martian (2015). Misiune spațială, furtună neașteptată, abandon, un om pierdut, supraviețuire miraculoasă, operațiune de salvare, omenire în suspans. Dincolo de povestea în spirit pur american, m-a captat dimensiunea timp: zilele numărate, resursele drămuite și re-create, previzibilitatea morții ca un dat permanent, acut, al vieții prezente.
Producătorii filmului au marșat pe instinctul uman de cooperare și ajutor. Dar eu cred că ceea ce ne ține în fața ecranului este asemănarea dintre film și viața noastră. Dintre astronautul însingurat care trăiește primul fiecare experiență marțiană și omul obișnuit. Dintre timpul lui și timpul nostru, în lupta pentru aceeași supraviețuire.
Sunt situații în viață care ne scot de pe linia timpului ca să-l vedem, ca să-l contorizăm, ca să apreciem cât ar mai putea fi… Și nu mă refer la evenimente sumbre, cum ar fi moartea unui prieten de aceeași vârstă, un accident personal, o catastrofă ori un diagnostic fatal. Mă refer la evenimente fericite.

Sunt născută cu 3 zile înainte de Crăciun. În copilărie primeam felicitări pentru ziua mea vreo 6 zile la rând: în data aniversării, cu întârziere în următoarele două și împreună cu fiecare urare de Crăciun sau ciocnit de pahar în cele 3 zile de sărbătoare creștină. Doar tata cataloga asta drept răsfăț și exagerare. Nu înțelegeam în ce fel „La mulți ani!” pentru mine denatura sensul meselor de Crăciun.
Mai târziu, când am născut, iar părinții mei aveau sub 50 de ani, a fost foarte dificil pentru ei să adopte eticheta noii lor identități: bunică ori tataie. Când am rămas gravidă a treia oară, tata a fost chiar depășit de situație. Mi-a fost greu să înțeleg atunci cum poate un eveniment de mare bucurie să supere pe cineva atât de apropiat. Mi se părea un fel de oftică pe tinerețea mea, deși între mine și ai mei sunt doar 20 de ani. Nu le-am furat eu viața și erau prea tineri ca să se vaite de trecerea ei.

Mereu m-au intrigat cei care își plâng de milă de ziua lor, în loc să mulțumească pentru un an în plus, pentru experiențe noi, pentru șansa de evoluție. Chiar dacă trupul își pierde din delicatețe, spiritul se rafinează: semnificațiile se limpezesc, nivelul de conștiință crește, acceptarea te face mai înțelept, experiența de viață te face expert în găsirea soluțiilor. Pierderile nu mai sunt atât de înspăimântătoare ca altădată, ci doar provocări de a folosi tot ceea ce ai învățat pierzând altcândva și de a schimba încă. Devine fascinant să încerci altfel, pentru că deja te cam plictisise rețeta veche, cu obișnuitul așa.

Am aflat demult că stresul crește și în fața unor evenimente fericite: naștere, căsătorie, vacanță. M-am gândit la riscurile nașterii, la pregătirile obositoare pentru evenimente majore, la graba împachetărilor de plecare, la grija de a nu prinde avionul. Nu m-am gândit la stresul venit din liniștea de după… Deși mi s-a întâmplat să intru în depresie pentru că s-a terminat sesiunea și s-a dilatat prea tare timpul. Mi s-a întâmplat să mă tulbure liniștea unei vacanțe fără copii. N-am înțeles atunci că schimbarea e cea care e greu de trăit.
Aniversările, absolvirile, evenimentele de familie, chiar și vacanțele sunt momente de bilanț. Te scot din iureș și te obligă să contorizezi: ce-am făcut? ce-aș mai fi putut face? ce mai am timp să fac? și acum cine sunt și cum să fiu?

Azi băiatul meu termină liceul. Deși îl boscorodeam și eu ca orice mamă îngrijorată că „nu învață ca noi”, am trăit emoții copleșitoare auzindu-i numele de absolvent de liceu de prestigiu. Și, ghici ciupercă ce-i?! Mândria că sunt mama acestui flăcău de 1,90 (înălțime) care-și ia zborul, bucuria trăirii acestui moment unic în viață (ca și nașterea lui sau alte evenimente marcante din evoluția sa) nu m-au putut salva de… tristețe.
Tristețea că s-a terminat etapa de mamă de copil… E din ce în ce mai autonom, ceea ce e minunat, dar eu pierd rolul, sarcina, sensul de susținător al vieții lui. Tristețe că timpul meu se scurge, chiar și timpul lui se consumă. Angrenată în treburi mărunte n-am sesizat toate dimensiunile schimbării lui. Dar un eveniment de trecere la o altă etapă de viață mă provoacă să procesez complet această schimbare. Începe viața pe cont propriu. O fi pregătit? Va face față fără mine? Știe cum să se descurce? Ce nu i-am dat din ființa mea? Ce nevoie i-am lăsat descoperită? Ce-aș mai fi putut să-l învăț? L-am ținut suficient în brațe?

Schimbarea de ritm de viață (în unul mai lent) înseamnă prăbușirea mecanismelor de apărare cu care facem față cotidianului. E mai ușor să muncești pe pilot automat ori să să te abandonezi studiului, decât să fii prezent, să interacționezi real cu ceilalți, să împărtășești emoții profunde, să te autoanalizezi. E nevoie de o pauză ca să înțelegi, ca să simți. Ca să faci diferența între ce merită trăit și ce te trăiește.
În momentele de relaxare măștile cad și ne surprinde adevărul gol-goluț…
Timpul.

Lasă un răspuns